,,Suflet bun la toate!’’

13.01.14 by

,,Suflet bun la toate!’’

Fără să ne dăm seama, Avi se îndepărtase de noi. L-am regăsit cu privirea tocmai în spatele curţii. Stătea rezemat de pârleazul peste care sărisem de atâtea ori în copilărie. Privea pădurea răsărită parcă din matca unui fluviu secat cândva, după potop.
Avi! – am strigat eu la el, cum strigam odată pe moş Gheorghe. Stai că vin!…
Avram a întors capul. Am aruncat încălţările şi am alergat spre el, desculţă, ca în copilărie.
– Doamne, cu fata asta nu e a bună! – am auzit-o pe mamaie în urma mea – Mai încet, ho, că nu ţi-l ia nimenea!
– Las-o, mamă, a suferit destul! – am auzit-o şi pe Maria. – Are şi ea dreptul la viaţă, iar băiatul ăsta…
– Păi o iubi-o, nimic de zis, că se vede de la o poştă, însă… Fată, eu nu ştiu ce să mai spun?! Voi ăştia de acum… Pe vremea mea, nu-i săreai omului, aşa una, două, în braţe. …Şi în văzul lumii!
– Las-o, am zis! E viaţa ei… Noi să ne vedem de ale noastre. Mai bine ai pune masa şi…
– Vreau păsat cu jumări din găleata cu untură! Cum îmi făcea moş Gheorghe! – am strigat eu după ce am mai tras cu urechea.
Mamaie a rămas înţepenită pe scara ce urca spre prispa casei. Maria, la fel. Le simţeam privirile, un fel de adieri ce-mi alintau coapsele.
– I-auzi, afurisita! Şi eu care i-am făcut toate poftele… Numai câte poveşti i-am spus… Măre, pe-aia cu cocoşul şi Litră beat, întors din drum, de pe lumea ailaltă…
– Bazaconii, mamaie, bazaconii! – Uite aici poveste! Una adevărată, cu un Făt-frumos şi o Ileană Cosânzeană! – i-am zis în timp ce l-am sărutat pe Avi.
– Ptiu, să nu te deochi, fată! Mumăăă, mumă, s-a întors pământul cu josul în sus…
– Află! Cu el şi lumea. Doar dumneata ce-ai mai rămas aşa, înţepenită în ale dumitale. – i-a reproşat, în glumă, Maria în timp ce a ajutat-o să urce scările.

***

După ce l-am îmbrăţişat pe Avram, l-am luat de mână şi am făcut paşi spre grădinile înşirate de o parte şi alta a râului.
– Hei, ochii la mine! Aşa! Află că aici e o lume şi în lume suntem noi. Uite pe-acolo îşi punea varză, baba Ioana, lângă ea, mamaie… Roşii, ardei, buruieni, într-un cuvânt de toate. Parcă le văd aplecate, cu josul în sus, gata să cadă în nas, sprijinindu-se în sapă. ,,…auzi Ioană, fă, ăsta al tău, s-a prostit rău.’’ ,,E, şi cu tine! Aşa e din facere.’’ Adică moş Gheorghe?! Îl ştii pe moş Gheorghe?
– Ăla cu îngheţata?
– Măăă, ăla era Staroş! …Cu gloaba şi cu baba…
– …Aia pusă în picioare în groapă, cât să răsară în primăvară, floare de floare.
– Nuuu… Cucută, aşa a zis prima dată… Ptiu, că am uitat cine?
– Şi?…
– Şi ce? Cucută a băut Socrate, în Antichitate, de-al focului, vorba lui tataie, cât să arate prostimii că şi ei, oameni obişnuiţi, pot avea parte de toate. Inclusiv de zei şi de mântuire. – mi-am amintit eu de la şcoală.
– Of, le-ai cam încurcat! Aci suntem în România, anul 2000 şi ceva, Grecia, aia cu maestrul, ehe…
– Păi da, dar ce folos că şi pe-aici şi pe la ei, din primordii, cucuta… – am făcut eu pe naiva.
– Adică aia a voastră pusă în picioare, la păstrat, pe coastă?…
– Măăă, pe-atunci, adică demult, la un fel de început, Avram şi Eva. Adică tot noi, doi nebuni plictisiţi, în rai.
– Eu nu, Adam!
– Profesore, chestiune de semantică şi de context, ce Dumnezeu?! Avram, un fel de Adam pitrocit, adică returnat aci, pe pământ. Vezi tocmai de unde vii? Şi eu, vipera, cum zicea mamaie, în pielea goală… Ba nu, că şarpele era în copac… Aşa spune povestea. Dar mai bine lasă! Spune-mi că mă iubeşti! Spune-mi aici, unde, primăvara, însuşi Dumnezeu vine şi ascultă cum, la colţul ierbii, cântă răcăneii. Oac! Oac-oac-oac! Hai, îmi spui?
– Oac! Oac! – m-a imitat Avi.
– Dacă zici tu? Oac! Oac! – ne-am răsfăţat, apoi eu am alergat înaintea sa, de-a lungul potecii. L-am privit de acolo, dinspre grădini, de departe şi m-am întors spre el parcă mai tristă ca niciodată. – Dragul meu, tu eşti bun şi înţelegător cu mine, însă eu am sentimentul că nu mai încap în lume. De fapt când fug, încerc să fug de mine. Abia acum, când nu mai sunt în celulă, nu mă mai pot suporta. De ce a trebuit să se întâmple cele ce mi s-au întâmplat?! Aflu după ani şi ani că am un frate vitreg şi… Nemernicul! Sau nu… Poate l-am incitat, l-am provocat, iar violul… Sau poate chiar eu l-am violat. Doamne, uneori îmi vine să mă biciuiesc singură, cu o frânghie înmuiată în otravă. În ceva care să mă scape de gândurile răsucite în mine. Alteori, ca să grăbesc sfârşitul, îmi vine să mă spânzur. Uite acolo, pe deal, în nucul lui Băcanu. Că tot a încercat el şi nu a fost să fie. S-a rupt creanga şi, beat cum era, a căzut tocmai de acolo, de sus, în nişte mărăcini. Şi-a rupt coastele.
– Bietul pom! Şi-a sacrificat creanga pentru un un biet nebun! Ori tu… Te văd în toate minţile. Mă înşel?
– Ce ştii tu?!
– Sarra, hei, mă superi! Ai văzut ce a zis judecătorul… În plus, deasupra a tot ce a fost, a stat Dumnezeu. Corcodel se zbate şi acum în chinuri. I-a strâmbat şi gura… A paralizat. Rănile nu i se mai vindecă… Curge din el putregaiul. Celălalt e pe drumuri… Au de îndurat, nu glumă! Blestemul Mariei, al celor ce ţi-au fost alături! Până şi Tabitha a îngenuncheat în faţa altarului, la noi, la creştini.
– Mda, şi… Cine îmi poate reînoda sufletul?!
– Moş Gheorghe, eu, satul tău… Dar hai să schimbăm vorba! Doar ştii, îmi eşti dragă mai ales când te văd veselă.
– Un fel de teamă mă pândeşte undeva în gânduri, iar când sunt singură, mă simt şi în libertate, într-un fel de celulă. Vă simt parcă în patul ăla jegos, lângă Lineta… Deasupra, Joiţina, o curvă analfabetă ce îşi înjunghiase pe la spate concubinul. Îi furase bani, bijuterii… Zile! Anii ce nu şi-i mai putea întoarce. Apoi, lângă ea, în al doilea rând de paturi, o spurcată. Nici nu mai ştiu cum o cheamă. Mai încolo, o pirandă cu nasul tăiat, ce îşi înjunghiase ţiganul, în somn, beat. Apoi altele şi iar altele: centuriste, hoaţe, putori, nesimţite, nespălate… Nişte vaci încălţate! Două zile dacă ai fi stat alături lor, nu ţi-ar mai fi trebuit femei, în veacul vecilor. În pavilionul de lângă noi, bărbaţii. Criminali, hoţi, borfaşi… Într-un cuvânt, tâlhari. Dintr-ăştia moderni… Mâine, poimâine, îi vor face literaţii viitorului context politic, haiduci, după caz, dizidenţi sau, probabil, chiar geniile încă neştiute. Unul cică ar fi scris poezii, altul cărţi. Cărţi dintr-ălea de care scriu şi telectualii!… Doamne, cum mai bate omenirea câmpii! Avi, totul e un fel de iarmaroc, prin care se deschide o altfel de poartă spre iadul din viitoarele decenii.
– Sarra, gata! În plus, de ce ai generaliza? Uite aici, pe dealurile astea, parcă Cel de Sus a pus cerul pe pământ. E atâta linişte, e atâta aer… Apoi, e mamaie, Maria. Respiră-ţi lumea! Că tot ne-a fost dată respiraţia. Nu putem opri clipa. Din păcate, noi, pământenii, suntem în timp! Doar Staroş ăla al tău, ăla cu îngheţata, o fi ieşit prin cer…
– Săracu! Sau o pregăti acum, acolo, sus, cine mai ştie ce bunătăţi, îngerilor.
– Eu zic să ne întoarcem. Nu-i întrista pe ai tăi. Chiar şi Maria e la mâna speranţei. Uite, mâncăm ceva şi apoi plecăm. Dincolo de dealurile astea, e Căciulata. ,,Cât să mă mai odihnesc şi eu puţin!’’ Ţii minte? Acolo a fost, pentru noi, începutul. Tu, o puştoaică! …Iar eu sprijin sufletului tău…
– Mda! Sprijin între cer şi pământ! ,,Suflet bun la toate!’’
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*