Struțocămila

26.03.18 by

Struțocămila

Acest cuvânt a fost folosit prima dată de către Dimitrie Cantemir în cartea sa Descriptio Moldaviae(Descrierea Moldovei). Este denumirea dată unui personaj politic, vrând să arate prin aceasta că respectivul este lipsit de identitate, este o creatură bizară, care încearcă să joace roluri diferite, improprii, după cum bate vântul, după cum e vremea și vremurile. Denumirea aceasta a fost dată de la Cantemir încoace unor politicieni români, unor oameni de nimic.
Știam că plagiatul, adică furtul, este la modă. Se copiază teze de doctorat și de licență, cărți, tot felul de referate și situații, se plagiază în majoritatea domeniilor de activitate, dar nu credeam că se plagiază și în domeniul religios, iar struțocămilele pot fi întâlnite și aici. Și, totuși!
În câteva zile am privit la televizor, pe un post oarecare, unde o sectă religioasă își desfășura activitatea. Curiozitatea m-a făcut să zăbovesc o vreme, ba chiar să revin, tocmai pentru a cunoaște cât de cât ce fel de specimene conduc adunările respective și ce metode și mijloace folosesc. Am rămas uimit și stupefiat, când am văzut cu câtă ușurință își încalcă propriile precepte religioase, cu scopul de a păcăli adepții. Despre secta respectivă învățasem în școală câte ceva, mai citisem apoi când avusesem prilejul și acum aveam posibilitatea să văd în ce măsură se potrivește ceea ce e pe hârtie cu ceea ce se practică. S-o luăm pe rând:
Întemeietorii sectei respective batjocoreau, printre altele, Sfânta Cruce, pe Maica Domnului, Sfânta Tradiție, sfinții, Sfintele Taine, adică Botezul, Mirungerea, Spovedania, Împărtășania, Cununia, Maslul și Hirotonia, biserica, icoanele, cât și multe altele.
Secta își numește clădirile în care ține adunări și servicii religioase ,,casă de rugăciune”. De data aceasta, clăirea sectei nu se mai numea ,,casă de rugăciune”, ci ,,catedrală a credinței”, plagiind denumirea de Catedrala Neamului din București, pe care o construiește Biserica Ortodoxă Română. Catedrala este cea dintâi dintre bisericile unui oraș, cea mai frumoasă, cea mai încăpătoare, în care slujește ierarhul locului. Iată că sectarii respectivi nu numai că acceptă denumirea de biserică, dar își consideră clădirea lor ,,cea dintâi dintre biserici”. Asta pentru a induce în eroare pe credincioșii lor, care vin din rândul credincioșilor creștini ortodocși.
Când au început să se infiltreze în România, sectarii respectivi aduceau publicații, pe care nu găseai semnul Sfintei Cruci, tocmai fiindcă ,,învățătura” sectei respective nu accepta cultul Sfintei Cruci. Creștinii ortodocși recunoșteau imediat că publicațiile respective sunt sectare, fiindcă nu aveau semnul Sfintei Cruci. Mai marii sectei și-au călcat în picioare doctrina și au adoptat semnul Sfintei Cruci. L-au pus pe Bibliile tipărite de ei, pe casele de rugăciuni, pe pereții acestora și pe publicațiile lor, tocmai pentru a-și păcăli adepții. Mai mult, în timpul adunării sectei, au întins o fâșie de pânză lată de peste un metru și suficient de lungă ca să ajungă de la un capăt la altul al încăperii respective. Altă bucată de pânză colorată, la fel de lată, a fost întinsă pe lățimea încăperii, dând imaginea unei cruci imense. De acea pânză trebuia să se atingă fiecare ,,credincios”, pentru a i se transmite ,,harul” propagat de noul ,,episcop” aflat pe scenă.
Secta respectivă nu admite Preoția, respectiv Taina Sfintei Hirotonii. Prin această Sfântă Taină se transmite harul preoției sau al arhieriei de la Mântuitorul, prin Sfinții Apostoli, până în zilele noastre. Iată că am nimerit o scenă caraghioasă: un pastor venit din străinătate ,,hirotonea” pe un ,,frate” român. Mai precis, unul cu cravată punea mâinile pe capul altuia cu cravată și… gata, l-a făcut ,,episcop”, împuternicindu-l astfel să ,,hirotonească” ,,preoți” pentru secta respectivă.
Secta face infarct când vine vorba de Sfânta Tradiție. Noi știm că Sfânta Tradiție este formată din scrierile Sfinților Părinți, hotărârile sinoadelor ecumenice, cărțile de slujbă, rânduielile liturgice privind conținutul și desfășurarea Sfintelor Taine și Ierurgii, normele canonice etc. Mântuitorul și Sfinții Apostoli nu au dat niște rânduieli privind veșmintele preoțești și arhierești. Nu găsim asemenea reglementări în Sfânta Scriptură. Acestea s-au constituit în timp, ca o necesitate, fiecare element al veșmintelor având semnificații dogmatice și liturgice. Iată că pe scena din încăperea cu pricina a apărut o struțocămilă îmbrăcată în…. veșminte preoțești. Avea felon și sfită albe, identice cu ale unui preot ortodox. Pe piept, de la gât până la brâu, avea o cruce lată, roșie. Nu mi-am dat seama dacă e vorba de un fel de epitrahil sau este ceva cusut pe felon. Așa ceva am văzut la papa de la Roma, când slujea misa.
Nici aghiasma n-a fost lăsată de Mântuitorul sau Sfinții Apostoli, ci ea a apărut în cultul Bisericii ca o necesitate, ca un element al Sfintei Tradiții. Indivizii cu pricina au socotit că pot să ,,sară” peste Biserica Ortodoxă ori cea Romano-Catolică și să ofere ,,credincioșilor” lor ,,apă sfințită de la Iordan”.
Mai-marii sectei respective, care își jucau rolul pe scenă, încercau să-și convingă adepții că au puterea de a face minuni, în special vindecări. Pentru asta aduceau când pe unul, când pe altul și-i puneau să spună câte o poveste privind anumite boli de care suferiseră și de care se vindecaseră în mod miraculos, ca urmare a rugăciunilor pastorului respectiv, atingerii cu ,,apă de la Iordan”, atingerii de Sfânta Cruce. Scene de genul acesta se petreceau frecvent după Revoluție pe stadioane, în săli imense. O trupă instruită special își juca rolul, spre uimirea credulilor veniți acolo să asiste la ,,minuni” pe bandă. Puteai vedea acolo cum indivizi cu picioarele în ghips o iau la fugă iepurește, după ce-și punea mâinile pe ei un individ cu rol de pastor. Vedeai cum una care zicea că are zeci de operații de cancer se ridică tinerește de pe patul de suferință și e gata să joace tenis, ori să facă gimnastică la bară. După ce se termina spectacolul, trupa pleca în alt oraș, ,,bolnavii vindecați” își reluau locul pe targă, inclusiv gemetele și țipetele de ,,durere”. Din nou urma o altă ,,vindecare” și alta și alta. Asta în timp ce credulii căscau gura, uimiți de ,,puterea vindecătoare” a infractorului de pe scenă. Parcă eram sălbatici din junglă, oameni care-L descopeream pe Dumnezeu prin acele trupe de teatru ambulant.
Sunt jalnice asemenea manevre ale unor secte de a-și racola adepții cu orice preț și prin orice mijloace. Oameni loviți de suferință și necazuri caută cu disperare o soluție la problemele lor. Nu-și dau seama mulți dintre ei cum sunt racolați, păcăliți și escrocați de indivizi fără nici un dumnezeu. Credința este o problemă serioasă și un credincios adevărat nu înșeală pe semenii săi, nu joacă ,,alba-neagra” cu speranțele și credința aproapelui. Struțocămile au existat și vor mai exista atâta vreme cât vor exista și suflete ,,căldicele”, care să le creadă, să le urmeze și să se prăbușească împreună în hăul minciunii. Respect credința și convingerile altora, dar să nu facă pe struțocămila!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*