Structuri sociale, chiloţeii tanga şi mamaie

15.12.14 by

Structuri sociale, 					chiloţeii tanga  					                     şi mamaie

Deşi preocupată de ceea ce aveam de gând să fac, imediat după ce m-am întors acasă, pe tot parcursul drumului, am glumit cu Avi şi Tabitha, pe seama a te miri ce, de la prostituatele de pe marginea autostrăzii, până la povestea cu limbricii manifeşti din cele mai înalte medii.
– Adică, draga mea, ca să înţelegi şi tu în limba română: când te mănâncă, te scarpini. Nu mai stai pe gânduri cu o fi şi o păţi… – i-am zis eu pe un ton sobru.
– Să ţii minte însă că scărpinatul costă! …Iar uneori, costă al dracului! – a avertizat-o Avi.
– Mă, asta îmi place la voi, la români, că faceţi haz de necaz! … Apoi o mai aveţi şi pe aia cu ,,ce s-o ţine, că dacă nu o fi astăzi, o fi mâine!’’
– Da şi nu prea, câtă vreme râdem unii de alţii şi dracu de toţi. – a avertizat-o Avi.
– Voi, între voi, vă ştiţi mai bine, însă mă întreb cine-i sarsailă?
– Când eşti la mijloc, la răscruci, un fel de punte între marile puteri, ce rost mai are să mai şi întrebi? Ne îndestulăm şi noi cu firimiturile rămase de la dulăi, după lătrături. Norocul nostru e că aci, în România, deocamdată, se găseşte cât să fure şi ai noştri, şi ai lor. Iar noi, ca popor, aşa cum ne-a lăsat Dumnezeu, mai vrednici, mai domoli, ca să nu zic leneşi, producem cam cât vor ei. Or vrea şi mai mult, însă le e bine? Bine să le fie tuturor! În definitiv, ştii ce, nu i-am văzut în culmea fericirii nici pe cei ce fură tot ce apucă, de mii de ani! Draga mea, ,,lumea e tot ce se întâmplă!’’ …Şi uite, că pentru fiecare dintre noi se mai şi întâmplă! Mie mi s-a întâmplat să o am pe Sarra care face cât au toate imperiile la un loc.
– Nu vă mai plângeţi, că vă aude Cel de Sus! Păi, dragul meu, dacă la mine, în Tunisia, şi în general, în nordul Africii, ar fi atâta verdeaţă, cât e la voi, noi, cei de acolo, am fi şi raiul, şi cei din rai. Ai văzut şi în Sicilia, doar ici şi colo, două, trei frunze şi restul, ghimpi.
– Da, spini, însă aveau şi fructe, nu doar venin. De aci şi povestea cu unii, pe la unii, mumă, şi pe la alţii, ciumă. Înţelegi ce vreau să spun?
– Tabitha, nu-l lua în seamă! Vorbeşte şi el să nu adoarmă. Chestia cu ,,muma ciumii’’ a rămas aşa, în popor, de pe vremea când a trecut şi pe la noi muma pădurii. …Şi, evident, din când în când, mai trece. Ăsta ar fi, după unii, chiar şi Drumul mătăsii! Au trecut şi încă mai trec încoace şi încolo, toate lighioanele pământului. Vorba lui mamaie: ,,numai răzbel să nu fie!’’ …Că restul, cam totul face parte din poveste, fie că e vorba de Litră întors de pe lumea ailaltă beat, ştii tu, bazaconia aia spusă de ea. Cică aşa ar fi şi plecat… Mă rog, fie că e vorba de povestea porcului ciumat, a vacii nebune sau găinii aviare, fie… Ce să o mai lungim, toate poveştile îşi au rădăcinile în punguţa cu dolari.
– Păi şi povestea poveştilor e de aici, de la noi. Şi ce poveste?! Dragă, ce nu s-a dovedit alta mai şi mai, pe faţa pământului! Trebuie să fi auzit, că voi, femeile, vreţi sau nu, la asta vă gândiţi – m-a completat Avi.
– Mă, ia vezi! Ce crezi, bărbaţii sunt mai breji?! Mira-m-aş!
– Eu ce să mai zic?!… Doar voi şi sicilienii aveţi tot ce e mai bun şi unic pe faţa pământului.
– Află!…
***
Odată cu înserarea, am ajuns în faţa porţii, la mamaie. A coborât mai întâi Tabitha. Am rugat-o să meargă ea prima, încât să fie, pentru Maria, marea surpriză. Eu şi Avi am mai rămas în maşină şi ne-am amuzat copios de momentul în care Maria a văzut-o, însă am şi trăit împreună cu ele emoţia revederii.
– Afurisita, nu mi-a spus! ,,Hai, mă mami, că ţi-am adus un cadou!’’ În ruptul capului nu mi-aş fi imaginat că el vei fi tu! Doamne, ce mă bucur! Dacă veneai cu câteva zile mai înainte, o întâlneai, aici, la mine, pe Katy. O să-i facem o vizită. Ei unde sunt?
– Care ei?
– Avi şi Sarra?!
– În Sicilia. Am venit doar eu ca să te iau şi să ne stabilim cu toţii în Noto sau la Modica… Vrei?
– Mă păcăleşti. Uite, acolo, maşina! Hei, ce staţi ascunşi ca nişte popândăi?! Hai!
Avi a pornit motorul în timp ce Maria a deschis porţile. Mamaie, în faţa casei, aştepta să-i spună şi ei, careva, ceva. Am coborât. Abia după ce am îmbrăţişat-o pe mama, mi s-a părut că nu ne mai văzusem de când lumea.
– Aoleu, mumă, să nu te mai recunosc! Păcatele mele! Nu credeam că mai am zile să te mai văd prin curte pe la mine! Da, bine că ai mai venit că, după câte văd eu, nu prea se mai ştie. Măcar dacă aş mai trăi până la anu, să văd fata asta mireasă şi pe bărbatu`-său ginere! – a întâmpinat-o bunica pe Tabitha.
– Să fii dumneata sănătoasă, că în rest…
– Uite-o cum stă agăţată de mumă-sa! Fă moţato, pe mine nu mă pupi? Ori dacă am îmbătrânit, ai zice în mintea ta: ,,ce să mă mai uit şi la baba asta?’’ Babă, babă!… Că babă sunt, dar încă nu am trecut la categoria hoaşcă! Ia vezi tu!
– Mamaie, bine te-am găsit! Auzi, pe dumneata musai am să te mărit! Poate doar aşa nu te mai aud zicând că ţi-a trecut timpul. Hai, vino să te sărut!
– Doamne, muiculiţă, da năroadă te-a mai făcut mumă-ta! Păi ce să mai zic? Iauzi, să mă mărit?!
– Da, şi nu oricum! Cu zestre, cu o căruţă plină cu perne, velinţe în iţe, ţoale, o caleaşcă şi lăutari, ca pe vremurile…
– De, spune şi dumneata! – a încercat ea să intre în vorbă cu Avi.
Am intrat în casă. Avi a dus bagajele şi a început să despacheteze.
Acum, pentru că tot văd cum aşteptaţi, să-mi spuneţi întâi dacă aţi fost cuminţi?! În funcţie de asta, şi cadourile… Mamaie, cum e?
– Bine, cum să fie?
– Atunci cum să îţi spun? Ţi-am adus din Sicilia o basma, un costum şic, aşa ca pentru dumneata şi… Şi? …
– Iar mai spune vreo prostie! – a prevăzut ea.
– Mamaie, …şi nişte chiloţei tanga. Uite-i! Când ai să îi iei pe dumneata, se duce dracului moartea! Abia atunci ai să trăieşti mii de ani! Aşa cum scrie în scripturi.
– Fugi de-aci, împeliţato! Auzi, să ai grijă, că fata asta s-a prostit şi mai rău! Aoleu, mumă, ce mi-e dat să mai trăiesc! E, astea-s vremurile! Ca la televizor! Dacă nu ne-ar ameţi ălea despuiate, în curul gol, cum ne-ar mai prosti ăia cu politica?!
– Mamaie, nu mai e ca pe vremea dumitale!
– Văd… Şi nici nu vreau, că şi atunci era greu, dar parcă acum toţi şi-au pierdut minţile. Nu mai vezi unul la locul său. Nu mi-e de-alta, dar ce o să le spun eu ălora când o să ajung pe lumea ailaltă?
– Adică pe la moş Gheorghe? Să-i spui din partea mea că îl pup şi că mi-e dor de el!
– Tu să taci!
– Uite că tac! Să vedem e bine?
– Nu o lua în seamă, mamaie! Le zici simplu: omenirea a luat-o razna. – a vrut Avi să o scoată din încurcătură.
– Ai cam avea dreptate, însă mie mi se pare parcă şi mai rău, câtă vreme cale de îndreptat n- ar mai fi nici măcar prin Dumnezeu. Ascultaţi-mă pe mine, ne-am tocit rău! Iar El s-o fi săturat să tot întoarcă omul în om! …Şi câtă vreme pe dinăuntru e gol, omul nu mai e om!
– Eee, şi dumneta! Păi, dacă nu e, atunci ce e? – am intrat eu iarăşi în vorbă.
– Muiculiţă, dracu de la Balta Verde! …Că ce să mai zic? Îţi merge gura mai rău decât meliţa. Doamne, Doamne!
– Mda! …Însă, dracu ăl cu coarne sau ăl fără coarne? Crede-mă, trebuie precizat mai ales pentru istorie, dar şi pentru generaţiile viitoare.
***
După mai multe zile de reacomodare cu atmosfera, dar mai ales cu formele manifeste ale climei, ne-am apucat de treabă. Ideile noastre de a transforma locul în care moş Gheorghe şi baba Ioana îşi trăiseră viaţa, au fost şi pe placul Mariei, dar mai ales pe pofta bunicii. Creştea inima în ea. Vestea s-a răspândit repede în sat după ce ne-am prezentat la primărie cu testamentul. Vecinii îşi dădeau coate când eu şi Avi ne-am apucat de treabă şi, zilnic, umblam dintr-o parte, în alta, pentru a intra în posesia celor lăsate de tataie.
– Mă nene!… – a încercat să mă reţină într-o zi Florea şi cu Stan.
– Lasă, mă, fata că nu e rău! Un han cam cum vrea să facă ea a mai fost şi pe buza dealului la Aninoasa. Coborau ciobanii de la munte cu desagele pe măgari, la iernat, în stufărişul de pe Valea Dunării… Se opreau la ăla… Doamne, că nu mai ştiu cum îl chema, mai schimbau o oaie pe un măgar… E, măgarii, de când lumea, tot măgari! Dar asta e altă poveste. – l-a întrerupt Stan.
– De, ce să zic?! Are dreptate nărodul ăsta! Schimbau ce schimbau, doar ca să aibă un motiv pentru a bea adălmaşul! Apoi îşi odihneau şi oasele, şi sufletul. Bă, după ei, veneau ăia cu oale şi ulcioare.Ţii minte? Le probau cu ţuică, dintr-aia tare, apoi zdup cu ea, cu ola, de podea! Mai târziu, încoace, când oala costa cam cât costa şi ţuica, cârciumarii au inventat băutul cu burta. O burtă de vin, atâta… Plăteai, beai, îţi înecai năduful şi rămâneai ţeapăn fie la o masă, fie pe un scaun rezemat de tejghea. Mai pe seară, când îţi reveneai, fie o luai spre casă, fie mai beai o burtă! Dacă întâi băusei vin, te dregeai cu ţuică sau invers. – Să ţii minte! Omul, la bucurie, sau la necaz, dă pe băutură şi ultimul lui ban. – mi-a zis Florea.
– Ălea vremuri! Auzi dumneata, să nu te zgârceşti ca ăştia care au baruri! – m-a sfătuit Florea.
– Mă fată, după ăia cu oale, spre sfârşitul toamnei, veneau merarii… Şi tot la han sau la Biriţă, ăla cu cârciuma mai încoace, mai spre Craiova, mai la vale! De la el, o luau prin sat. Oca pe oca, cu o fi şi o păţi, şi uite aşa auzeam şi noi ce se mai întâmpla tocmai dincolo de munţi, cum o mai duceau ai noştri, unii, alţii… Ţi-i aminteşti dumneata, chiar dacă erai mică! Nu se poate să fi uitat merele ălea mici, însă parfumate şi dulci, dulci! Puştiul s-ar fi instalat definitiv prin locurilea astea, când au dat foc la han, tâlharii… Unii de prin Nătărăi, cică ar fi fost pe-acolo nişte haiduci… Vorba vine, nişte nemernici ca mulţi alţii, de atunci şi de astăzi!
– Biriţă a făcut cum a făcut şi a rezistat până târziu. O bucată de timp, chiar şi pe vremea comuniştilor, numai că şi el a dat colţul. Bă nene, cum vine şi pleacă omul?! Strânge ce strânge, apoi, după moarte, el, mai nimic, şi în urma lui, praf şi pulbere…
– Stai, bă, că ce vrea să facă fata asta, simt eu, o să fie…
– Păi nici nu încape îndoială altfel! Mai ales că o să-mi fie alături chiar şi moş Gheorghe! El ştia să atragă omul. O să vedeţi, o să vină aici şi ăia de peste hotare. – i-am asigurat eu. – Cât despre tâlhari sau haiduci, cum vreţi să le ziceţi, nişte idioţi, însă nu mă tem. Trăim în alte vremuri, în plus, în tot ce vreau să fac, voi pune rânduială cu voie de la Dumnezeu.
– Da?! E, atunci dă-i înainte! O să-ţi dăm şi noi o mână de ajutor. Lasă, mă nene, să ne mai cunoască şi pe noi alţii…
– Nea Floreo, ascultă-mă pe mine! Mâine, poimâine, o să bei la masă cu francezii, cu nemţii sau cu anglosaxonii… Află însă că ăştia, când se apucă de băut, beau, nu se încurcă! – am glumit eu.
– Stane, ne-am dat dracu! Musai să reîncepem de astăzi antrenamentul?
– De, ce să zic?! Chestii, socoteli!…
***
Nici nu am apucat să mă amuz bine cu cei doi şi mi-a sunat telefonul. Era Adam. Deşi i-am deschis aparatul, nu i-am răspuns imediat. Nu voiam să fiu auzită. M-am întors din drum şi am intrat în livada de peste stradă. Abia atunci, când căutam, printre frunzele pomilor, fructe coapte, am apropiat aparatul de ureche.
Aloo! Alo! – insista el.
– Ho, că nu dau tătarii! Ţi-am spus că nu mai sunt liberă, ca în seara aceea, din vara trecută…
– Mda! Ce ţi-e şi cu libertatea asta?! Unii şi-au dat viaţa pentru ea, alţii… Din câte se pare însă, totul ţine de context şi de perspectivă. La fel şi cu democraţia din care gustăm şi noi acum, după `89. Ce nu ai fi dat înainte să ajungi în Occident? Viaţa! Moartea, atunci, ţi se părea dulce doar pentru că-ţi doreai un gram de ,,cai verzi pe pereţi’’. Acum suntem liberi şi pe aici, pe la noi. Poţi să înjuri, poţi să bântui, la propriu, pe oriunde, nu doar cu gândul, însă viaţa nu e aşa dulce precum era moartea întru câteva idei de atunci. …Apoi, din câte văd, depinde al dracului de cine ţi-e stăpânul! Al tău sper să fie unul mai uman, adică bun.
– Mă, află că soţul meu e un gentleman! …Însă mi-a plăcut expresia ,,un gram de cai verzi pe pereţi’’. Să ştii că eu aş vrea chiar ceva mai mult. Au şi ăştia rolul lor în a da culoare timpurilor.
– Apropo de ,,idei’’… Mintea omului, mai degrabă un maldăr de utopii.
– Bune şi ăstea, te fac să speri. Hai, zii ce-ţi pofteşte sufleţelul, că nu pentru chestiuni filosofice m-ai sunat!
– De unde ştii că nu? Dar, vorba ta, să lăsăm… Tot prin Sicilia cu soţul?
– După cai verzi pe pereţi?! Nu! Sunt pe un deal, la mamaie, în mijlocul naturii. În jurul meu, fructe, verdeaţă…
– Verde să fie şi-n sufletul tău! Şi, ca să nu o mai lungim, trebuie să îţi spun că mâine o să vin pentru a doua oară la Craiova. Primul meu pas pus acolo a fost un total eşec. După ce am stat aproape o noapte, pe o bancă, în gară, lângă o babă uscată, rămasă, democratic, fără casă, a doua zi, noul meu prof, conducător de doctorat, de mine a uitat. Plecase, chiar după ce am stabilit cu el întâlnirea, la mânăstire, la Tismana. Din câte am înţeles, ar fi fost chemat urgent pentru că era acolo o paranghelie cu moaşte şi mulţi popi. Tismana, ctitorie a lui Nicodim!
– Loc de spălat păcate! Le bagi pe o parte, ca la batoza de treierat, şi ies pe partea cealaltă, paie bune pentru umplut saltele. Tot cu ăstea umplea şi mamaie, pe vremuri, căpătâiele. Am văzut o astfel de drăcovenie, adică batoză, la un muzeu al satului, într-o localitate pustie, prin Banat, părăsit de saşi, înainte de `89.
– Bine spus! Cu ,,păcatele spălate’’ ne tot rostogolim prin lume, bestii! …Bestii, din primordii, şi bestii vom rămâne!
– Pesimist până în măduva spinării! Să trecem şi peste această chestiune, chiar dacă cumva mă incită! În genere, cam sunt cu capul în nori. Recunosc, dar, hai, spune-mi, ce vrei de la mine? Cu ce pot să te ajut?
– Cu nimic. Vreau să ştiu că şi tu mai exişti, iar acum, dacă tot am să trec prin oraşul tău, vreau doar să te văd.
– Mda! Se aprobă, însă află că am să vin cu soţul. I-am vorbit despre tine, am să ţi-l prezint. Ok?
– Mulţumesc. În definitiv, ar putea cere un pârlit ca mine ceva mai mult?
– Ştim că se poate, însă una e să ceri, alta e să fii milog şi alta e să şi primeşti! Accepţi să ţi-l prezint pe Avi sau?…
– Păi cum să nu, că doar n-am să fiu nebun să fac iar zeci de kilometri tot bătând peronul. Iar acum, noaptea, e deja cam frig.
– Bravo, aşa te vreau, pragmatic. În consecinţă, mâine ne întâlnim. Am să te aştept. –l-am asigurat eu şi i-am închis.
Am coborât dealul cu câteva fructe băgate în buzunarele unei jachete, cu care eram îmbrăcată. Faptul că într-un fel mă ascunsesem pentru a vorbi cu Adam, la coborâre, mi-am tot făcut probleme de conştiinţă, însă când am ajuns acasă, i-am spus lui Avi tot ce vorbisem şi m-am liniştit.
– Are rost să pierdem timpul împreună? Avem prea multe de făcut. Te duci doar tu. Vezi cu ce îl putem ajuta. …Iar dacă tot ajungi în buricul târgului, depui, la judecătorie, dosarul cu pămâtul ce trebuie recuperat. …Hai, nu te mai mira, trebuie căutată şi partea lăsată ţie, din partea soţiei lui moş Gheorghe. Ar fi păcat să profite de el alţii.
– Ce-i drept, trebuie! S-ar răsuci, în groapă, baba Ioana cu coşciug cu tot!
***
În ziua următoare, după ce am depus actele la tribunal, l-am aşteptat pe Adam la gară. A coborât din tren fără să mă observe. Părea preocupat. Câteva clipe, am avut în minte imaginea lui de la mare. Acum, costumul elegant cu care era îmbrăcat, îl făcea de nerecunoscut. Abia după ce a făcut câţiva paşi de-a lungul peronului, a intrat în normalitatea lui şi a zilei.
Hei, aici sunt! – am încercat eu să-i atrag atenţia.
Sarra! Nu mă aşteptam! Ai venit?
Da!
…Şi soţul?
Sunt singură. E ocupat. Am să ţi-l prezint altă dată.
– Mă rog, fie cum zici. Îmi pare aproape totul ireal. Uneori mă întreb dacă chiar am lucrat anul ăsta recepţioner la mare. Dacă parcarea în care te-am văzut întâia dată există?! Oricum, când ai şters-o aşa dintr-o dată, mi-ai părut, sincer, o nălucă. Ai venit, am schimbat câteva vorbe, m-ai ameţiţ şi, dintr-o dată, parcă te-a înghiţit pământul. Dar uite că…
– Deal cu deal se întâlneşte, dar om cu om! Aşa zice mamaie şi nu zice rău. Ia spune, de unde vii, şi încotro?
– Păi vin… Vorba lui Ţuţea ,,vin de niciunde şi merg spe nicăieri’’…
– Afirmaţia îi era adresată omului fără Dumnezeu. Tu nu pari unul dintr-ăla.
– Atunci află că sunt tocmai de la… De la Caracal, de unde s-a răsturnat căruţa cu proşti. Am urmat şi eu cursurile unei facultăţi din Bucureşti… Parcă ţi-am mai spus, apoi m-am înscris la un doctorat. După doi ani de frecuşuri, că n-am avut de unde da spăgi, mi-a murit îndrumătorul. În comisie cu el, pe la diverse examene, era şi unul de la voi, Mitru Corcodel. Mi s-a părut mai tânăr, mai cu şansă de viaţă, şi l-am rugat să mă primească el.
– Cine ai zis?
– Dumitru Corcodel! Mitică îi ziceau unii dintre cei apropiaţi! Să nu spui că îl cunoşti?!
– Ba da, doar am terminat şi eu o facultate! Aici, la Craiova. Ce să-ţi spun, fiecare cu şansa vieţii lui. – mi-am repliat eu gândurile în ideea de a nu-l dezamăgi şi a băga frica în el.
– Ţi-a fost profesor?
– Nu. Doar aşa, din auzite…
– Cum o fi profesor? Dar ca om?
– De! N-am idee! Ai să-l vezi singur.
– Mâine, am de susţinut un referat. Sper să nu am probleme. De altfel, cam toată vara, acolo, la recepţia aceea, ziua, noaptea, am tot citit, am învăţat… Depinde dacă el vrea să ştiu carte sau doar vrea plicul cu bani?!
– În general, ăştia vor totul. Norocul tău e că n-am auzit a fi şi homosexual, dar…
– Prostii! Bani nu am, iar capră, pe post de femeie, nu am de gând să stau.
– Mă, să dea Dumnezu să iei doctoratul doar cu ce te duce capul, însă în vremurile de acum, la mare preţ, peşcheşul! Ai bani, cumperi şi pe dracu, nu doar o hârtie pe care scrie doctor în ştiinţe bună la nimic. De ce? Păi, din câte zici, nu ai servicu şi speri că, măcar atunci când îţi termini şi o să ai titlul, te vor angaja la facultate. Poveşti! Ai alţi bani, răzbeşti! Nu ai, tai în continuare frunze la câini până spre sfârşitul lumii. Că din cei ce sunt acum la cârmă, la putere, în orice instituţie, chiar şi prin universităţi, se trag ca zeama de varză din unii în alţii. …Iar lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba! Te cam lupţi cu morile de vânt!
– Şi atunci, spune-mi ce să fac?
– Să duci la bun sfârşit tot ce ai început, însă… Eu, să fiu în locul tău, m-aş apuca de făcut ceva pe cont propriu.
– Cu ce? Că, fără bani, nu te bagă nici dracu în seamă. Te duci la bănci… Ăia îţi dau, însă nu câştigi nici măcar cât bagi, şi atunci?!…
– Uite ce, eu şi soţul meu încercăm o afacere. Dacă vrei, ne vii alături. …Şi nu mai tai frunze la câini prin Caracal. O să ai un salariu… Mă rog, îţi termini studiile şi apoi mai vezi tu… Rămâi sau pleci?- i-am zis înainte de a ne urca împreună în maşină. –Zii, unde mergem?
– Eu în iad şi tu în rai. Mi se potrivesc caznele în cazanele cu smoală încinsă! Acolo unde îşi fac dracii mendrele. Vai de mama lor! În loc să ne preţuiască, pentru că nu i-am lăsat singuri, ei ne mestecă. Mda, şi iar mestecă… Mestecă-l, mestecă! – am să-l aud pe tartore.
– Înseamnă că ai făcut la păcate…
– Da, cam cât poate face un om, evident, întreg la minte.
– Mai du-te şi tu pe la biserici, spovedeşte-te! …Însă hai, să nu ne întindem! Vorba lungă, sărăcia omului!
– Dacă tot m-ai aşteptat, vino cu mine până la boier, la conac!
– Unde?!
– De fapt, mai întâi până la universitate! Văd ce pretenţii are proful.
– Din câte ştiu eu, trebuie să întrebi, direct, în ce constă trocul? Adică ce trebuie să dai ca să iei nimic sau praful de pe tobă?
– ,,Nimic’’, titlul de doctor?!
– E, şi cu tine?! Dacă tot vrei o hârtie, cam trei rânduri de piele şi jumătate din coaste, cu tot, cu vertebre, că n-o să mai ai nevoie de şira spinării.
– Adică, de coloană vertebrală, vrei să spui?
– Da, devii şi tu un angajat la universitate şi… Adică o să vrei ca cei de acum, parale. Altfel spus, ai să-ţi refaci bugetul, făcând transplant de piele. Iei de la alţii şi pui la tine.
– Nu cred, dar fie! …Sau, nu, mai bine slugă lângă tine, însă mai întâi să-mi prezinţi soţul, apoi… Ştii că n-ar fi rău?! Jumătate din muncă aş face-o de dragul tău, restul pe banii lui bărbatu- tău.
– Mă, nu te mai ţine de prostii! Când te apuci de muncă, munceşti de dragul muncii şi banilor, altfel baţi câmpii şi te latră câinii pe marginea şanţurilor.
– Oricum ai vrea, tot miroşi a prost! Pe asta o ştiai?
***
Am ieşit împreună în faţa gării. I-am arătat, în parcare, maşina. Mi s-a părut că nu-l interesa. Privea dezamăgit spre nişte copii ai străzii, desculţi şi zdrenţuroşi ca spre nişte rătăciţii ai lumii.
– Copilăria mea, cam la fel cu a ăstora… Am sentimentul că am stat o viaţă printre ţevile unei centrale termice de cartier! Mama a lucrat acolo, pe post de muncitor. …Iarna îmi era cald, vara mă spălam şi iar mă spălam… La bloc, totul era pe bani. Mai venea pe la ea câte una din cartier şi-i zicea ,,fă Mărioară, lasă-mă şi pe mine c-am făcut bube, din ăl scărpinat. Mă mânâncă răului, râia!’’ ,,Te las, fă, te las, dar să ştii că e ultima oară! Păi, ce dracu, mă află ăşia şi mă dau pe poartă afară!’’ …Şi o lăsa, iar eu, curios… Ce curios? Pervers! Mă urcam pe ţevile de deasupra cazanelor şi mă tot holbam la aia în pielea goală. Ce să-ţi spun?! Copil nărod! Mai venea şi câte o babă… Îmi venea să strig: ,,mamă, pune dopul la vană că acum se duc pieile după asta.’’ Da! Nu te mira! Viaţa!…
– Şi tatăl tău?
– Tata?! Un beţivan de Caracal! Lucra la o cazarmă. Pe la patru, după masă, când sunau militarii cu goarna, el era deja intrat pe uşa cârciumii de lângă gară. Îi ziceau, ,,La troaca!’’ Apoi, în drum spre casă, nu rata una. Avea în fiecare câte un ,,prieten’’ cu care, cică, semna condica. Ultima bodegă era la ,,Zahana’’. Bea şi acolo, iar la plecare, la câţiva paşi, aproape de blocul nostru, însă mai spre gura parcului, cădea. Îl cunoşteau toţii câinii. Se strângeau în jurul său ca la un ritual zilnic. Întâi îl miroseau, îl lingeau, apoi marcau locul. Să nu râzi! Zicea mama că dacă într-o zi nu s-ar fi întâmplat aşa, javrele turbau şi de turbare ar fi murit tot omul din Caracal. Ce vrei să-ţi mai spun? Ăsta sunt! …Însă aş vrea să fiu şi eu om în rândul lumii! În vremurile ăstea, cu ăl de Păcală, în toate, s-o putea?
Nu i-am răspuns, chiar dacă m-a impresionat. Am încercat să zic ceva când eram aproape de universitate, însă nici atunci nu am putut scoate o vorbă. Am parcat chiar în faţa intrării principale şi am coborât.
– Vai, te aştept aici! – m-am speriat eu când l-am zărit, parcă priponit, în acelaşi loc, pe Corcodel.
– Da, te rog, n-am să întârzii mult…
Am intrat grăbită în maşină. Fiori reci îmi treceau, din creştetul capului până spre vârful picioarelor, şi-mi făcea inima să bată de aiurea. Din spatele parbrizului, am urmărit întâlnirea între cei doi. De pe scaunl în care devenisem un fel de statuie din gheaţă, am observat cum Corcodel a zâmbit ironic şi a întrebat ceva. Eram aproape convinsă că toată discuţia lor era despre mine. Am avut totuşi răbdare. Până la reîntoarcerea lui Adam, m-au trecut toate apele.
– Cum a fost? – l-am întrebat eu imediat ce a deschis portiera şi s-a aşezat pe scaunul din dreapta. – …De fapt, mă interesează tot ce ţi-a spus despre mine, că în rest nu mă priveşte…
– Mai nimic. Mi-a amânat susţinerea referatului. Apoi pe tine e cert că te cunoaşte. Sper să nu mă înşel, însă mi-a promis multe. Mi-a dat ceva sfaturi, mi-a recomandat câteva cărţi… Cel mai mult m-a bucurat… Dacă o fi o bucurie?! M-a bucurat că nu a schimbat tema tezei. Dacă o făcea, trebuia luat totul de la început. Doi ani de muncă se duceau deja pe apa sâmbetei. Mama, când se supăra din cauza mea, îmi zicea că am să îmbătrânesc prin şcoli şi am să rămân un amărât. Sincer, când îmi amintesc, m-apucă pandaliile. Mă şi sperie! Să fii un ratat, nu e de colea! Iar când ajungi ratatul rataţilor?!…
– Ehe, e plin pământul de al de- ăştia! Nu mai e loc. Ratatul rataţilor, ai fi un fel de ratat la absolut, însă locul ăsta s-a ocupat de mult.
– Iauzi?! Atunci, mergem să-mi prezinţi soţul sau facem câţiva paşi împreună, prin Parcul Romanescu?
– Mă, i-a vezi! Eu ţi-am întins doar un deget, nu şi mâna toată. Tu vrei…
– Cine nu vrea, e prostul proştilor. Cum ai obţine, totuşi, ceva, dacă nu ţi-ai dori chiar mai mult?! –i-a revenit lui un soi de umor, pe placul meu.
-Păi da, tot omul vrea, dar una e să vrei şi alta e să şi ai…
– Stoicii gândeau altfel. Reformultat, pentru ei, durerea fiinţării era proporţională dorinţei de a fi.
– Asta, în antichitate. Sper că la asta te referi! Stoicii de astăzi… Unii, de ce să facă ceva când mai bine pot să stea? O altă ramură, ăia cu para mălăiaţă. Să nu îţi mai zic de asistaţii sociali. Primesc ba de la statul român, ba de la Uniunea Europeană,… Cu toate astea, toţi, în gura mare: ,,auuu, mor de foame, n-am!’’… Şi totuşi, dincolo de a fi înţelegători cu unii, întreb: de ce să tot primească?
– Păi, chiar, de ce?!
– Uite, de-aia! Vrei să te prezint familiei sau te las de unde te-am luat?
– Decât încă un prost în gară, mai bine…
***
Am pornit spre satul în care îmi lăsasem, de dimineaţă, întreaga familie. Cam la o jumătate de oră mai târziu, eram deja în poartă, la bunica. Înainte de a deschide porţile, m-am dus să văd cam cu cât avansaseră lucrările în perioada în care eu lipsisem. Primul pe care l-am zărit a fost Avi. Plin de praf, aproape că nu l-am recunoscut. Şi totuşi, aşa cum era, i-am sărit în braţe şi l-am sărutat, sub privirile celorlalţi. Nici măcar unul nu s-a minunat de reacţia mea. Doar mamaie, care privea fără să ştie ce i se întâmplă, şi-a făcut cruce, şi a scuipat în sân.
– Ptiu, ptiu! Să nu te deochi, fată! – mi-a zis când am salutat-o, însă când l-a văzut pe Adam, s-a înnegrit toată. – Dar ăsta cine mai e, fată? …Şi ce caută?
– Mamaie, e un om ca toţi omenii, care vrea să-l cunoască pe Avi şi, din câte spune, ar vrea să şi muncească.
– Mde, muiculiţă! Ce să zic? De muncă a fugit şi diavolul, şi ţigănimea toată…Cică munca ar fi pentru ei, partea vieţii blestemată!
– Păi, vom vedea… Măi băiatule, vino să-ţi prezint soţul! Ce stai acolo, în maşină, ca un popândău?!
Adam a coborât şi a făcut, oarecum timid, cei câţiva paşi spre noi. Avi mai întâi i-a luat seama, apoi i-a întins mâna. După cele câteva complezenţe schimbate între ei, i-am prezentat-o pe Maria, apoi pe Tabitha.
– Asta e familia mea! – i-am zis eu lui Adam în timp ce, îndrăzneaţă, l-am tras de mânecă. Rămăsese mut în faţa mulatrei. – …Fără mamaie însă, nu ar fi familia întreagă. Uite-o! Ei să îi pupi mâna! Aşa se cade. În plus, ea este femeia care a speriat, cu chiloţeii tanga, moartea!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*