Strigoi pe Dealul Lulăii

30.07.13 by

Cu tata (h)ăl batrân prin cârciumi

– Asta-i istorie lungă, trebe două zile să povestim…
Nea Rudi – Andrei Radu Benke, după buletin – s-a născut la Turda, la 25 aprilie 1924. Părinţii şi-i aminteşte doar din poveştile bunicului – tata hăl batrân. Maghiari de origine, aceştia şi-au lăsat copilul mic în grija bunului Dumnezău şi au plecat în Ungaria.
– Apăi, cum s-a întâmplat am prins şî io mai târzâu; or mai povestit rude de-ale noastre. Tată-meu şi cu bunicu-meu erau mari beţâi. Tata era fochist la chefereu, iară tata hăl batrân – grădinar. Ş-apăi erau beţâi mari şi umblau prin cârciumi şi-apoi se băteau, no! Eu ce să vă spun; de la ţâţă m-or înţărcat şi am rămas şî fără tată şî fără mamă. Orfan. Ce ştiu eu cum o fo’ ori de ce-or plecat de-acolo ş-or venit tocmai în Valea Jiului. Tata-batrân găsi servici lângă Petrila, ca de grădinar. Eu aici m-am trezit. Unde-i arena sportivă, în Lonea, sus pe deal, erau o ţâră căsuţe, nu mai ştiu dacă mai îs acuma…“
– Dar numele ăsta de familie, Benke, ce origine are?
– Maghiar!
– Şi mai ştiţi ungureşte?
– Oho! Cum nu?! Şi scriu, şi citesc, şi vorbesc, şi tot! …Şi m-am trezit la etatea de 3 ani aici. Cum-necum, bunică-mea a decedat, atâta ţin minte că o ducea cu o căruţă, da’ nu era alai după ea, aşa cum merge acuma după mort. Doar eu mergeam după căruţă şi mă jucam cu o ţăpuşă… Şi atuncea am umblat de colo-colo, pe unde mă purta tata hăl batrân. Apoi, vai, burta mea: flămând, dezbrăcat, desculţ, plin de păduchi…
– El cânta frumos – adaugă Marina, nevastă-sa – şi bunicul lui îl punea să cânte la beţâi, pe la 4 ani, ş-apoi îi da crâşmarii de băut…
Nea Rudi pare să nu o audă. Îşi continuă firul încâlcit al gândurilor.
– Am mers şi pe jos, şi cu trenul. Atunci am venit de la Turda, în ’29, când era revoluţia la Lupeni. Ţin minte ca şi acuma, ne-au băgat ceferiştii într-un vagon cu militari că n-aveam biştari. Şi-a venit controlorul. „Mergem la Lupeni, c-avem o luptă!” or zâs militarii. Ce ştiam eu ce-i aia luptă?!
– Şi patefonu’ cânta… spune Marina, lovind cu un vătrai în cărbunii încinşi din vatră.
– Când aţi auzit prima dată de strigoi?
– Asta treabă am auzit de la momârlani, era prin ’37, prin ’38, cam aşa ceva. Eram slugă la ai lui Bâtcan. Aveau colibă pe Dealul Lulăii. Mai fusăsâm pe la una Cătuţoaica, fusăsâm pe la Irina lui Moisă, o jâdoavcă care-l ţânea pe Mircea Moisă de la Slăveni, pădurar acoló. Ia, ia! Dumitru lu’ Codreanu punea patefonu’ în geam şi, cu Mărioara, stăteu amândoi cu coatili pe geam. Şi patefonu’ cânta…
– Cum era să fii slugă la ai lui Bâtcan?
– Aaa, este un munte mare aicea. La Capra îi spune… Vine Capra, Dealul Lulăii, Valea Lulăii, iar Capra, de-acolo treci în Scoveargă, treci în Cotul Ursului, treci în Buo… Şi pe-acolo umblai toţi munţii.
– Şi ce făceaţi ca slugă la el?
– Ce spuneau hăi batrâni. „Du-te, fă lemne, du-te adă lemne, du-te după vaci, du-te adă viţeii, du-te dă la porci…”
– Aveau şi vaci, şi oi?
– Erau cei mai bogaţi oameni de pe Vale. Aveau 70-80 de oi, cam aşa ceva.
– Şi vă plăteau?
– Atâta-mi dădeau: câte-o pereche de cioareci, o cămaşă de in; atunci umblau oamenii îmbrăcaţi momârlăneşte, nu ca acuma…
– Aţi mai avut fraţi?
– Numa’ sângur o fost, se bagă-n vorbă Marina, nevasta lui nea Rudi.

Şi el, fără s-o audă, continua să povestească.
Îl rugasem să-mi spună despre strigoi, dar lui i se lipise mâna de sticla de rachiu şi, când Marina lovea tăciunii aprinşi din vatră, lua câte o duşcă şi se ştergea repede cu mânceca flanelei. La sfatul unui prieten momârlan, ca să nu mergem cu mâna goală acasă la omorâtorul de strigoi, îi adusesem o litră de tărie. „El nu-şi face ţuică, aşa cum fac ceilalţi?” întrebasem. „Când să-şi mai facă?! Trebuie să cumperi prune de la cineva care are livadă, să mergi să ţi le culegi, să le pui la fiert şi pentru asta îţi trebe un butoi sau o vană, să mergi apoi la cazan şi să duci şi lemne cât să ajungă pentru foc… E nevoie de chibzuială ca să te ocupi de toate şi să mai ieşi apoi şi în câştig. Că nu ajunge să-ţi duci tăria acasă şi să o bei, mai cauţi şi să vinzi din ea, şi să ştii cum să o faci, altfel nu are căutare, şi cum să o promovezi… El e cu taragoatele, cu petrecerile, cu strigoii… Ia bani cu taragotul – cât o lua – şi-apoi îi toacă la cârciumă… Şi când nu-i la cârciumă, sigur l-a tocmit careva să mai scoată câte un strigoi…

– Cum a zâs ăla: eu am fost frate cu tata! No, da’ să vă spun cum a fost cu taragoatele…
– Eraţi slugă la ai lu’ Bâtcan şi aţi auzit de strigoi. Cine v-a spus de ei?
– No, aici am vrut să ajung. Era unu de la Jieţ, îi zâcea Raida…
– Ia, ia!, întăreşte nevastă-sa. …Era o ţâră cam stricat el, era bolnav cu capu’… Şi căutând către reportofonul aflat pe masă, la vedere, adaugă, apăsând cuvintele: Daaa… ai grijă ce spui, domnul înregistrează… Publică tot ce spui şi-apoi vin de la Poliţie şi te arestează… Ştii că te-a prevenit şi doctorul de la Jieţ să ai grijă să nu te mai bagi…
– No ăla a venit să-mi spună, continuă nea Rudi, fără să fi băgat de samă la vorbele muierii: uite aşă, aşă, aşă… Că murise unu acolo la colibă şi tot umbla, strigonea… Umbla noaptea prin casă, pe la vase, nu-i lăsa pe cei vii în pace. Şi-mi tot spunea el, bătrânu’, asta era de mult, acum 40 – 50 de ani, că a fost unu’ care ştia să-i străpungă, să-i oprească… Şi zicea şi ăsta, Raida, la care eram slugă, că nu-i greu… Că vin hăilalţi să-l dezgroape, îl scot din mormânt şi nu trebe decât să cat la el să văd unde-i inima şi să-l străpung. Şi mi-or spus că aşă, aşă – ce ştiam eu?! – şi mi-or dat un corn de fúrşel, cu vârfu’ ars şi ascuţit, şi m-or luat noaptea la morminţi. L-au dezgropat, m-au lăsat să caut la el să văd pi un’i-i inima, am pus cornul de fúrşel drept pe inimă ş-am dat cu pumnu’ pe el. Că trebuia să treacă prin inimă, dincoló. Şî num-odatî o guiţat strigoiu: «Eih!». Şi gata, n-a mai umblat, n-a mai fost strigoi. Or fost ocazii d-astea multe, nu le mai ştiu, am făcut şi puşcărie apoi…“

Exterminatorul

Andrei Radu Benke, barabă din Cimpa, cunoscut de localnici drept „nea Rudi, omorâtorul de strigoi“, s-a născut la Turda. Rămas orfan de mic – când avea doi ani părinţii lui au fugit în Ungaria în împrejurări neelucidate – este adus de bunici la Cimpa, în ţinutul momârlanilor. La trei ani îi moare bunica, este târât apoi prin cârciumile din Vale de un bunic beţiv şi pus să cânte pentru distracţia chefliilor. Trece de la un momârlan la altul ca slugă, se însoară şi merge să lucre la mină, meştereşte câte un taragot pe care îl vinde celor care cântau pe la nunţi sau în cetele de piţărăi, este arestat pentru crimă (pe care el zice că n-a făcut-o) şi ajunge să cunoască regimul puşcăriilor din Bărăgan. Unii dintre foştii puşcăriaşi – intelectuali ai României interbelice trimişi la Canal – amintesc de „Sacrificatorul“. „Avea o ţăpuşă metalică şi o înfingea în inima celor ce cădeau şi nu mai puteau să lucre! Era un ungur adus din Valea Jiului, de pe lângă Petrila, barabă, cum îi zic ei. Nu vorbea cu nimeni. Punea pe morţi într-un car tras de doi măgari şi-i ducea într-o groapă comună. Era singurul care ieşea fără gardieni din colonie.“

Meseriaş

– (…) Am fost închis la Poarta Albă, cea mai grea colonie ce era în ţara asta. Ş-odată am fost la o orezărie la Buciumeni. Ş-acolo ne-o ales; ne-o scos într-o dimineaţă afară, eram vreo 400 şi ceva de puşcăriaşi. Pentru cules orez ne-or dus acolo… No, o vin’t ş-o întrebat comandantu’: „No, care ce meserie cunoaşteţi?”. Ş-or răspuns: ăla dulgher, ăla croitor, ăla cizmar, nu ştiu ce dracu’… Io, zâc, „Miner!”. Că am lucrat… „Unde-ai lucrat?” Păi, uite, acoló, acoló, acoló…» Lor le trebuia meseriaş! Apăi, or început să mă ia la întrebări. „No, zâce, treci la o parte!” Mi-o dat un pachet de ţâgări, atunci erau PLUGARE, zece ţâgări într-un pachet. Ş-am început a fuma; mă plimbam pe acolo ca Vodă prin lobodă! N-avea treabă nime’ cu mine. Eram în voia mea. Şî după ce o terminat tot, m-o întrebat iar: „Dar ca artificier cum se lucrează?” Ş-am explicat: „Uite-aşă, aşă, aşă…”, tot i-am explicat. Şî gata, a doua zî, m-au luat, cu o motocicletă cu ataj şi drept în colonie m-au dus, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La trei zâle deja eram artificier. Fără examen, fără nimic. Era un munte, tot o stâncă, şi noi trebuia să-l traversăm. Ai, ai… Era greu. Aveam centură, aşa printre picioare, ş-apăi ne trăjea cu troliul. Greu tare! Şî nu puteam cu burghiu să facem gaură, lucram cu şfredele de mână… Era mai greu ca la strigoi. Unu’ ţinea ranga şi hălălalt băté cu barosu’. Ş-apăi suflam, suflam… Făcem gaură de 30-40 centimetri, puneam încărcătura în gaură, puneam câte trei-patru metri de fitil ca să putem coborî de-acolo şi să fugim de la locu’ de puşcătură, că ne arunca pchiatra pi noi… No, aşa am stat trei luni de zile. Eram şi mic, şi mare… Pe urmă, mi-or dat altceva. Aveam acolo două iepe-măgăreţe, noi le ziceam Împărătesele. Ş-apăi, aveam un căruţ de doi metri şi ceva de lung… şi ladă. Încăpeau în el patru sau cinci bărbaţi. Seara, când se termina lucru’, eu duceam morţii. Era lucru, vai, amar! Ş-apoi ne dădea numa’ ciorbă de peşte strâcat, ciorbă de murături, ciorbă de praz. Da’ şî mureau oamenii, vaiii, vai şi amar. …Ciorbă de urzici şi de arpacaş, ş-apăi de arpacaş te lua dracu… Şî în fiecare seară bătea toaca: retragerea! Apăi, vedeai: colo unu’, colo altu’… Căzuţi câte trei, câte patru… Vaii, ce era. Apoi trebuia să merg, să-i dezbrac. Era lucru, nu glumă. Eram «Sacrificatorul». Aşa-mi spuneau: SACRIFICATORUL! Aveam – de la ei, de la comandant – o suliţă de-ălea cum aveau ruşî baionetele… Vai ce mă obosesc…
Tuşeşte îndelung, de parcă ar căuta să scape de amintiri ce-l irită.
– (…) Aveam o suliţă, v-am spus, dată de comandant. Era de-alea triunghiulare şi lungi, de 45 centimetri, era din oţăl. No, apăi asta era băgată într-un bât, aşa ca o coadă de mătură, să nu se vadă ce-i. Îi dezbrăcam, îi puneam cu grijî pe spate, şî-i chipăiam la inimî. Prima datî trebuia sî fac o împunsăturî la piciorul stâng, aci jos. Să văd dacî nu mişcă. Că s-o tâmplat. O fost cari i-o băgat în groapă şi de-acoló, «Ţuşti!» or plecat! Or făcut pe morţî pân’ i-o îngropat. Dacă nu se mişca, îi dădeam o împunsătură în coaste, da’ aici mai adânc, la un centimetru jumati, cam aşa! Trebuia împuns bine. Dacă nu se mişca nici atunci, puneam aici la inimă baioneta aia şi cu pumnul dădeam în ea de ieşea prin partea cealaltă. Ca la strigoi! Era ascuţită rău! Avea o măciucî pe ea de puteam da cu pumnu’. Eram meseriaş! Da’ ăştia nu guiţau, că nu erau strigoi! Strigoiu’ guiţî când îl împunji, învăţasâm pe Dealul Lulăii.
– Aţi găsit vreunul care să mişte?
– Nu! Ş-apăi, odată împunşi în inimă, nu mai mişcau. Cum zâcea comandantu’, c-avea o vorbă: „Te-n cur pe mă-ta. Dau un pumn şi te-omor tot!…“
– Pe mulţi aţi „încercat“ cu suliţa acolo?
– Ăăăă, mulţi. Peste 30 pe zi. Era de lucru, mă prididea noaptea. Da’ n-am stat acoló mult, numa’ câteva luni. Exact, până-n 19 noiembrie 1953. Atuncea ne-or retras. 47.000 de oameni şi ceva au fost în colonie la Poarta Albă. Pe toţi ne-or luat şi ne-or băgat în Văcăreşti. Atunci s-a desfiinţat colonia de la Canal şi gata, ne-or retras.

Cu-n fúrşel d-ăl cu trii coarni!

– Cu strigoii? Hă-hăăă, aveam dor 14 ani atunşi, eram copil…
Aşadar, era prin 1938, când nea Rudi, slugă la momârlani, deprindea meşteşugul de-a găbui strigoii ce tulburau somnul oierilor de pe munte!
– Povestiţi… Au trecut zeci de ani de-atunci, nu vă mai cere nimeni socoteală…
– M-o luat batrânul hăla, Pătru al lui Măgheri: „Bă, nu vrei să vii slugă la mine?!”. Eu, ce să zâc, al nimănui, eram un fel de căţeluş. „Ba, hie!” „Hai, bă, că-ţ dau trei rânduri de haine, şî cheptar, şî opchinşi câti poţ rupi, şî obghele…” No, cum sî tocmeu atunci momârlanii… Pe zî am vorghit şi sara m-o şî luat. …Şî iar s-o tâmplat că a vénit strâgoiu’ la cineva, la Lenica lui Gariman. Ş-o vin’t Lenica să vorghiascî cu Pătru, hăl la care eram io slugă. Şî m-am dus, ce ştiam: „Hai, mă, uite-aşă, aşă… Tu ştii cum să faci c-ai mai omorât strigoi şî nu ţî-i fricî!” No, eu, copil de barabă, credeam că e joacă… Mi-o dat un fúrşel dă-l cu trii coarni, nears, ne nimica… No, l-or dezgropat, l-or chipăit la inimă şî zâce Lenica: „No, împunje-l, împunje-l aişi, aşa!… Să iasă fúrşelu’ prin el…“
– Şi când l-au dezgropat, cum l-au găsit?
– Aşa cum o fost, numa’ ce era roşu la faţă, de credei că-i viu. Nu mnirosea a mort, nimnica. Zâşeai c-atunşi l-or băgat în groapă! Că vez’, el ieşa ca sî vinî la colibî, da’ nu pleca cu corp cu tot… Eu, crescut prin barabeturi, ce ştiam. Luat cu vorba, no, m-am dus. „No, împunje-l pe ăsta!…” Scote oamenii, câţ erau, afară de la priveghi, şî eu cu mortul. V-am spus, erau roş la faţă, după aia ştii că-i strigoi. „No, împunje-l!…” Îl dezbrăcam, îl chipăiem la inimî şî băgam fúrşelu’. Şi numa’ ce guiţa: „Ieeh!…” Că strigoiu, dacî-i strigoi, guiţă. În Jieţ eram… Nu începuse războiu’, nu. Pi urmă, am plecat la armată. La vânători am făcut…

Gâbu şi …pălmacu’

– Daaa… pentru ce v-au luat la închisoare?
– Staţi, că vă povestesc. …Cum o fo(st)?! Io eram pădurar, aveam armă şi muniţie, no. Eram după liberare, tânăr. Într-o sară, veneam din pădure. Duminică sara era. La crâşmă, ca la crâşmă, lume multă, rachiu…
– Ce era mai mult/multă? Lume sau rachiu?!…
– Dracu’ ştie! (…) Mă întâlnesc cu cineva, am ajuns la o discuţie despre muieri. Despre din astea, strâcati… Ce altceva sî vorghim?! Şî omu’ şela mi-a dat o palmă. Când mi-a dat o palmă, io am dat cu puşca în chept… Eram pădurar, aveam puşcî… Încet, aşa, nu tari. Era crâşma la aprozar atunşe, era un jâdan crâşmar… El aduna pruni di la oameni, pi mai nimic, el făşea rachiu, el vindea… Punea în el apî, punea chiperi sau boia, di credeai cî-i apă tare… Parcă-l văd: unsuros, ochi alunecoşi… el videa buzunarili, nu omu’… Jâdan! De-acoló, am plecat în sus. Tot în ceartă. El a venit cu alţi pretini de-ai lui după noi. Când am fost numa’ aciea, faţî-n faţî cu prăvălia lu’ Vârluţ, era uliţî pe dincoló cum sî bagî la Vârluţ, acoló, ce ştiu eu, o vinit şi mi-o dat o palmî pe la spati. Nu sî pute… eram pădurar. No, şî când m-am întors înapoi, l-am luat di chept… Ş-am dat şî io. Ş-am început a da: şî io, şî el! Şî el, şî io! Pân-am ajuns în marjinea drumului… Din urma noastrî a venit Gâbu, ăla era pretin cu mini, Dumitru Negoi îl chema. Ceva rudî cu Negoi, chimistu’ di la Bucreşti… Om mari o fost aşela… Era cocoşat şî momârlanii îi zâceau Gâbu. Poreclă. El, când o văz’t că ăsta a dat în mine, o venit din urmî şi-o dat cu pălmacu’… A dat… A dat di l-o culcat!
– Cu ce a dat?!…
„Cu pălmacu’, un par smuls din gard! Acela pi care sî prind leţurile, şipcile… Moldovenii, ăştia cari lucrî la mină, îi zâc şarampoi… I-o dat aciea, mai sus di ureche. Ş-apăi ăla o căz’t o ţâră-n jenunchi, da’ pe mine mă ţâné de chept, s-o ridicat iar în chişioari, i-o l-am lăsat de chept…, ş-o luat-o la fugî. Mai mult nu l-am mai văzut. El, cred, c-o vrut sî ducî la tată-său. Că hăl batrân şedea sus, cu una Cuculeasa, o târâturî…. Io, hai sî fug după el. Cum sî zâce: curaj găinî, câ-ţi tai capu’!… Şî az mai trăieşte ultimu’ meu martor, Nicolai a lui Nacu. Cel mai bun martor. Că hăla m-o luat de chept ş-o dat cu mine de pământ! Şî hălălalt, la care i-a dat Gâbu cu pălmacu’ s-o tot dus… Nu s-o mai ştiut nimic de el. …A doua zî, io m-am dus la Ocolul Silvic cu raportu’. M-am întâlnit cu şefu’ de post de la Miliţie, era Mircioiu atunci, am stat de vorbă cu el, l-am salutat, gata! Omul …domn! Mi-o vorghit frumos. Eram …pădurar, aveam puşcî… Când m-am întors aici, unde-i acum alimentara la Lonea, unde intri la Predoi, m-am întâlnit cu un frate al lui şi cu-n pretin. Sî numa’ mă întreabă: „Bă, Rudi, cu ce l-ai omorât pe frate-miu?!” Io, lemn! El: „Bă, undi l-ai dus, bă, că nu-l găsâm?!” Io, tablou! I-am spus cum o fost: „Ioti-aşă, aşă, aşă, aşă…” Am venit în sus, şî io, şî ei… În faţa direcţiei, m-am întâlnit cu altu’, alt frate al lui, cu Ion, hăl batrân. Da’ mai era şi Valeriu din Taia, nărodul ăla mare. Şî iar: „Bă, Rudi, di ce l-ai omorât pe frate-miu?!” „Păi, zâc, dacî pe-aşa i vorba, hai la Miliţie!”. Am mers. Dat ei declaraţie, dat şi io …şî, „Noroc bun!” La Miliţâi am rămas… După-amiazî o aduseră şi pe Marina – complicitate la crimî (!), şî pe cumnatu-meu Ilie, şî pe Ilina… Eram ca nişte sarmale. Toţ într-o calî! Pânî sâmbătî, nu s-a ştiut nimic. Sâmbătî, pe la amn(h)iaz, o vin’t un maior ungur, Kerekeş îl chema. M-o legat pe mine de Gâbu, de câte-o mână, Marina înainte, io după ei, Gâbu după mine, miliţienii după noi. Ne-or adus pân’ aciea unde l-or găsât. Era a doua zî de Rusalii, aci s-o ţânut judecătoria. Preşedinte – unu’ Ciochină, veniseră doi avocaţi, procuroru’, asistentu’ popular şi martori. 21 de martori erau contra noastră. Dar n-or fost doi să spună la fel. La urmă, i-a pus judecătorul faţă în faţă pe toţ: „Oamenilor, spuniţ cum l-aţ găsât. Oamenii ăştia trebuiesc pedepsâţ, dar nu cum vreţ dumneavoastrî. Aişi i leji, nu tocmealî!…” No, au mai trecut trei zâli… Ne-or dat mandat difinitiv. Şî ne-or dus! Io am fost condamnat la trei ani, nevastă-mea la doi ani jumati, pentru complicitate. Io am fost autorul principal şi ceilalţi mi-au fost complici. Toţ!…“
Marina intervine cu explicaţii:
– El a zâs că pentru mine s-o bătut. Că io, când am fost fată, am vorbit cu hăla. Şî el, omu’ meu, l-a bătut la ambiţie, aşa. Era bărbat!… Asta era în 1952…
– Pe cel omorât cum îl chema?
Răspunde nea Rudi:
– Domnule, nu ştiu prea bine. N-am ştiut nici atunci. Îi zâceau, parcî, „Gheorghe al lu’ Friţ!“.
Continuă Marina:
– Că di şi s-o legat de mini!?… Di şi?!… Şi-atunci, între beţâi, or început. Io fără să ştiu că şei şî cum, no… De-ale oamenilor…

Canceaua şi… ţăpuşa!

– No, după ce m-am întors de la puşcărie, am terminat cu astea. Or dispărut. La oameni le e urât să tot dezgroape morţi. Şi nu spune nimeni de astea…

Dacă ai răbdare să asculţi ce povestesc momârlanii în serile de iarnă, eşti obligat să-i dai crezare lui nea Rudi. Nu mai dezgroapă nimeni morţii. De ce? Că au învăţat să-i recunoască pe strigoi înainte de a-i înmormânta. Experienţa îşi spune cuvântul. Când cel ce închide ochii este roş la faţă şi în a doua noapte de priveghi, e limpede că o să strigoiască. Şi ca să fie siguri că nu mai au necazuri ori că nu-i afuriseşte popa de vor umbla să dezgroape pe careva, dau fuga iute la „ucigaşul de strigoi” şi se tocmesc cu el să le dea o mână de ajutor. Scot oamenii din casă, de la priveghi ori fac în aşa fel să vină mai târziu, cel tocmit dezbracă iute mortul, să nu strice hainele cele noi în care e îmbrăcat, scoate ţăpuşa ascunsă sub haină sau, dacă e iarnă, sub cojoc şi o înfige dintr-o singură mişcare drept în inimă. „Dacă guiţă, e strigoi!“ Apoi privegherea mortului poate să continue cu obişnuitele farse şi glume ce-i împiedică pe oameni să adoarmă. Regula de aur (!?) a nopţilor de priveghi este că „răposatul nu trebuie să fie lăsat singur nici o clipă”. Măsurile de prevedere sunt draconice şi, dacă cercetezi atent, observi cum sunt strecurate în snoave, glume… Aparent, nimeni nu premeditează nimic. În memoria vechilor comunităţi de păstori s-au păstrat ritualuri ciudate, puse în practică de fiecare om, fiecare familie. Încă mai rezistă şi se mai fac frăţii de cruce, o cale de a stabili şi păstra legături în comunităţi de oieri. Ei nu trăiesc laolaltă, tot timpul anului în aceeaşi vatră a satului. Vara urcă pe munte cu oile şi rămân acolo, fiecare pe terenul şi la coliba lui. Spre toamnă, înainte de primele zăpezi, coboară cu turmele la iernat… Doar la înmormântări ajung să se întâlnească… Încercările vieţii i-au făcut pe momârlani prevăzători. La Băniţa, comună spre nord de Petroşani, se păstrează încă obiceiuri care dau de gândit. Când se întâmplă necaz şi bărbatul – capul familiei – a murit, la îngropare, un vecin, un apropiat, niciodată o rudă, se urcă pe sicriu după ce acesta a fost coborât în mormânt şi, de-acolo, băiatul – când e un băiat care a rămas fără tată – îl prinde de mână şi-l trage afară, spunându-i – straniu ritual de Înviere! – „De azi înainte vei fi tată al meu!” şi omul îi răspunde, de pe sicriu: „De azi înainte voi fi tată al tău!” Şi toţi bărbaţii prezenţi la înmormântare, într-un glas, repetă de trei ori la rând: „De azi înainte … va fi tată al tău!”
Cât timp a fost necesar psihiatrilor occidentali să descopere psihodrama şi efectele ei benefice asupra sănătăţii psihice a membrilor unei comunităţi?! În vest, o asemenea „descoperire” (ca şi îngrijirea bolnavilor terminali) este recentă… şi este considerată ultimul răcnet… E modernă. În sate româneşti, mai ales cele vechi, păstrătoare de datini, dacă ştim cum să căutăm, putem întâlni răzleţite, atitudini, gesturi, frânturi din cutume greu de înţeles. Pe de o parte bolnavii, mai ales bolnavii psihic, sunt marginalizaţi, pe de altă parte aceleaşi comunităţi păstrează şi dezvoltă practici străvechi, vizând sănătatea psihică a membrilor comunităţii… Ritualurile de înmormântare, glumele aparent nesărate, mortul care îşi mişcă o mână sau un picior când ceilalţi încep să moţăie par să-i obişnuiască pe cei vii deopotrivă şi cu viaţa şi cu moartea. Până şi aceste aparent stranietăţi – străpungerea inimii celor morţi cu ţăpuşa – cunoscută doar în cercul celor apropiaţi defunctului – au rol tămăduitor. Nu mortul este omorât încă odată ci spaimele celor din familie, prea legaţi sufleteşte de el. Curios, folcloriştii noştri – dacă ai noştri or fi fost! – n-au semnalat şi n-au descris decât rareori asemenea fenomene (poate doar frăţiile de cruce). Ba din contră: fenomenele asociate magiei populare au fost sancţionate de lege şi în acelaşi timp prezentate trunchiat, secvenţial, rupte din context… Şi mai nou, pe alocuri, actuali culegători de folclor, unii chiar medici de ţară, deşi cunosc fenomenul, se feresc să dea detalii şi cu atât mai puţin să scrie despre aşa ceva, ca să nu-i aducă pe „omorâtorii de strigoi” sub incidenţa legii… Nea Rudi însă nu-şi aminteşte mai nimic din întâmplările astea. Doar aşa, dacă e întrebat direct, pare să mai ştie câte ceva…
– Dar cu Jănică, vecinul dvs. cum a fost? Mi-or spus oamenii că venea Maria şi umbla prin vase şi nu-l lăsa defel?!
„A murit de câţiva ani şi nu-l lăsa în pace. Da’ l-o chinuit mult. Maria Ciobanu o chema. Spunea Jănică: «Nea Rudi, mi-e frică… Nu mă lasă strigoaica».“ Intervine iarăşi Marina; ne povesteşte cum a scăpat barbatul celei moarte de frică. „Venea Maria de la cimitir noaptea şi duduia prin vase… Bărbată-su se ducea iute la damigeană şi trăgea câte-o cancea de ţuică până cădea lat. Ş-apoi ea se tot strigoia prin vasî, da’ el n-o mai auza. Şi-n noaptea hăilaltă la fel, şi-n hailaltă la fel. Până ne-o chemat…“
– Da’ ţuica cine a băut-o?
„O băut-o el, ca s-adoarmî!“
– Maria-strigoiu’ nu a luat din ea nici măcar un păhăruţ?
„Nuuu! Ş-apăi au scăpat şi de ea.“
– Cum?
„Cu ţăpuşa! Da’ nu mai ştiu pe cin’ o chemat. Că n-o spus…“

„Ş-oi ţâni minti şî-n groapî!“

„…Când am venit din armată, de la vânători – că am făcut armata la Cluj, la vânători de munte – am venit aişe, slugă la ai lu’ Grunţă! Pătru Ispas al lui Grunţă îi spunea. Ş-apoi no, dacă sus în plai colibele erau una lângă alta, acoló am cunoscut-o şî pe Marina.“
Momârlanii din zonă au două rânduri de case. Pe cele din sat, unde se trag iarna când vin zăpezile cele mari, şi altele, sus în munte, unde aveau loc de păşune. La cele de pe munte le zic colibe, deşi uneori sunt făcute chiar mai acătării decât cele de jos. Întâmplarea făcuse ca „ai lui Grunţă“ să aibă coliba lângă părinţii Marinei. Când se terminau corvezile zilnice, tinerii mei aveau şi timp să se întâlnească. Că tot pe la colibe se petrecuse şi povestea din tinereţe cu Gheorghe al lui Friţ.
„…Ăştia, ai Marinei, aveau coliba mai jos de noi. Iar la Paşti m-or lăsat sângur cu oile şi ei or plecat la nedee, la dracu’…, la neamurile lor, la cei al lui Ispas; îs la Jieţ, acoló s-or dus.“
Şi zice Marina, îmbujorându-se de aduceri aminte: „Ş-a strâgat, de din jos, cătră noi, să-l ajutăm, că nu se descurcă. Ş-am luat pe fraţii, aveam cu mine doi fraţi, şî ne-am dus. Sângur nu putea să mulgă 70 de oi… M-am dus, ie, ie…“
Nea Rudi, povesteşte mai departe, uitând de crizele de tuse. Brusc s-a înviorat de când nu mai trebuie să povestească despre strigoaice şi ţăpuşele cu vârful ars.
„…Trebuia să fac caşul, să mulg oile, trebuia să-mi fac de mâncare, să duc oile la păscut. Era mult de lucru. Şî, dac-o venit fraţii lu’ Marina, apăi o fost uşor. Pe unu’ l-am trimis să taie lemne şi să le pregătească de foc, pe altul cu oile şi eu am rămas la colibă cu Marina ca să mă ajute la caş… Şi-aveam şi eu o bâtă (botă), ca omu’… Şi după ce-a văzut-o şi-a pipăit-o, măntreabă Marina: «Una mai mică n-ai?!…” No, aşe… Şi bâta s-a făcut şi mai mare… Spre bucuria ei”, râde moşu… arătându-şi dinţii, încă sănătoşi la 80 şi peste de ani…
„Mai taşi, tu…” se iuţăşte Marina, cu urechile şi nasul roşindu-i-se…

„…Şi numa’ ce mă pomenesc a treia zi de Paşti, cu batrânu’, tata lui Pătru Ion al lui Ispas: «Rudi, zâce batrânul, zâse Mărioara să te duci acasă». Mărioara era nevasta lui Pătru.
«Păi, di şe? Cî eu tre sî stau la oi.»
«Lasî, du-ti, stau io la oi.»
Am venit acasă. Şi-o fi făcut acoló sângur batrânul, nu ştiu. Cobor eu de la colibă şi numa’ ce vin jos. Nime’ nu-m zâce nimic. Numa’ ce văd că pune Mărioara, nevasta lu’ Pătru Ispas, apă într-o troacă şî-m zâce să mă spăl. C-aşa era obiceiu’ atunci, să te speli la Paşte pe cap, şî peste tot, să te premini (să te primeneşti, adică să te îmbraci cu straie noi). Mi-o dat şi mie nişte haine d-ale lui Pătru, c-ale mele erau răli. Şî când am fost gata, m-o chemat Pătru la el.
«No, Rudi, ţâni! Să ai să te duci la ned(g)ee!»
Şî mi-o dat bâtrânu’, ţân minti, 20 de lei! Atunci era nedee colea, la Gura Băniţei, mai sus de Răscoala.
«Du-ti şî distreazî-ti! Da’ ai grijî, mâini dimineaţî sî hoi înapoi.»
Da’ mi-o atras atenţia: «Să nu hii bătut! Distreazî-ti cum vrei tu. Eşti liber!».
Atâta ţân minte că o sărit atunci ginere-su:
«Ghine, tu, la slugî îi dai bani şî mnie nu-m dai?!»
Da’ Mărioara faşi la el:
«Du-ti-n chizdî la mumă-ta sî-ţ de bani! Tu ai fost alaltăieri la nedee, ai fost ieri la nedee. Ai avut destul. Lasî şî sluga sî sî ducî, cî el o fost la oi ş-o muncit.»
«Ghine, tu, eu n-am voie şi eu la bani? Eu îs nime aişi?»
Ş-or ajuns la şeartî… Ş-am văz’t atunşi cum-ui să hii jinere la hăl cu avere! Ş-aşa am plecat la nedee în a trei zî di Paşti, ş-am găs’t-o acoló pe Marina. Apăi, mai departe nu mai ştiu.“
Râde, dezvelind o gaură neagră, fără dinţi, ca urma făcută de o ţăpuşă cu vârful ars.
„Las, că ştiu io, continuă Marina, că nu uit cum o fost.“
„Şî cum mă cunoştea de la oi, de la colibă, de pe munte, că-l ajutasem, m-o strâgat acuma să mă omenească. Şi mi-o dat dintr-o sticlă nişte vin.
«Tu mai stai pe-aişea?», faşe.
«Mai stau!», zâc io.
«Păi, faşe, aş avea sî vorghesc şeva cu tine…»
«Păi, ghini, mai stau», zâc.
Că acuma, pânî sara mai era mult. Şî când sî plecăm, el s-o uitat lung după mini. Ş-o vin’t ş-o zâs:
«Ti duşi?»
«Mă duc.»
«No, hai cî merg şî io.»
Ş-atunşea, el m-o şerut:
«Tu, Marinî, faşe, uiti, faşe, io aş vrea sî mă-mpreun cu tini, faşe. Şi zâşi? Vrei sî te-mpreuni cu mini?» Nu uit hălea nişiodatî. Ş-am zâs cătră el: «Măi, omule. Io nu zâc că nu vreu, ori că-s mai bunî io ca cine (tine) sau că tu eşti mai bun ca mine. Suntem săraşi amândoi. Cum ni descurcăm? Şi faşim?» Cî el n-avea nhic (nimic). Era copchilu’ satului, slugă la unu’ şî la altu’. Io aveam tatî şî mamî, da’ eram nouî fraţ. Şî era lumea lipsâtî atunşea, nu ca acum. Acu au di toate helea! «Nu-i bai, zâşe. Că io vin şî-ntreb: Şi zâşeţ, vreţ s-o lăsaţ sî sî-mpreuni cu mini?» Şî o venit pe sară la noi, ş-o vorghit toţ. Şî tata o zâs cătră noi: «Măi, copchii, io vă las. Nu zâc că nu vă las. Sî vă-nţălejeţ ghini, sî trăiţ ghini. Cî io alşeva n-am să-i dau; ghite n-am să-i dau, oi n-am să-i dau, cai n-am să-i dau. Tot aşa-i goalî şî ea ca şî tini. Da’ vă dau un dărab de pământ de-aişi sî vă faşiţ casî. Luaţî-vă!». Şî ne-am luat, şî ne-am făcut casî. Ş-atât ne-a dat tata: dărăbuţu ăsta de pământ! «Uiti, vă dau actu’, şî merjeţ cu mine. Ş-acoló vă las, pe iarbă verde.» Ş-apoi, Rudi s-o băgat la baie, la mină adică, şi ne-am făcut casî. Ş-am stat la mine pân-am gătat casa. El merjea la baie şî căpăta supliment, dar suplimentu’ ăla nu-l mânca şi mi-l aduşea. El bea numa’ cafeiu, da pita şî ce mai era pe lângă pită aduşea tot şi le dam la fraţii mei. Aşa au crescut…
…Ş-acuma iacă mă judec de la pământ c-o soră de-a mea. Că vrea ea pământu’, că-i de la tata. Costa mult atunşi să faşi acti, şî n-am făcut…“

Nedeea stricată

Dacă urci pe uliţa Birăonilor, către casa lui Petrică Birău, poţi să vezi pe stânga, pe crucea plantată în locul troiţei de altădată, în jurul unei imagini – fotografie (sau desen) decolorată de timp – câteva cuvinte.
Stă scris, pentru aducere aminte:
BIRĂU DUMITRU, născut în 1943, decedat în 1963.

“Dacă vreţ să vă duşeţ să vă uitaţ, duşeţî-vă!”

“Aii de mine, din pământ s-or luat…”
Omorâtorul de strigoi din Cimpa, nea Rudi, ne spune cum s-a întâmplat. Am mers acasă la el împreună cu pictorul Petrică Birău şi l-am rugat să ne povestească despre împrejurările în care fratele lui Petrică a fost omorât, de mult, în noaptea de Înviere, de un consătean, Daj Patalucă. Şi abia începuse omul să povestească şi mi se părea, ascultându-l, că timpul se întoarce ca o roată, că văd totul aievea, ca într-un film.
“Or fost lucruri mari atuncea, la Paştele ăla. N-o avut lumea haznă de Paşti. Chiar în noaptea de Înviere s-a întâmplat, a doua zi de Paşti a fost înmormântarea. Noaptea de Paşti, Doamne! Nu uit asta cât oi trăi…
Păi, dimineaţa, până n-am luat Paşti, or venit ăştia ai lui Boian, or trecut pe uliţă.
Şi faşe: «Măi, oamenilor, sculaţi-vă, mă!”»
Păi, zâc: «Di şe?!»
Păi, faşe: «Nu ştiţi nimic?!»
Zâc: «Nu!»
Faşe: «O omorât, faşe, nu ştiu cine, faşe, az noapte, faşe, pe Mitu al lui Pătru Birău.»
Zâc: «Un(d)e?»
Faşe: «Işea, la cruşe.»
Era o cruşe acolo, şi era o gaură făcută în gard că era tină pe uliţă. Noi, când am auzât, nişi Paşti nu ne-o mai trebuit. Nedeea de Paşti a fost acolo, pe uliţă… Nu s-o mai făcut altşeva. Toată lumea era acolo şî zghera! Şi era acolo un coteţ, şî de la deal de el au făcut autopsia. Şi au zâs nişte poliţai: «Dacă vreţ să vă duşeţ să vă uitaţ, duşeţî-vă!»”
Da şi sî ni duşem?! Cui trebuia asta?!
Şi Gheorghică Avram, ăla s-o dus, şi s-o băgat acolo, şi s-o uitat. Tot o văz’t; autopsâie, tot…
…Şi-apoi, l-or îmbrăcat, şi l-or dus acasî, şi l-or spălat într-un ciubăr mare…”
Şi se întoarce nevasta lui nea Rudi către Petrică, şi-i spune:
“Mai aveţi şi azi ciubăru ăla, l-am văz’t la voi; te spăla Marina, mamă-ta, în el când erai mic… “
Nea Rudi continuă să povestească, de parcă ar deşira firul de lână dintr-un pulovăr vechi.
“…Şi-apoi, l-or îmbrăcat, şi l-or dus acasî, şi l-or spălat într-un ciubăr mare… Şi-apoi nedeea aia de lume, toţi câţi or fost, s-or dus la ei acasă.
… Şi-apoi plânsete, zgherete…”
Aproape că nu mai aud povestea pe care nea Rudi o spune. Noroc că reportofonul merge. Mi-am amintit de obiceiul spălării morţilor, la mine în sat, la Schitul lui Dragoş. Tot în ciubăr! Intervenţia nevestei lui nea Rudi privind folosirea aceluiaşi ciubăr pentru spălatul lui Petrică, atunci când era mic, mi-a dat frisoane. Acasă, copil, de câte ori trebuia să fiu spălat în ciubăr, urlam ca din gură de şarpe. Abia acum înţelegeam.
Fratele omorât al Petrică era singurul copil al familiei Birău.

*

“Şi după ce l-au înmormântat şi l-au plâns, povesteşte acum pictorul, s-or rugat mult la Dumnezeu să le dea un alt copil, care să se ocupe de oi. Că părinţilor mei tare le-a plăcut să ţină oi. Şi atunci, poate că Dumnezeu le-a auzit rugăciunile, şi peste trei ani, de Paşte, pe 12 mai era atunci, am venit eu pe lume. Copil cerut de la Dumnezeu. Am crescut apoi, mai mult acolo, sus, pe munte, la coliba din Fătăciuni, unde ai mei erau cu oile. Numai că, spre disperarea lor, mie nu mi-au plăcut oile şi m-am apucat de pictură.”
Momârlanii din zonă, mai ales oierii, care se trag din familii vechi şi au încă pământurile lor, ţin gospodărie în vatra satului, iar sus, la munte, unde sunt păşunile, îşi fac câte o cabană de lemn căreia ei îi spun “colibă”. Adesea “coliba” de pe munte este mai trainică decât casa. Şi cum ar putea să fie altfel, când chiar la “coliba” lui Petrică, se văd încă pe lemnul înnegrit de vreme, de la uşi şi din jurul ferestrelor zăbrelite, urmele lăsate iarna de ghearele urşilor. Locul se află în inima sălbăticiei, aproape de vechile cetăţi ale dacilor, în Munţii Şureanu. În iarna 2001/ 2002, s-au abătut lupii asupra caselor din Taia şi din Cimpa şi din Răscoala şi au mâncat, în lanţuri chiar, toţi câinii din sate.

Uliţa Birăonilor

Petrică Birău, un suflet cu o sensibilitate aparte, este un om aflat la începutul căutărilor. Pictează, scrie, citeşte, face fotografii sau colecţionează poze vechi ale familiilor de momârlani din zonă. Lasă de multe ori impresia că nu ştie exact ce vrea, îşi caută încă mijloacele proprii de expresie.
L-am cunoscut acasă la el, la Cimpa, am mers împreună sus, pe munte, la Fătăciuni, unde tatăl şi bunicul lui şi străbunicul au avut păşune şi oi. Locul este undeva sub vârful lui Pătru. Chiar aşa se numea şi bunicul lui: Pătru. Trecuseră câţiva ani când am scris prima dată ceva despre pictorul momârlan din Cimpa. Apoi, împreună cu el sau singur, am început să caut alţi momârlani din zonă. Documentări ample, interviuri, câteodată finalizate în reportaje. Între timp, într-o lungă serie de scrisori, continuam interviul cu pictorul Petrică Birău. Fragmente din această corespondenţă aveau să se adune celorlalte documentări, alcătuiau un drum către o carte despre momârlanii din zonă. Cei mai mulţi dintre cei “descoperiţi” se aflau pe aceeaşi stradă cu Petrică Birău. Şi pentru că familiile lor se numeau Birău, străzii i s-a spus “strada Birăoni”.
Intrasem în poveştile lor de viaţă pornind de la o întâmplare de demult din familia pictorului, acea crimă petrecută în noaptea de Înviere. Curând am realizat că aveam acolo un adevărat tezaur, povestirile adevărate ale unei lumi pe cale de dispariţie: momârlanii.
***
Aşa a încolţit ideea că trebuie să scriu acel roman. Pe măsură ce lucram la el, am găsit şi titlul potrivit: Uliţa Birăonilor.

“Şi-apoi, bărbatul le dă Paşti…”

“Joia, înainte de Înviere, se fac Paştile. Se taie pâinea cuburi, aşa mai mărunte, se mestecă bine cu vinul şi se face acoló, până se udă toată pâinea. Se pune într-un ciubăr mare, mare… Şi de-acoló merg femeile cu câte-o cancică, câte-o străicuţă (asta înseamnă cană sau ulcică), cu linguriţă acoló, ca să ia…
Şi-apoi dimineaţa, care rămâne acasă se duce la uşă. Taie o bucată de glie cu iarbă verde şi-o pune, una dincoace de prag, înăuntru, şi una dinafară de prag, de uşă cum ar veni.
Şi-apoi, unul stă dinăuntru şi unul stă dinafară; bărbatul stă pe dinafară şi ăştiălalţi care îs – dinăuntru; şi-apoi bărbatul le dă Paşti…”

La faţa locului

Povestea tatăl lui Petrică Birău, tatăl lui Mitu. Mi-a povestit şi mie, înainte ca să plece în lumea celor drepţi, povestea neîntrebat, oricărui om se nimerea pe lângă el şi îi câştiga încrederea.
“…De la avere l-or omorât. O vândut unul de aicea, vecin cu mine, o bucată de pământ la tată-său lui Patalucă. Şi noi aveam drumul pe-acoló atunşi, şi el ne-o oprit; să nu mai treşem pe-acoló. Şi câte, şi câte… Şi aşă, am apucat în contră. În ură. Mie nu-mi era frică de ei; nişi de fişior, nişi de tată-său, nu-mi era frică. Da’ când i-o vinit bine, l-or omorât pe copil. Şi io am rămas sângur…”

Salam de urs

1960-1963 erau anii când în satele de la câmpie şi deal se încheia procesul colectivizării forţate. Entuziasmul unor vinituri fără căpătâi molipsise oamenii de nimic de prin sate, antrenase pleava, oportuniştii, pe cei dornici să ajungă, să aibă fără să muncească. Molima pătrunsese şi în satele de munte, chiar dacă acestea scăpaseră de colectivizare, s-a instalat şi în lumea arhaică a momârlanilor din bazinul Văii Jiului.
Nu e chiar o întâmplare că tocmai în acei ani s-a închegat şi ura mocnită a familiei Patalucă împotriva oierilor din neamul lui Pătru Birău.
Era perioada neagră când comuniştii – secături fără nici un Dumnezeu – căutau să distrugă pe cei care mai aveau pământ şi oi multe. De la o gâlceavă pentru proprietate a pornit totul.
Pătru Birău (Petru în buletinul de identitate), tatăl lui Petrică, a înţeles bine cum veneau, la o adică, lucrurile.
“Ascultă dumneata la mine, ăştia, comuniştii aduşi de bolşevicii lui Ana Pauker, erau nişte ticăloşi. Or distrus tot, erau mai răi decât moliile. Nimic n-or mai lăsat cum o fost…”
Poveste de poveste; viaţa – dacă ai răbdare să cauţi şi să asculţi – îţi oferă parabole absolut senzaţionale. Una dintre ele era chiar relatarea despre omorârea – aproape rituală – a copilului lui Pătru Birău în noaptea de Înviere. O alta, tot acolo, dezvolta parabola către dimensiuni mitice. Acelaşi Pătru Birău, se luptase cu un urs înrăit, care scăpase la oi, şi pe care vânătorii iscusiţi nu-l putuseră doborî. Lupta fusese una pe viaţă şi pe moarte. Pătru Birău răneşte ursul şi acesta îi rupe gâtul şi-l aruncă între nişte spini. Oierul este găsit de oile lui care au început să zghere aşa de tare încât u atras atenţia unor oieri de pe munte care-au venit să vadă ce-i.(!) şi-odată descoperit, Pătru Birău, tatăl lui Mitu şi al lui Petrică mai târziu, va fi transportat, într-un ciubăr pus în desagă pe cal, la Spitalul din Petroşani. “În asemenea cazuri nu scapă nici unul la mie!”, va spune doctorul. Pătru Birău a scăpat. Între timp, vânătorii s-au reunit şi, împreună, au împuşcat ursul şi l-au făcut salam. S-au dus apoi la spital, la oierul care avusese curaj să se lupte singur cu dihania, şi i-au dat să mănânce salam din carnea ursului care-i rupsese gâtul.
“Dacă ne-ai scăpat dumneata de urs, apăi ne-o scăpa şi pe noi Dumnezeu de molima barabelor aduse din Rusia”, i-a grăit un vânător.
Şi pentru ei, ursul era imaginea expansiunii sălbatice a sovieticilor. Iată, parabola!

32 de fotografii

Deschid iar reportofonul şi ascult casetele pe care îl am, înregistrat la Cimpa, pe tatăl pictorului, oierul ce se trăgea din oieri momârlani, care au avut păşuni şi oi multe la Fătăciuni, către vârful lui Pătru. De când se ştiu, vârful acela semeţ şi păşunile dimprejur au fost – cât vezi cu ochii – ale lor.
“…Ăăăă, şi-apoi, s-or umblat ei, ai lui Patalucă, să mă toarne şi să-mi facă, da io am scos de la Deva comisie la faţa locului şi l-o scos de la beci şi pe el, şi l-o adus. Şi unul cu aparat de fotografiat, merea în faţă şi fotografia. 32 de fotografii or făcut. Merea zăşe-douăzăşi de paşi îi îl întreba: No, aişi cum o fost? Şî răspundea criminalu: «Ioti, pe-aişi am mers, pe-aişi i-am ţânu calea, pe-aişi…. aşa am făcut.»
Or pus un copil de ţâgan, l-or întâlnit pe drum şi i-or dat o pălărie cum avea Mitu pe cap – cum se făceau mai de mult. Şî l-o pus să arate cum o dat în copilu meu…
Io am fost în ziua aia la colibă, sus la Fătăciuni, da am avut oameni în sat. Imediat o vin’t unul după mine, pe Răscoala, ş-o strâgat să cobor că iacă, e comisie la faţa locului. Am lăsat calu’, am lăsat coliba, numa am strâgat la unu: «No, să întuni calu’ şi să-nchei coliba cî io mă duc.»
Ş-am vin’t.

Parcă îl văd, parcă sunt acolo, iarna, la gura sobei, şi ascult întâmplări de demult. Petrică a luat canceaua cu ţuică fiartă de pe foc şi a turnat în păhăruţe mici licoarea ademenitoare.
– Hai, să trăim! zice Pătru Birău, tatăl pictorului, ridicând păhăruţul.
Sunt încurcat; nu ştiu ce să-i răspund.
Nuţi, soţia pictorului, pregăteşte masa; Petrică vine din când în când şi-mi traduce întrebările. Este prima dată când îl surprind vorbind în graiul momârlanilor; cu mine a povestit în limba de la şcoală, limba literară. Ca şi mine a învăţat-o din cărţi, de la radio apoi.
– Cum de nu vorbeşti moldoveneşte? mă întreba câte cineva, curios, când afla că sunt din Schitul lui Dragoş, cătun străvechi situat în zona cu păduri de pe Culmea Pietricica, undeva în triunghiul Bacău – Adjud – Oneşti.
– Nu ştiu! am răspuns eu adesea. Până când, devenind atent, am înţeles că, pentru mine, graiul de-acasă era o altă limbă, îngropată în grădina copilăriei la un loc cu bunicii, cu rudele, mai apoi cu tata şi cu mama, cu prietenii, cu fetele după care alergam odinioară prin crâng, cu lupii care veneau iarna până în ograda casei…

Apa

“…Şî când am vin’t, işea, la podu’ nost, un(d)e treşem apa, era un jandarm dincoaşi di apî şî unu dincolo, la pod. Şi nu lăsa pe nime să vină dincoló. O vru să mă oprească şî pe mine. Şî am spus la jandarm:
«Domnule, să nu mă opreşti. Copilu meu o fost mort şi io tre să mă duc.»
N-o vrut să mă lase.
«Ooo, vez apa?! Prin apă mă bag, şî trec, şî tot mă duc. Şî dacî trec prin apă, dincoló sî nu pui mâna pe mine!»
Şî m-am băgat prin apî, şî am trecut!
Marina era acolo, unde l-o omorât pe copilu nost. Era plin în ocol de lume, şî pe uliţă… O nedee de lume era! Şî mişălu ăla, avea cuţît de lemn, făcut aşă, de probă, şi arăta cum l-o tăiat, cum o dat într-al nost.
…Ş-am cerut să-l judece la faţa locului, în comună, aişi. Aia nu mi-or aprobat. L-o judecat pe mişălu la Deva.”

Boiá

“…O fost greu tari. S-o băgat partidu’, s-o băgat să-l scoată. Noi aveam pământ mult, eram văzuţi ca chiaburi, ai lu’ Patalucă erau săraci. Ăsta era năcazul. Că să nu-l ducă de-aişi, de la Miliţia Lonea. Da’ n-or putut. Că am avut şi io oameni!
Am avut doi ori trii miliţieni, pretini de-ai mei, şî ăia n-or vrut să-l judece aici, cum cereau ai lui. Or ştiut ce să spună. Am avut pretini buni; or beut la mine acasî, or mâncat. Şi ţuică or beut, şi balmoş or mâncat. Era pe vară, un an înapoi, şi Mitu era aci, şi-or discutat; lui, la fişioru nost, tari i-or plăcut oile, şi era vrednic, şi gânde(a) la toate… Ăăăă, l-or omorât cu şmecherii; i-or ţâpat boiá de ardei în ochi. Că el o fost copil tari, mai tari ca mini. Nu era mai mari ca mini, era mai mic o ţâră, mai scund, da mai gros. Şi-aşa l-or omorât…
Ş-apoi ăla, a lu’ Patalucă, o murit acolo, la închisoare; şi el. Era la Poarta Albă… Apăi, după ce i-o venit hârtie de la fecior că-i mort, o murit şi tată-său acas’. Apăi, n-o trecut anu şi-o murit şi mumă-sa. O băut spirt sanitar şi o găsât-o moartă pi prag, aşa o găsât-o. O găsât-o moartă dimineaţa, şi lampa aprinsă, şî ie moartă, şî sticla cu spirt pe prag, acoló, lângă ie…”

Moş Gheorghică – sau cronica unei despărţiri anunţate

Petrică Birău ştie întâmplările astea pe de rost, sunt una cu fiinţa lui. De asta, nici nu mai vorbeşte despre ele.
Vine de la mină şi, după ce gată cu treburile de pe lângă casă, după ce le spune poveşti copiilor – multe dintre ele improvizându-le pe loc din amintiri şi năzdrăvănii din copilărie – îşi pregăteşte pânza şi începe să picteze.
Când – împreună cu scriitorul Nicolae Uţică – i-am făcut prima vizită, cu ani în urmă, locuia la socrii lui. Odaia, în care ne-a primit, era plină de glasuri cristaline de copii şi de tablouri. Soţia lui împletea un pulovăr, el desena, unul dintre copii – Petrişor – îmi arăta către un tablou în ulei, în care era chiar el, pictat. Furat de ambianţă şi de ospitalitatea celor pe care îi vedeam prima dată mi s-a părut, atunci, că am nimerit într-o familie fericită, aşa cum poţi să vezi doar prin cărţile de popularizare răspândite de penticostali ori de alte culte neoprotestante.
Mă oprisem la suprafaţa lucrurilor fără ca ceva anume să mă convingă ori să-mi atragă atenţia într-un fel deosebit. Printre lucrările, pe care mi le-a arătat artistul, se afla însă şi una mai specială: Petrică Birău sculptase, în lemn, un om prins în lanţuri, de care nu mai putea să scape… Nu mi-a trecut prin minte că acea lucrare era – pentru acel moment – un autoportret şi o mărturisire. Abia peste ani, recapitulând în memorie primele discuţii, am “citit” corect cele văzute atunci.
Şi în mine lucrurile astea se distilau greu; drumul de la imagine şi cuvânt rostit până la înţelesurile profunde este anevoios, lung. Remarcasem, tot atunci, o schiţă în ulei, neterminată, chinuită, cu un desen aproape şcolăresc. Era chipul unui bătrân, moş Gheorghică, de pe uliţa Birăonilor. Mi-a plăcut, dar nu înţelegeam ce vrea să arate în acea pictură stângace.
Au trecut anii… Privindu-şi din când în când “lucrarea”, el i-a mai adăugat ba o pensulă de culoare, ba a mai întărit un contrast ori a estompat altceva. Moş Gheorghică îmbătrânea pe zi ce trece, reproducerea din tabloul lui Petrică semăna tot mai mult cu chipul lui cel adevărat. Mă gândisem chiar, ştiind această metamorfoză, să fac într-o zi un interviu cu bătrânul. Dar moş Gheorghică a murit înainte ca să-mi pot pune planul în aplicare. Timpul mi-o luase înainte; n-a avut răbdare să mă trezesc eu. De la înmormântarea bătrânului –când Petrică mi-a trimis o scrisoare emoţionată, n-a mai adăugat nimic acelei lucrări. Doar că din “oblonul” care se pune la căruţă i-a făcut ramă: o ramă simplă de lemn înnegrit de vreme.
L-am privit, înrămat, şi am rămas fără glas.
Am înţeles, în sfârşit, că pictorul zugrăvea în tablourile lui, tot mai puţine, mai rare, pentru că avea tot mai puţin timp, stingerea unui neam, a unei lumi. În faţa acelei picturi mi se părea că-l văd pe moş Gheorghică, aşezat în car, în fundul lădoiului de la căruţă, cum priveşte în urmă, cu jind. Carul se tot duce, pe ailaltă lume, iar privirea lui se lipeşte hipnotic de cei pe care îi părăseşte.
“Lui i-a plăcut tare mult viaţa!” îl aud pe pictor, în spatele meu, spunându-mi. “Ca şi lui taică-meu; iubea viaţa şi muntele şi oile…”

image002
“Lui tare i-o fost dragă viaţa”

În chiar acel moment mă gândeam că privirea lui moş Gheorghică seamănă cu privirea lui Petrică; că el simte că pleacă şi rămân în urmă copiii şi casa, pământul şi raiul de la Fătăciuni. Clipa când am realizat asta a fost unică, aproape de nedescris. Eram acolo, eram trup comun cu toţi ceilalţi, cu moş Gheorghică, cu pictorul, cu tatăl lui şi cu fratele care se odihnea la mormântul din grădina casei, vedeam prin toate ca prin apă sau ca prin sticlă…
Cred că atunci a şi început despărţirea…
image004
La Cimpa, în 1978, Petrică îmi arată
o lucrare pe care n-o terminase încă:
portretul lui Moş Gheorghică

Şi tot atunci am înţeles că nu se pot face două portrete aceluiaşi om, chiar dacă unul este portret de cuvinte, iar celălalt este pictat.

image006
Moş Nicolae Codreanu, acasă (foto Iftimie Nesfântu)
“Oriunde ai vrea să mergi, să te duci de-acasă!”

“Hăl de l-o omorât pe Mitu avusese de-aişi, de la Deva, 20 de ani de muncă silnică. Şî el o şerut – or făcu ai lui recurs la Curteaa Supremă – ca să-i scadă pedeapsa. Şi l-au dus la Dunăre, la Poarta Albă, şase ani. Ş-apoi, acoló o murit, în închisoare. Ie, ie!
Ş-acoló, la Poarta Albă, am fost io. Şî am ajuns la colonelu care era comandantu’ coloniei… Ca sî nu mai vinî acsă criminalu’. (…) Şi-apoi hăla, de la Poarta Albă, mi-o spus: « Să ştii de la mine, dumneata: ăsta nu mai vine acasă! Niciodată!»”

***
– Şi v-a primit comandantul închisorii?
– M-o primit, m-o primit frumos. Cî io am ştiut cum sî mă duc…!
– Păi, cum v-aţi dus?
– !!!… De-acasă! Oriunde ai vrea să mergi, să te duci de-acasă!

..oOo..

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*