Ştefan Andrei, 80 de ani Un diplomat de excepţie

03.03.11 by

Există, în genere, în apanajul statelor mici şi mijlocii, personalităţi politice şi diplomatice care depăşesc, prin valoarea lor intrisecă şi activitate internaţională, mărimea ţării de care aparţin. Am spus în general, pentru că sunt şi ţări de dimensiuni reduse care nu s-au remarcat printr-o activitate diplomatică unanim apreciată în plan mondial.

În cazul României, încă de la „Unirea cea mică” din 1859 s-a născut, din necesităţi naţionale, o pleiadă de diplomaţi care să susţină recunoaşterea europeană a Unirii Principatelor (mulţi scriitori transformându-se în adevăraţi diplomaţi), apoi a recunoaşterii Independenţei de Stat a României cucerită pe câmpul de luptă în 1877-78, dar tergiversată la Congresul de la Berlin din 1878, a României mari, conform voinţei populare din 1918.

În perioada interbelică a strălucit Nicolae Titulescu, ales şi reales preşedinte al Ligii Naţiunilor, dar diplomaţia română a fost învinsă de diktaturile şi tancurile sovietice, fasciste sau hitleriste. În perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul Petru Groza a trimis ambasadori în marile capitale ale lumii, recrutaţi din personalităţi ştiinţifice şi culturale.

Epoca postbelică, cu un regim politic impus de Moscova, prin nepăsarea Occidentului şi a SUA, diplomaţii români şi-au servit ţara, nu partidul, conlucrând pentru retragerea trupelor sovietice din România, împotriva planului Valev şi pentru elaborarea Declaraţiei din aprilie 1964. A urmat, apoi, o implicare diplomatică a României pe plan mondial în rezolvarea marilor conflicte internaţionale: în Orientul mijlocii, în retragerea SUA din Vietnam, reluarea relaţiilor diplomatice cu Israelul şi Germania Federală (fiind prima ţară socialistă), condamnarea intervenţiei Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia din august 1968 (fiind, de asemenea, singura ţară socialistă), recunoaşterea statului palestinian, lobby pentru admiterea Chinei în Consiliul de Securiate, pentru o nouă ordine economică internaţională cu un rol major al statelor mici şi mijlocii etc., etc.

Am amintit o parte din aceste acţiuni diplomatice româneşti, recunoscute oficial sau mai puţin oficial, deoarece în aceste acţiuni au fost implicaţi oameni care au lucrat în consens cu şeful statului român, Nicolae Ceauşescu, în favoarea prestigiului internaţional al României.

Unul dintre aceştia este diplomatul Ştefan A. Andrei, care a condus mulţi ani diplomaţia românească. S-a născut la 29 martie 1931, într-un canton de cale ferată din comuna doljeană Podari (ca şi Tudor Gheorghe şi acad. Marcu Botzan). „Eu am avut o şansă în viaţă – mărturiseşte el în Flacăra lui Păunescu – , de a mă naşte într-o familie de oameni simpli, cu taică-meu, muncitor CFR, cu o mamă care nu ştia carte şi, lucru formidabil, mama mea, care nu ştia carte, avea o aşa sete de cunoaştere, încât mi-a sădit ambiţia de a învăţa, parcă şi pentru ea”. Fratele său mai mare, „nenea” cum îl striga el în cel mai curat grai oltean, este profesorul emerit Nicolae A. Andrei, directorul Colegiului craiovean „Nicolae Bălcescu”, specialist în istoria cărţii, presei şi tiparului, a învăţământului, autor a numeroase cărţi fundamentale.

După absolvirea celor patru clase primare în comuna natală, Ştefan Andrei se înscrie, în 1944, la Liceul Militar „Dimitrie Sturdza” din Craiova (acelaşi liceu pe care anterior l-a frecventat şi viitorul mareşal Ion Antonescu ca şef de promoţie), până în 1948, când liceul considerat „rămăşiţă burghezo-moşierească” este desfiinţat. Elevul N. A. Andrei este nevoit să se transfere la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”, devine premiantul clasei şi obţine premiul I pe ţară la Concursul Naţional de Literatură Rusă şi premiul II la Concursul Naţional de Literatură Română „ M. Eminescu”, în urma viitorului mare poet Nicolae Labiş.

Urmează cursurile Institutului de Construcţii, Facultatea de Hidrotehnică din Bucureşti, iar în baza rezultatelor la învăţătură este reţinut ca asistent universitar (1956-1964).

Ca elev şi student, a fost ales în Uniunea Asociaţiei Elevilor din România, Uniunea Asociaţiei Studenţilor din România, U.T.C.

Deşi cu o pregătire politehnică, se remarcă în domeniul relaţiilor internaţionale, încă din perioada studenţiei. Fiind şeful Secţiei Internaţionale a U.A.S.R. (1960), şef al Secţiei Internaţionale a UTM (1962), apoi, după absolvire, adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a PCR (1965), secretar al PCR cu problemele internaţionale (1972-1978), ministru de Externe (1978-1985), viceprimministru în domeniul relaţiilor economice internaţionale ale României şi membru al Comitetului Executiv CAER (1987-dec. 1989).

În acest domeniu, ale relaţiilor externe, Ştefan Andrei a excelat ca un diplomat de anvergură excepţională, recunoscut ca atare de numeroşi şefi de state şi de guverne, miniştrii de externe din SUA, R.F.G., Franţa, Anglia, Spania, Portugalia, Italia, China, India, Japonia, URSS etc., etc. Datorită vocaţiei şi capacităţii sale organizatorice de excepţie, România a devenit una din dominantele politicii mondiale; să exemplificăm doar câteva: realizarea „păcii politice” sovieto-chineză, înţelegerea dintre Israel şi Egipt, normalizarea relaţiilor diplomatice ale României cu RFG, Israel, desprinderea, treptată şi diplomatică, de politica Moscovei etc.

Şi-a reprezentat ţara în opt sesiuni ale Adunării Generale ONU, la marile reuniuni internaţionale (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, 1975, sesiunea C.S.C.E. de la Madrid, Conferinţa pentru Măsuri de Încredere şi Dezarmare de la Stokholm etc., etc). A întreţinut, în spiritul lui N. Titulescu (a prefaţat şi monografia marelui diplomat realizată de Ion Grecescu), relaţii personale, prieteneşti, în interesul României, cu marii diplomaţi ai lumii, fostul ministru de externe al Germaniei venind, în 1990, la Bucureşti, spre a se interesa de soarta sa.

Şi a venit şi „aglomeraţia” din decembrie 1989, cum zicea Mircea Dinescu. Noii diriguitori ai României n-au găsit altceva de făcut decât să-l aresteze. Spre a-i ridica moralul, Adrian Păunescu, împreună cu alţi intelectuali (Grigore Vieru, Marin Sorescu, Fănuş Neagu etc.) l-au vizitat la închisoare. (Adrian Păunescu mi-a povestit că mergând atât de des la celula diplomatului, ministrul Justiţiei de atunci, intelectualului N. Ionescu-Quintus i-a cerut să facă, din când în când şi cerere; la care regretatul scriitor Adrian Păunescu a scris: („subemnatul….. vă rog să-mi permiteţi a intra în puşcărie spre a-l vizita pe Şt. Andrei, dar, totodată, să-mi permiteţi şi să ies din puşcărie”).

A ieşit din puşcărie, pentru că, fireşte, nu i s-a găsit nicio vinovăţie, în afară, de aceea de a-şi iubi patria. Dar a ieşit bolnav (de ţară) şi mâhnire care-l însoţeşte şi azi, la cele opt decenii de viaţă, la care se adaugă şi faptul că renumitul diplomat Ştefan Andrei nu este exploatat în sensul adânc şi pozitiv al cuvântului, apariţiile sale televizate sunt foarte rare, iar diplomaţii de azi nu ştiu să profite de experienţa şi cunoştinţele ale internaţionale. În compensaţie, scrie, îşi scrie „memoriile”, scrie pentru cei de azi şi pentru cei de mâine, în „Flacăra lui Păunescu”. Are în pregătire trei volume de memorialistică, care desigur, vor constitui documente fundamentale pentru istoria recentă a României.

Trăieşte, izolat, împreună cu distinsa şi talentata sa soţie, actriţa Violeta Andrei, nu în Bucureştiul iubit (pentru că i s-a luat casa), ci în Snagov, în mijlocul cărţilor, căci Ştefan Andrei este şi un binecunoscut bibliofil şi iubitor de oameni.

Întru mulţi ani, cu sănătate, domnule ministru!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*