„Starea de zero“ a universului, geneză, expansiune, extincţie şi viziune eminesciană (în „Scrisoarea I“, de M. Eminescu)

08.02.19 by

„Starea de zero“ a universului, geneză, expansiune, extincţie şi viziune eminesciană  (în „Scrisoarea I“, de M. Eminescu)

Cele cinci ample poeme din corola ciclului epistolar eminescian se cristalizează în orizontul anului 1881, fiind publicate în acelaşi an, în «Convorbiri literare» – Scrisoarea I, în numărul apărut la 1 februarie, Scrisoarea II, la 1 aprilie, Scrisoarea III, la 1 mai, Scrisoarea IV, la 1 septembrie –, cu excepţia Scrisorii V, «publicată în întregime postum» (EP, I, 121), în numărul din 1 februarie 1890.

În ediţia: Mihai Eminescu, Poesii, din (decembrie) 1883, îngrijită de Titu Maiorescu, poemele din acest „ciclu epistolar“ sunt publicate sub titlurile: Satira I,Satira II,Satira III şi, respectiv, Satira IV, datorită preponderentelor elemente de profundă critică socială, cât şi evidenţierii conflictului dintre realşi ideal, uneori şi în „tonalităţi vitriolante.“

După cum s-a mai remarcat, „pretextele“ lirismului eminescian spre a se manifesta satiric sunt „polidirecţionale“:

în Scrisoarea I, un astfel de „pretext“ se relevă «în poziţia vitregă a geniului faţă de societatea mărginită»;

în Scrisoarea II, află „pretextul“ «în transformarea poeziei într-o formă a demagogiei politice»;

în Scrisoarea III, „pretextu-i“ «falsul patriotism al politicianismului»;

în Scrisoarea IV şi în Scrisoarea V, „pretextul“ se găseşte «în profanarea sentimentului erotic, aşa cum se înfăţişa acesta poetului dezamăgit» (A. Gh. Olteanu – GINLim, 351).

George Călinescu, abordând problematica din Scrisoarea III, relevă:

«în ce are mai profund original, e un pamflet, trăind dintr-o indignare furioasă, transcrisă într-o năvală de epitete cacofonice: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stârpitură, fonf, flecar, găgăuţă, guşat, bâlbâit; numai un mare poet putea da nobleţă unor pure injurii, care dealtfel sunt indiciul unui lirism maxim, întors de la extatic la grandios: Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget… / Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi ![…]» (CILR, 471).

Scrisoarea I, de Mihai Eminescu, e un magnific poem filosofic, fără asemănare în romantismul universal, structurat în două planuri, în antiteză, în care „se fixează“ cu mare forţă plasticizant-revelatorie o serie de memorabile „tablouri“:

(I) planul efemeridelor/mizeriilor uman-terestre,cupopoarele de muşte“,cu sclavii şi regii bântuiţi de patimi,cu genii şi neghiobietc.;

(II) planuleternaliilor în scaldă selenară“,de lastarea de zeroa universului,la geneza,apogeul şi extincţia cosmosului.

În această amplă „meditaţie“ / „satiră“, omul aparţine efemeridelor, timpului individual“ / „terestru“, în vreme ce luna devine etalonul celor „perene“ / „eterne“, zeitate a timpului universal, o zeitate omniprezentă / omniscientă, dintr-o „noapte“ cu amintirea pregenezei / cosmogenezei etc.

În „deschiderea poemei“, fireşte, se află („desfăşurat“ în versurile 1 – 6) tabloulostenituluierou liric,stingând lumânarea şi dând perdelele într-o parte, ca luna, cu „voluptoasa-i văpaie“, să-i inunde camera, prilej de a-i scoate / prezenta din «noaptea amintirii», din Genune, în calitatea de exponent al elementului energetic Yin, veciile:

(1) «Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumânare, / Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare, / Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie / Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, / (5) Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate / De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.» (EP, I, 100; s. n.).

Metafora «noaptea amintirii», din al cincilea vers (numărul nu este întâmplător, cinci însemnând, potrivit cabalei zalmoxiano-pithagoreice, „nuntăîntru cunoaştere), marcând romanticul incipit, „în opoziţie“ cu dominantul, mirificul motiv al lunii, este reluată în simetrie, într-al zecelea vers (zece semnificând: „decadă de aur“,absolut,perfecţiune / „epopţie“,sferă/întregetc.) din „închidere“, cu o semnificativă substituţie, potenţând antiteza, între sintagma „eternaliilor“, o vecie-ntreagă, şi sintagma „efemeridelor“, mii de doruri:

«Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate» (EP, I, 104).

Metafora-simbol noaptea amintirii are o cu interesantă „bivalenţă“ lirico-semantică:

(1) este „formă“ în planuleternaliilor în scaldă selenară“, o „formă“ în care „conţinut“ este vecia, întregul veciei / eternităţii;

(2) este „formă“ în planul efemeridelor / mizeriilor uman-terestre, o „formă“ în care se relevă drept conţinut „mii de doruri“.

Acest tablou din „deschiderea poematică“ (de şase stihuri) mai prilejuieşte comentatorilor glosarea despre motivul timpului bivalent– mai întâi, un timp al ens-ului, sau individualul timp, cel „măsurat“ cu „umbra băţului“, cu „umbra stâlpului de piatră din sanctuar“, cu „Soarele de Andezit“ (de la Sarmisegetusa), cu gnomonul, cu clepsidra, cu orologiul / ceasornicul etc. («Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare»), şi, în al doilea rând, un timp al alcătuirilor lui Dumnezeuîn care intră şi cel rezervat Lunii–,un timp cosmic / universal, a cărui „umbră“ se profilează dinspre „noaptea amintirii“ etc.

Tabloul secundesteal revelării atributelor, sau a puterii zeităţii nocturne, Luna, simbol al principiului energetic, al tinerei materii „imperfecte“, Yin / Genunea, guvernând celestul şi teluricul, fiind deopotrivă „stăpână a mării şi a bolţii lumii“ (tabloul se întinde pe întreaga strofă secundă, cuprinzând versurile 7 – 38), şi scoţând în lumina-i panorama mizeriilor / nimicniciilor Pământului, de la rege până la sclav, de la neghiob până la Geniul întrupat în Bătrânul Dascăl – ce „dezleagă“ şiruri ale cunoaşterii întru lumină din întregul desemnat de „noaptea veşniciei“ –, Înţelept ce ţine „în degetul mic“ tainele universului:

«Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; / Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, / (10) Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară ! / Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate ! / Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, / Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi ! / […] / (35) Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă, / Noaptea-adânc-a veşniciei el în şiruri o dezleagă; / Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.» (EP, I, 100 sq.).

Tabloul are drept fundal „lumina-fecioarăa Lunii, intensificată în planul terestru de mare, „infinit amplificată“ de „mişcătoarea mărilor singurătate“. Dar zeitatea Lunii, în „auria urzeală a ştiinţei sale“, aduce în prim-plan, pe lângă „ţărmuri înflorite“, palate / cetăţi etc., şi „interioarele caselor“, miriadele de imagini / „privelişti“ („scene“) de dincolo de ferestre:

«Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti, / Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti !».

„Un trinom“ al antitezelor începe de la vârful piramidei sociale în jos, „polii“ evidenţiindu-şi, în ultimă instanţă, şi un „numitor comun“: efemerul/moartea; prioritate se acordă, fireşte, antitezei rege(exponent al puterii/bogăţiei)–sărac:

«Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac, / Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac… / Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii, / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; / La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !»;

regeleîşi croieşte planuri de mărire ca şi când ar trăi un veac, dar săracul abia de „îndrăzneşte“ să se gândească la ziua de mâine; însă şi regele din vârful piramidei sociale şi săracul din talpa piramidei sociale se supun ineluctabilei legi a morţii; în clipa de epifanie / ocultaţie, sub pecetea egalităţii stau toate în faţa sacrei perechi secunde (din Zalmoxianism), Soare – Lună (cf. TDelr, 471 sqq.): prin naştere suntem deopotrivă în faţa Soarelui şi prin moarte ne înfăţişăm egali în faţa Lunii; pe toate le stăpâneşte raza lunii şi geniul morţii; în faţa morţii toţi sunt la fel: «fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi…»;

în al doilea rând, tabloul vine cuantiteza preocupărilornarcisiste – ale fudulului,ale harnicului cercetător,ale savantului:

«Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, / Altul caută în lume şi în vreme adevăr, / De pe galbenele file el adună mii de coji, / A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj…»;

în al treilea rând, se proiectează antiteza marele negustor/ afacerist intelectualul/ filosoful, poetul insistând asupra „portretului“ de geniu întrupat în Bătrânul Dascăl:

«Iară altu-mparte lumea de pe scândura tarăbii, / Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii. / Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, / Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate / Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi, / Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi; / Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, / (34) Universul fără margini e în degetul lui mic…» (EP, I, 101).

Bătrânul Dascăl, fiinţă în care s-a întrupat geniul, are statut de titan, de „frate al lui Prometeu“, Atlas fiind pedepsit de Zeus ca veşnic să ducă bolta cerească pe umeri:

«Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă, / Noaptea-adânc-a veşniciei el în şiruri o dezleagă; / Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.».

Dar geniuldin Bătrânul Dascăl are capacitatea de a percepe „Istoria“, „de a reversibiliza / hyperioniza Timpul“ spre / în starea de zero a universului (cf. PTIR, I, 5 sqq.), într-un „Zero-Timp“, în pre-Geneză, în pre-Cosmogeneză, dintr-o neistovită sete de cunoaştere:

«pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, / într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri…» (ibid.).

Tabloul stării precosmogonice,sau tabloulstării de zeroa universului se zămisleşte / lămureşte în versurile 39 – 50, cu înrăzăriri din profunzimile mitosofiei pelasge > valahe, fireşte, cu esenţiala noastră limită tragic-existenţială:

«La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă, / Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns… / Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns. / Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? / N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă, / Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface, / Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace !…» (EP, I, 101).

Mihai Eminescu evidenţiază necunoscutele problemei focalizate în originea universului / materiei, în „coordonatele“ astrofizico-matematice moderne, apropiindu-se de spiritul de azi al „primelor trei minute“ de univers. Perspectiva precosmogonică eminesciană este profund-autohtonă; chiar şi scos din contextul Scrisorii I, versul «Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă», survolează lucrarea fundamentală a lui Arthur Schopenhauer, «Lumea ca voinţă şi reprezentare». Eminesciana „viziune-interogativitate“ din acest tablou îşi are obârşii multimilenare, autohton-pelasge > valahe, în legendele cosmogonice de pe pământul naşterii Poetului Naţional, potrivit cărora:

«La început nu existau decât Apele. Dumnezeu se gândea să facă Lumea, dar nu ştia cum s-o facă, nici pentru ce. Era iritat că nu avea nici frate, nici prieten. Furios îşi aruncă toiagul…» (VMR, 241).

Aruncarea toiagului – simbol al puterii absolute a lui Dumnezeu – este declanşatoare de Geneză, de Cosmocreaţie; Dumnezeu începe – chiar din această primă „clipă-toiag“ de ieşire din „starea de zero“ – să modeleze / sculpteze, să dea statură materiei informe (ca să apelăm la un impresionant concept creat / lansat de Aethicus de Dacia, în enciclopedica-i lucrare, Cosmografie, din orizontul anului 466 d. H. – cf. In una materia informe / AdCos, 97 sqq.); aşadar, înainte de Geneză, în „starea de zero a universului“, a fost materia informă, care-i desemnată / cunoscută în mitosofia pelasgă > valahă drept Genune, Noian / Orcan,Ape Primordiale etc., ori, după cum spune Eminescu, „marea [primordială] făr-o rază“.

Varianta bucovineană a Genezeipelasge > valahe, cunoscută lui Mihai Eminescu încă din copilărie, are şi „motivulbulgărelui / bobului de spumă din care s-a ivit Nefărtatul (Minus- / Non-Creaţia / Dracul), spre a colabora cu Fărtatul (Dumnezeu – Plus- / Pozitiv-Creaţia, Atotcreaţia-Binelui) la „facerea Lumii“ (cf. VMR, 238). Din acest context mitic-valah trebuie receptată comparaţia / metafora eminesciană «punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii». Legenda valahă bucovineană este analizată şi de Mircea Eliade, în celebra lucrare De la Zalmoxis la Genghis-Han:

«În Bucovina s-a înregistrat legenda următoare: pe când nu existau decât Cerul şi Apele, Dumnezeu se plimba într-o barcă pe Ape. Întâlni un bulgăre de spumă în care se afla Diavolul. „– Cine eşti ?“ întrebă Dumnezeu. Diavolul nu consimţi să răspundă decât cu condiţia ca Dumnezeu să-l ia în barcă. Dumnezeu acceptă şi primi răspunsul: „Eu sunt Diavolul“. După ce au călătorit mult timp în tăcere, Diavolul zise: „Ce bine ar fi dacă am avea pământ sub picioare“. Dumnezeu atunci porunci să se scufunde şi să ia nisip în numele lui. Urmează detaliile obişnuite: cele trei scufundări, crearea Lumii din câteva fire de nisip, odihna lui Dumnezeu în timpul nopţii, tentativa Diavolului de a-l îneca în cunoscutele consecinţe, întinderea Pământului.» (EDZG, 91; s. n.).

Mitemul bulgărele de spumădevine în registrul metaforic eminescian boaba spumii («Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii…»).

Tabloul cosmogenezei eminesciene (versurile 51 – 74) „fixează“ imaginea modernă / matematică a universului nostru „tradiţional“:

«(51) Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… / Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste marginile lumii… / (55) De-atunci negura eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii… / De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Şi în rouri luminoase izvorând din infinit, / (60) Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, / Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici / Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi / Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi; / (65) Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, / Că-ndărătu-i şi naintea-i întuneric se arată. / Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, / (70) Mii de fire viorie ce cu raza încetează, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă, / Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă… / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…» (EP, I, 101 sq.).

Şi cosmogonia eminesciană porneşte de la un punct, de la mişcarea acestuia din pacea eternă a pre-Genezei; în mişcarea lui, punctul separă întregul în cele două principii fundamentale ale „genezelor“: Tatăl-Cer şi Muma-Pământ, Fărtat(Dumnezeu)şi Nefărtat (Dracul) etc. Din acest moment viziunea eminesciană se desfăşoară gradat, în concordanţă cu teoriile despre universul nostru „în expansiune“ (cf. PTIR, I, 7 sqq. – «Privire în punctul dintâi, cel orbitor»). Geneza, adică „desfacerea“ din „pacea eternă“, din „încremenita Genune“, se supune unei ordini macrocosmice / microcosmice, unei dinamici spiralice, „în fâşii“, în trena galactică / solară, cu Lună, cu Soare, cu stihii, cu „sure văi de chaos“, cu „luminoase roiuri izvorând din infinit“, inclusiv cu „universul“ nostru terestru cu „muşunoaie de furnici“, cu «microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi», cu succesiunea generaţiilor-efemeride, «muşti de o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul»; filosoficul raport eternefemereste „conjugat“ la un mod liric profund-original, încredinţându-ne „din noaptea amintirii“ că lumea noastră „e o clipă suspendată“, «că-ndărătu-i şi nainte-i întuneric se arată…».

Tabloul extincţiei cosmice,sauapocalipsa eminesciană“ (versurile 75 – 86), proiectează un „timp viitor“, când universul nostru va avea „un moment de cumpănă“, „un moment de trecere“ de la „expansiune“ şi „deplasarea spre roşu“, la „contracţie“ (cf. PTIR, I, 20 sqq.), la „deplasarea spre albastru“; probabila „moarte termică a universului“ este văzută de Mihai Eminescu, în orizontul anului 1881, în interesante culori apocaliptice:

«(75) În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, / Şi-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte, / Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / (80) Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / (85) Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…» (EP, I, 102).

Cufundarea în noaptea nefiinţării, în „starea de zero“ a universului, face „timpul să încremenească“; steaua-Soare, sângerândă rană, „se închide“ «printre nori întunecoşi»; planetele „îngheaţă“, pe browniene traiectorii, „săpate din frânele luminii“, ale Soarelui…; «reîncepe eterna pace»…

Tabloul meditaţiei eroului liric asupraspumei nezărite“,asupra luptei pentru existenţă,guvernată de legile junglei (versurile 87 – 96), face trecerea de la extincţia cosmică la „receptarea“ operei de către posteritatea Bătrânului Dascăl:

«De asupra tuturora se ridică cine poate, / Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită / Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită – / (95) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?… / Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.» (EP, I, 102).

Tabloulreceptăriioperei Bătrânului Dascăl,peste un secol,de către epigonica posteritate cupedant cu ochi verzui“ (versurile 97 – 144), impresionează prin „exactitatea statutului unui Geniu“:

«Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l… / Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl ? / Nemurire se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă, / (105) Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.» (EP, I, 103).

Chiar şi genialul Bătrân Dascăl se amăgeşte cu „nemurirea“ învăţăturilor / descoperirilor, ori cu aşa-zisa „receptare a posterităţii“; realitatea arată că o societate coruptă, aflată în imperiul zidit sub „ochiul Dracului“, cu nepotolită sete de câştiguri / bani, o societate meschină, în care acţionează „democraţia junglei“, niciodată nu respectă „condiţia umană a ensului de geniu“, chiar dacă se înfruptă din roadele descoperirilor sale epocale; această realitate dură, cunoscută direct de către poet, îi prilejuieşte în acest tablou şi o serie de elemente de satiră, ori de „junimistă ironie“ într-o undă „pesimist-schipenhaueriană“:

«„De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte / Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe, / De a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri / Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri !” / (105) O, sărmate ! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit ? / Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie, / Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie; / Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / (110) O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost ? / Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, / Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari, / Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari / (115) Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă, / În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. / Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune, / Peste toate o lopată de ţărână se depune. / Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri / (120) Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri… / Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră…» (EP, I, 103);

aici,

«imaginea unor funeralii organizate cu falsă solemnitate dă din nou prilej poetului satiric să-şi exerseze inciziile sale sarcastice în rănile tarelor omeneşti: indiferenţa, ipocrizia, lauda interesată […]; precum omul, nici opera nu va avea în posteritate o soartă mai bună; incompetenţa şi nepăsarea, comoditatea şi reaua credinţă vor conduce la ignorarea adevăratei opere, totul rezumându-se la „biografia subţire“, căreia-i vor găsi „pete multe, răutăţi şi mici scandale“ […]; întrucât „astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina / Ce în lume ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sânt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ…“; sarcasmul cu care Eminescu se referă la mărunţi cercetători ai operei omului de geniu aminteşte incisiva critică a politicianismului din „Scrisoarea III“, dar nu indignarea pare să fie starea de spirit ce alimentează aici lirismul textului, ci amărăciunea, compasiuneaşi dezavuarea.» (A. Gh. Olteanu – GINLim, 353).

Panorama selenară din „deschidere“ este reluată – cu modificări uşoare (versul 4: Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie; versul 5: Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate;versul 6: De dureri,pe care însă le simţim ca-n vis pe toateetc.) – în „închiderea“ poemei, creându-se impresia „sfericităţii de diamant“, sugerându-se perfecţiunea, „apogeul“ / „apoteoza“, „absolutul atins“:

(145) «Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, / Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare ! / Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; / Amorţită li-i durerea,le simţim ca-n vis pe toate, / Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării / Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării… / Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, / Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară ! / Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate, / Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii !» (EP, I, 104; s. n.).

Având în obiectivul cercetării registrul stilistic din «Scrisoarea I» – tabloul pre-Genezei şi al cosmogoniei, Tudor Vianu relevă seria scânteietoarelor antiteze:

«obţinute prin negarea cuvântului anterior prin particula negativă (fiinţă,nefiinţă,pătruns,nepătruns), prin varierea diatezei (nu s-ascundea,era ascuns), prin alternarea modurilor (de văzut,s-o vază), prin derivarea deosebită a aceleiaşi rădăcini (împăcată,pace); nimeni, înaintea lui, nu dispusese de posibilităţile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu aceea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcţiunilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii şi derivării ei» (apud, GINLim, 354).

Analizând în general, «expresia negaţiei în poezia lui Eminescu», marele stilistician evidenţiază :

«prilejul pentru a folosi expresiile negaţiei revine aproape în toate punctele teritoriului poetic al lui Eminescu» (VSS, 182);

între temele negaţiei din poezia eminesciană, unele legate direct şi de «Scrisoarea I», menţionează:

«1) tăgăduirea meritului moral în societatea vremii lui; 2) evocarea vacuităţii spaţiale înainte de începuturile lumii şi după dispariţia ei; 3) evocarea imobilităţii temporale în ambele aceste situaţii extreme; 4) tema filosofică a zădărniciei; 5) iubirea ca suferinţă» (ibid.);«este evident că mijloacele negaţiei în poezia lui Eminescu nu pot fi altele decât acelea ale limbii în general, mai întâi negarea predicatului prin adverbele nu,nicăieri,nici(uneori şi conjuncţie), niciodată,nimic,nici unul (uneori şi ca pronume), apoi compunerile cu prefixul negativ ne-, în fine termenii echivalenţi ai negaţiei, aceştia putând fi introduşi în comparaţii sau în metafore.» (VSS, 183).

Există în «Scrisoarea I» şi „nonmotivarea“ :

«prin propoziţii subordonate – mai ales finale, cauzale şi consecutive – […]: „Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie“» (VSS, 185);

«negaţiunea, în toate înţelesurile ei, ca lipsă de mişcare, de evenimente, ca stare anterioară creaţiei, cum ceva care n-a fost gândit sau nu poate fi gândit, cum ceva fictiv şi deci opus realităţii, cum ceva care se opune normelor pozitive ale moralei, ca dispariţie şi moarte, cum ceva opus legilor firii etc. este exprimată de Eminescu prin numeroase cuvinte compuse cu prefixul negativ ne- […]:

necunoscut, ca adj. şi subst.: […] „De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute“; […];

nefăcut: „Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface“; […]

nefiinţă: „La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă“; „Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric, / Căci e vis al nefiinţii universul cel himeric“; „Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcate reîncep eterna pace“; […]

nemărginire: „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, / În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul…“;

nemărginit: „…colonii de lumi pierdute […] izvorând din infinit / Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit“» (VSS, 187);

etc.

Bibliografia „siglată“:

  • CILR = George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent(ediţia a II-a, revăzută şi adăugită – îngrijită şi cu prefaţă de Al. Piru), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
  • CILRc = G. Călinescu, Istoria literaturii românecompendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
  • EDZG = Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han – studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale (traducere: Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
  • EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.
  • GINLim = A. Gligor, M. Iancu, A. Ilian, E. Neagoe, M. Nebunu, N. I. Nicolae, A. Gh. Olteanu, L. Pavel, E. Roşca, Limba şi literatura română…, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998.
  • PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1], 2001.
  • VMR = Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1985.
  • VSS = Tudor Vianu, Studii de stilistică(ediţie îngrijită cu studiu introductiv şi note de Sorin Alexandrescu), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968.
  • AdCos = Aethius de Dacia, Cosmografie (ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note, traducere, de Ion Pachia-Tatomirescu), Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 973-85261-9-1], 2004.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*