Stare de decembrie

01.01.12 by

M-am ferit cît am putut anul ăsta să deschid televizorul de ziua naţională. N-aş fi vrut să aud iarăşi variaţiuni pe tema schimbării datei, cu argumente meteo ori gastronomice. Că SUA serbează pe căldură, pe 4 iulie, că Franţa aniversează tot în iulie, pe 14, căderea Bastiliei şi a regalităţii. Numai românaşii n-au aflat o zi căldicică de primăvară (ca ungurii: 15 martie) sau de toamnă uscată (ca nemţii, în octombrie), vreo vară de noiembrie măcar, cînd re-nfloreşte liliacul. Să nu plouă, să nu ningă, să nu fie incomodaţi de vînt şi ceaţă. Oho, cum se mergea la potol, la iarbă verde, la 23 august! Dacă n-am vrut să menţinem comunismul de lagăr, pururi viu, cu doctrina lui pururi vie, ne zgribulim de frig. Se digeră greu (şi ziua naţională, şi fasolea adiacentă) în decembrie. Alţi contestatari ai datei Marii Uniri ar prefera armindeni, ca proletarii, 10 mai, ca regaliştii ori să se serbeze de 9 mai, ziua Europei, doar pendulăm de ceva vreme între Uniune şi UE. N-ar fi bine, oare, să avem mai multe zile naţionale? se întreba un comentator. Mai an, istoricul Adrian Cioroianu declara pe TVR1, că-ntr-un deceniu ziua naţională nu va mai fi la 1 decembrie. Şi n-avea dubii, nici dileme. Ce dacă, în ziua aceea fastă de 1 decembrie 1918, Ferdinand Reîntregitorul şi regina Maria reveniseră de la Iaşi în capitala eliberată? Mai erau 22 de ani de Românie Mare, pînă cînd alt rege, Dezintegratorul  Carol II, s-o micşoreze, în vara care n-a fost vară a cedărilor teritoriale; ce conta pentru istoricul numit mai sus că o sută de mii de români demni au străbătut drum greu pe jos ori în care trase de boi (oh, bătrînii erau moi, îşi duceau carul cu boi – ca-n cîntecul vechi), dar ştiau, bine ţinta: Alba Iulia. Şi n-aveau nici girofar, nici GPS cei 1228 de delegaţi cu credenţionale. Anul ăsta n-a fost decît a zecea parte din cei adunaţi în 1918. Şi nu vocea episcopului Iuliu Hossu au auzit-o în piaţă, ci vocea primarului Hava – PDL, certînd opoziţia („, ei, cum îndrăzniţi!”) că nu se arată de acord cu „proiectul grandios” Roşia Montana, care va aduce viitor de aur. Altora. Şi ce lacrimi politice, de captatio au curs la auzul Imnului! N-am scăpat nici de îndemnul lui Benone Sinulescu („să jucăm, fir-ar să fie, să ne bucurăm”), nici de imaginile cu buzoieni îmbrîncindu-se pentru o porţie de iahnie, nici de cei 3 gazetari de monden (cel mai vervos era înfuriat că nu poa’ să-şi pîrpălească el micu’ la pădure şi că e nevoit să serbeze odată cu Republica Centrafricană şi cu Mianmar. Doar ne întrecem cu gluma de 20 de ani pe seama Istoriei mari. De ce n-am repeta în exces, la zi naţională, glumiţele frînceşti cu români-cerşetori? S-a găsit şi antidotul pentru imaginea etnică dezastruoasă: să dăm un click pe formula magică Românii sunt deştepţi şi-ntr-un an – garantat sută la sută – scăpăm de ocară. Ce să mai zici decît replica lui Tudor Călăraşu: „Sînteţi deştepţi, dar vă mănîncă prostia”.

La altă butonare, am văzut ce nu voiam să văd: un ins în vîrstă pupîndu-i mîna preşedintelui Băsescu şi o insă cu plete negre încercînd să i-o pupe; pe Simona Senzual cu tricolor-brăţară, întrecută de altă vedetă simpluţă, cu tricolorul pus pe ţîţă.

O „realistă” TV ghilimeta cuvîntul identitate cu degetuţele-n aer. Altul abia şoptea spăsit: „Nu-i nimic naţionalist, avem şi noi eroi”. Ploua cu îndemnuri pentru „pozitivarea gîndirii” (faţă de conducătorii care, iată, încearcă şi cu cianură); prezenţa SMURD la paradă arătase doar ce bine stăm cu sănătatea. Un „analist” sau ce-o fi fost, lăuda gongoric: „Ce bine s-a descurcat România de-a lungul vremii”. Sentinţa de la Viena, urmată de 4 ani de masacre antiromâneşti, antievreieşti nu intra în discuţie. Şi mi-am amintit de corijarea promptă a lui Eugène Ionesco, făcută lui Elie Wiesel, că nu românii i-au deportat familia, ci armata ungară. „Un fleac”, l-a repezit Wiesel. „Fleacul” ăsta însemnînd masacre, de trecut în cartea de oroare a istoriei, în localităţi ca Ip, Sărmaşu, Trăznea, Moisei, Nuşfalău, Cerişa, Breţcu, Mureşenii de Cîmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Beliş, Zăbala, Sîntion, Aghireş, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bîrgăului, Cătina, Răchitiş, Şincai, Turda, Ozd, Gădălin… Suplicii de nedescris, ca baterea în cuie, în carne vie, a tricolorului. După Diktat, 60.000 de români au fost trimişi în lagăre de muncă; s-au întors 800. I-aţi auzit pe radicalii maghiari, puşi pe refacerea Ungariei Sfîntului Ştefan, să regrete episodul? Fotografia familiei de năpăstuiţi, fugiţi de prăpăd, cu bocceaua şi cu cel mai trist cîine alături, în căruţă, era răvăşitoare. Un cîine alb, c-un cearcăn negru la ochi, cu o expresie omenească (aşa cum sunt cîinii trişti: umani), lîngă ţăranii „gemînd cîineşte”, cum spune Poetul, după casele lor, după bisericile ce aveau să fie demolate ori dinamitate pînă-n temelie. E-n „tradiţie”! Prima biserică distrusă de habsburgi a fost Biserica Ortodoxă a lui Mihai Viteazul, ca să pedepsească pohta ce-a pohtit domnitorul şi întregul popor românesc: Unirea. BOR a canonizat (şi bine a făcut), în 2008, 4 ţărani români, omorîţi la 1763 de generalul Nikolaus Adolf von Bucow. Radu Ulmeanu ne-a reamintit într-un editorial de ce: pentru că n-au vrut să-şi schimbe religia. Unul dintre ei avea peste o sută de ani, ceea ce nu l-a oprit pe generalul împărătiţei Maria Tereza să-l tragă pe roată.

Ni se tot repetă să terminăm cu atitudinea pro-românism în scrierea istoriei, cu deranjantele (pentru vecini) repere naţionale. Doar n-o să tot scociorîm seismele (cuvîntul lui N. Iorga) de la 1784, 1821, 1848-49, masacrele comise de hortyşti în Nord-Vestul Ardealului; să nu afirmăm că numai privilegiaţi n-au fost românii în Republica Autohtonă Maghiară, croită de Stalin. Şi asta în timp ce europarlamentarul nostru Tökes Laszlo vrea „vindecarea Trianonului”, deplînge cu tupeu lipsa de autonomie a maghiarilor, strigă la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui „genocid paşnic”, deşi nu românii au crescut ca număr în Transilvania, ci maghiarii, revendicîndu-i pe secui, pe ceangăi, dar şi pe Iisus Hristos.

Nu e încredere în relaţia României cu Ungaria? Oare de ce? Citiţi revista presei maghiare: Autonomia mai presus de orice e titlu repetabil. Şogor Csaba îndeamnă la secesiune: Autonomie în Tibet şi pe Pămîntul Secuiesc. Kover Laszlo, preşedintele Parlamentului maghiar, vine în România şi declară că autonomia e legală, corectă, modernă, porunca lui Dumnezeu, bazîndu-se pe toleranţa naivă, delăsătoare a românilor. Or, punctul nevralgic e tocmai această toleranţă care trebuie grabnic ajustată. „Să nu escaladăm”, ne persuada fostul ministru de Externe, cel prins cu şpaga în Parlamentul European. Dar ce stat din lume (altul decît România) îşi transformă cetăţenii majoritari în minoritari? Comparaţi, rogu-vă: după 1918, din cei 800.000 de români rămaşi în afara României, mai sunt declaraţi de ei înşişi 10.000. În fapt, nerecunoscuţi tot de ei înşişi, 20.000. Nu răspund, ne spune publicistul Călin Ciobotari într-un reportaj cutremurător, la întrebări puse în româneşte şi te înjură dacă insişti. Dincoace, din 800.000 (cifrele C. Ciobotari) au ajuns la aproape 2 milioane, guvernînd perpetuu prin UDMR, organizaţie etnică.

Şi-n timp ce români săraci lipiţi pămîntului se băteau pe fasole cu ceva cîrnat, conaţionalii manifestau, îndoliaţi, contra zilei de 1 Decembrie, pentru ei „nefastă”. Dezavuăm cum ar trebui aceste contestări înverşunate ale Trianonului? Nu. Ostilităţile de ziua naţională rămîn neamendate. Ba se mai găseşte cîte un publicist de reţea Soros care ne îndeamnă să vedem istoria şi prin ochii ungurilor, deplînşi că nu se pot bucura cu noi, că au amintiri dureroase, că trauma tratatului de pace de la Trianon nu le dă pace.

Faptul că maghiarii nu se împacă defel cu istoria acestei victorii româneşti – Marea Unire – o aflăm cotidian, nu numai în decembrie, zi de iarnă pînă-n seară. Şi nu din cauza românilor nu se încheie odată disputa. Cele 21 de salve de tun, cu care învingătorii îi salută pe învinşi, nu-l impresionează pe cel mai longeviv guvernant după ’89, cînd e vorba de visata fărîmiţare. Autonomie

a teritorială maghiară nu va fi niciodată? „Să aşteptăm pînă la capăt. Dacă vom fi uniţi, cuvîntul românesc niciodată va însemna în maghiară în curînd”. Aşa ştie Marko Bela româneşte. Tras la răspundere pentru provocări secesioniste, ar pretinde, cum pretinde mereu UDMR, că s-a greşit traducerea sau că a spus-o în sens poetic. Efect de stil o fi înlocuirea lui Eminescu, nume de stradă, cu Atilla, în Covasna, Harghita, Mureş? La estetism se apelează şi cînd e vorba de complexul statuar al celor 13 ghenerali: E un monument estetic; vă opuneţi frumosului?, şi-a dat cu părerea în chestiune domnul Tokay Gyorgy. De fapt, numai 4 din 13 erau unguri, se mai argumenta pro, pe un canal TV. Atunci de unde 13? De la cele 13 provincii ale Ungariei Mari? În alte cuvinte, „de ce ne-om gîndi la ce a fost acu 150 de ani, nu la intrarea în Ioropa?”, s-a rostit un altul. 40.000 de morţi…, a încercat un invitat. Cîţi? Ei, n-or fi fost 40.000, ci 39.999 a ironizat mitocăneşte acelaşi/ alt udemerist.

Noul discurs al recunoaşterii naţionale, atît de necesar, ar trebui să cuprindă îndemnul: nu acceptaţi umilirea naţională. Statuia dată jos, în 1925, cu acordul regelui Ferdinand, de Ion I.C. Brătianu, trebuia lăsată jos şi atît. Sau practicăm ataraxia?

Nu gesturi largi de politicieni demagogi, cu flecăreli, nu autoflagelare văicăreaţă de frustraţi, nu persiflări (postmoderniste) ale imnului naţional m-am aşteptat să aud de 1 Decembrie. Antenele vibrau: Fii romândru! Ro-mîndria! Ca să nu mai fim aşa de mîndri, Flooorin Călinescu (la Ion Cristoiu-n emisiune) l-a evocat pe Arghezi – trădător în favoarea nemţilor (de Baroane, pentru care pamfletarul a stat închis la Tg. Jiu, nu s-a făcut vorbire) şi, cu acelaşi zel, pe Rebreanu – delapidatorul, care n-ar fi ştiut româneşte cînd a fugit în Regat. Pe acelaşi post, un deghizat în clovn a ţinut să precizeze: „noi am fost derbedei” în ’44 şi laşi că am acceptat să serbăm 23 august ca zi naţională. Ca şi cum ne-ar fi întrebat cineva dacă vrem să cîntăm Imnul pe versurile lui Baranga ori Frunză plus Deşliu. Alt cacopatrid (cel care-şi vorbeşte ţara de rău) găsea că-i deşănţat, scabros să-i urăm atîta României „La mulţi ani!”, ca şi cum ar fi pe moarte.

Cît despre istoricul Zoe Petre, punctele de suspensie indicau nehotărîrea sa de a fi mîndră: „Nu că mă… dar îmi…” Nu, n-a amăgit-o România’, deci nu-i dezamăgită, ca naivii care au crezut în cei 15.000 de specialişti. Ce-ar face-o, totuşi, să tresară de mîndire naţională? Creativitatea românilor (a doua după SUA) şi expresivitatea limbii române, cea care îl dezgustă superior pe şeful ICR, medaliat în zi naţională, pesemne ca autor al ştiutei fraze, nemodificată în multele reeditări ale volumului Politice: „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”.

Vocea aproape secată a cardinalului in pectore Iuliu Hossu, citind Declaraţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României, a fost postată de Vasile Gogea pe Internet. Înregistrare de taină la mănăstirea Căldăruşani, cu puţin timp înainte de a muri într-un spital din Bucureşti. Iuliu Hossu n-a părăsit Transilvania după Diktat, a rămas acolo să se lupte cu teroarea noii administraţii. Şi nu l-au arestat hortyştii, ci comuniştii, în ’48, pentru 20 de ani. Era un subiect mai important, de ziua naţională, pentru realizatorii de programe TV decît jertfa militanţilor pentru Unire?

„Bătrînul Gheorghe Pop de Băseşti a fost prima victimă dintre ctitorii României, asasinat de o bandă de secui, la o lună după înfiinţarea Marii Uniri”, scrie Cicerone Ioniţoiu în Viaţa politică şi Procesul Iuliu Maniu, vol. I (Fără Ed.), Bucureşti, 1997, p. 88.

Să se fi rostit, măcar pe Cultural TV, „Rugăciunea de la Alba Iulia”, din 1918: „Cutremură, Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri – şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora”.

Toţi marii artizani ai Unirii au fost chinuiţi ori exterminaţi în puşcăriile comuniste şi zvîrliţi la groapa comună. „Rînd pe rînd, scrie Romulus Rusan în Cronologia şi geografia represiunii comuniste în România. Recensămîntul populaţiei concentraţionare (1945-1989), Fundaţia Acad. Civică, 2007, au fost arestaţi şi condamnaţi (cu sau fără proces) liderii istorici care simbolizau Unirea, ţărăniştii şi liberalii, clericii şi militarii, social-democraţii şi sindicaliştii, ardelenii, bănăţenii, bucovinenii, basarabenii. O mare parte au murit în închisori. Au scăpat de această soartă doar cei care muriseră înainte sau se aflau în străinătate”.

Despre moartea atroce a lui Iuliu Maniu, la Sighet, în ’53, Occidentul a aflat abia în oct. ’55; George Grigorovici a murit la Văcăreşti, Ion Flueraş la Gherla, Iosif Jumanca la Jilava, Zenovie Pâclişanu în arestul „A” MAI, Bucureşti, Aurel Vlad la Sighet, Daniel Ciugureanu la Sighet, Sever Bocu la Sighet. Ion Mihalache a făcut 16 ani de detenţie, Ilie Lazăr, reprezentantul Maramureşului la Alba Iulia, a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea, Sever Dan a stat intra muros în „închisoarea miniştrilor” de la Sighet, ca şi Emil Haţieganu, Sever Dan, Ghiţă Popp. Istoricii erau marele pericol pentru comunişti şi au fost trataţi ca atare: acad. Silviu Dragomir şi acad. Ioan Lupaş, autori de studii fundamentale despre istoria Transilvaniei; istoricul bucovinean Ion Nistor, care a redactat Actul Unirii Bucovinei cu ţara, Gh.I. Brătianu, voluntar pe front, rănit pe Valea Trotuşului şi-n Bucovina, strălucit istoric al unităţii românilor în spaţiul carpato-pontic. În cumplita celulă de la Sighet, desenase pe un perete un plan de istorie universală. N-a mai apucat să-l înfăptuiască.

Orice campanie pentru redeşteptarea demnităţii naţionale, pentru cultivarea mîndriei naţionale trebuie începută nu altfel decît cu rememorarea jertfei marilor unionişti.

 

Iaşi, 1 decembrie 2011

 

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*