Spital

12.04.11 by

Ovidiu Baron

Se ridicase cam indecisă şi, aşezată pe marginea patului, privea spre fereastra unică a camerei, unde norii nu mai trăgeau cu coada ochiului, cum se întâmplase aproape în fiecare zi de când se internase, ci se holbau de-a dreptul, cu irisurile explodate de uimire, înspre patul ei. Pesemne că foarte uşor nu putea să le fie, fiindcă între ea şi fereastră se aflau, înghesuite în linie dreaptă, încă trei paturi, dincolo de care abia mai rămânea un culoar fragil, pe care nu te puteai deplasa decât pe-o parte sau, cum îi trecuse prin cap la un moment dat, sărind într-un picior. I se păru amuzant şi acum gândul ăsta, deşi nu se credea în stare să-l pună în aplicare, nu prea curând, în orice caz, dar se imagina făcând salturi peste paturi, ajungând la fereastră, scoţând limba de-un cot către norii ăia indiscreţi şi interzicându-le definitiv accesul în cameră, cu ajutorul unei perdele opace, prin care, oricât s-ar fi străduit, nu aveau cum să pătrundă. Se întoarse către cel de-al cincilea pat, care se găsea de cealaltă parte, înspre uşă, aproape lipit de soba de teracotă care era mai tot timpul încinsă.

-O să ne topim dracului aici, şopti ea, făcând un tur rapid al camerei, în dorinţa de a surprinde cea mai mică reacţie.

Nicio mişcare. Se ridică şi se îndreptă spre fereastră. Se simţea slăbită şi, cu toate astea, i se părea că nu era altceva decât un bolnav închipuit. Nu avea cum să fie bolnavă, era prea multă energie în corpul şi în mintea ei, erau atâtea vieţi, atâtea lumi, atâtea  posibilităţi în fiinţa ei, încât simţea că explodează. Se întorcea într-o parte, trecând prin dreptul fiecărui pat, după care mergea drept un pas sau doi, apoi iarăşi pe-o parte, până ajunse la fereastră. Priviţi de acolo, norii nu mai erau aşa de urâţi. Doar o fâşie mai închisă la culoare plutea pe deasupra spitalului, ca o panglică uitată de cineva acolo, în rest, pe măsură ce călătoreai mai departe cu privirea, perspectiva se deschidea din ce în ce mai mult, în nuanţe de albastru tot mai luminoase, apoi în portocaliu, galben şi chiar un fel de alb, pătat, ici şi colo, de nuanţe de albastru, căzute parcă dintr-o călimară. Scoase din nou limba, dar de data asta zâmbi, în acelaşi timp, şi se uită în jos, spre curtea spitalului. Pe banca unde fumase mai devreme cineva uitase o sacoşă. Nu vru să creadă că o lăsase într-adins sau că ar fi fost doar resturi, îşi promisese că de data aceasta nu avea să mai facă ordine prin curte, era oricum destul de bine, nu mai avea chef de gesturi măreţe, nu mai voia să dea exemple. Copacii erau nemişcaţi. Se gândi că nu ştia ce sunt şi se miră că nu-şi pusese încă problema asta. Păreau să fie plopi, dar nu puteau fi, erau prea scunzi, cu trunchiul gros, iar scoarţa alterna nuanţe de alb şi negru.

-Nu ştiu ce sunt, repetă ea, în şoaptă.

Spre dreapta, biserica era luminată parţial de un lampion destul de slab. Popa trebuie să fie un zgârcit, se gândi şi îşi aduse aminte de momentul venirii lui în cameră, mândru de el, de parcă aterizase direct din ceruri şi anunţând solemn că la ora patru avea să înceapă maslul.

-Spuneţi-mi numele, le ceruse el, scoţând o hârtie şi un creion şi făcând, cine ştie de ce, un dus-întors până la fereastră, de parcă nu ar fi voit să rateze vreun sunet.

-Noi nu suntem aşa de bolnave, îi spusese ea, iar colegele de cameră o priviseră contrariate, neştiind prea bine ce să spună, după care se uitaseră spre preot cu feţe vinovate, cerând parcă iertare pentru vorbele ei. Preotul nici nu se sinchisise să răspundă, se oprise lângă patul bolnavei de lângă fereastră şi, agitând hârtia în sus şi în jos, aştepta să i se spună mai repede nume pe care să le treacă pe listă.

-O să vă pomenesc pe toate, spuneţi-mi numele, zisese.

-Să vă dăm şi banii acuma? întrebase cineva.

-Nu, mai bine îi dăm când mergem la maslu, nu mai e mult, spusese altcineva. Abia o jumătate de oră, trebuie chiar să ne grăbim…

-Da, da, grăbiţi-vă, spusese ea, să nu rataţi cumva începutul, ăsta e cel mai important de fiecare dată, orice întârziere poate avea repercusiuni groaznic de mari.

Preotul se apropiase deja de patul ei, uitându-se mereu la foaia de hârtie, pe care apăsa mereu creionul, se oprise o clipă şi, neştiind ce să facă, dăduse să plece mai departe, dar ea îl oprise:

-Nu ştiu pe care să-l zic, că am două, spusese ea.

-Ce două? întrebase preotul, zăpăcit.

-Prenume, ce altceva?

-Oricare, zisese preotul.

-Dar de ce nu aş putea să le zic pe amândouă? insistase.

-Ba da, puteţi, puteţi…

-Bine, atunci notaţi: Maria Magdalena.

Creionul o luase la sănătoasa pe hârtie, scriind fără să ştie prea bine ce şi abia după ce termină de notat şi porni către ultimul pat, preotul se opri brusc, se uită cu oarecare nelinişte pe hârtie şi, pentru prima dată, ridică ochii spre ea.

-Ce, nu am voie să mă cheme aşa? întrebă ea.

Fâstâcit, preotul ridică din umeri.

-Ba da, zise el, şi trecu mai departe.

După ieşirea preotului, toate femeile din cameră îşi căutaseră ceva de făcut, evitând să vorbească sau să se privească una pe alta. Sentimentul de vinovăţie părea să le apese în continuare, de parcă aveau vreo responsabilitate în privinţa ei şi se gândise că se purtau ca nişte mame. Asta îmi mai trebuia, îşi spusese în sinea ei, încă patru mame. Îşi luase laptopul şi, găsind o poziţie comodă, începuse să scrie.

Îi plăcea să scrie, în ultimii doi ani scria aproape în fiecare zi, ţinea un fel de jurnal public, ceva intim şi în acelaşi timp lipsit de orice fel de secrete. La început crezuse că nu avea să intereseze pe nimeni, la urma urmei erau doar gândurile ei, aiurelile sau cum s-or fi numind, era un loc în care-i plăcea să adune de toate. Micile ei comori din cuvinte sau marile ei abrambureli, cum îi plăcea să spună uneori.

Se uită la calculator şi vru să scrie ceva despre preot, dar nu ştiu ce. Îşi aminti mişcarea aceea a mâinii, tremurul, apăsarea creionului şi şocul întârziat, după notarea numelui său. După ce notase şi prenumele ultimei femei aproape că o zbughise pe uşă, lucru care putea să nu fi fost chiar aşa de anormal, mai avea poate multe saloane de vizitat şi multe nume de scris până la începerea maslului. În zilele următoare îl văzuse de mai multe ori, trecând prin curte, spre biserică, era mai tot timpul pe fugă, de parcă era singurul preot de pe planetă şi trebuia să facă mii de slujbe în fiecare zi.

Copacii sunt trişti, îşi zise. Toată curtea asta e tristă, e ceva aiurea în toată atmosfera asta, poate că lampionul ăla de la biserică ar trebui să fie mai puternic – dacă popa n-ar fi zgârcit, cine ştie – sau poate că nu ar trebui să fie singurul lampion din curtea spitalului… Şi-l imagină pe preot umblând pe întuneric, cu lampionul într-o mână şi cu foaia de hârtie în cealaltă, întrebându-se cum avea să-şi noteze numele celor care trebuiau pomeniţi la maslu. Îl urmări cu mintea rătăcind prin oraş, prin comunele învecinate, străduindu-se să memoreze numele, pentru a le putea transcrie mai târziu, pentru că nu putea lăsa lampionul, trebuia neapărat să-l ţină, fără el nu ar fi văzut petecul de hârtie.

Simţi nevoia să fumeze. Încă o ţigară. Fiecare zi începea cu o ţigară şi cu o cafea, apoi continua cu altă ţigară, însoţită de aroma cafelei abia băute, apoi cu încă o ţigară, însoţită de amintirea acelei arome şi tot aşa. Nu exagera cu cafeaua, nu îi plăceau toate exagerările, ţigările erau poate singura exagerare din viaţa ei. O ajutau să gândească, să simtă, să fie prezentă, viaţa arăta altfel cu exagerarea asta, care nu avea nimic periculos, în afară de nicotină. Şi nicotina era un pericol invizibil, care nu avea cum să o sperie.

Ieşi pe hol. Era pustiu. I se păru că aude o mişcare timidă, undeva, dar nu văzu pe nimeni. Se îndreptă spre scările de incendiu, cele care urcau în spirală, creând un spaţiu îngust, slab iluminat, chiar şi ziua, în care nu pătrundea aproape nimic din exterior. Cu excepţia unor vizitatori rătăciţi, se gândi. Unii dintre ei sunt aşa de orbi, încât nu observă scările mari, care pleacă tocmai din centrul coridorului. E ciudat, a fost primul lucru pe care l-am remarcat în spitalul ăsta, îşi spuse. Nici nu mai ştiu câţi ani au trecut de atunci, nu mai ştiu cu cine m-am întâlnit, dar imaginea scărilor acelora mari mi-a rămas vie. Eram foarte doritoare să aflu unde duc, eram nerăbdătoare să urc, dar am amânat momentul. A fost una dintre foarte puţinele mele amânări. De obicei nu fac asta, nu suport amânările.

Auzi din nou un zgomot surd, undeva. Deschise uşa – da, scara de incendiu era ascunsă de o uşă, pe care nu scria nimic, absolut nimic – şi începu să coboare. Îi trecu prin minte că ar putea aprinde o ţigară chiar acolo, nu trecea nimeni pe acolo noaptea, până dimineaţa ar fi dispărut mirosul de fum, aşa cum dispare întotdeauna, în ciuda faptului că unii oameni au impresia că fumul se imprimă pe pereţi, că pătrunde în haine, că impregnează totul cu mirosul lui… Fumul ţigărilor ei dispărea, nu reuşea niciodată să identifice o urmă a lui, oricât de vagă, deşi ar fi vrut să le poată vedea, să ştie că astfel de urme rămân, că pot fi identificate, că ar putea fi găsite şi descifrate de cineva, de o persoană care şi-ar dori foarte mult să o cunoască în profunzime, să afle totul despre ea, absolut totul, să-i cucerească nu doar prezentul, ci şi trecutul, mai ales trecutul, aceea ar fi fost cucerirea cea mare, de care nu se arătase nimeni prea interesat până atunci. Poate era şi vina ei, le spunea tuturor principiul acela, cu clipa care trebuie trăită, fără grabă, cu timpul care trebuie descoperit pe măsură ce se apropie.

Le spuse gândurilor să se oprească, prea năvăliseră aşa, pe capul ei, fără pic de logică, nu ştia asupra căruia dintre ele ar fi meritat cu adevărat să se oprească, şi nici nu voia să se lase dusă de val, nu în astfel de situaţii, nu pe scara de incendiu a unui spital – sau poate nici nu era scara de incendiu, îşi făcu loc un gând, poate era doar o scară de rezervă, oamenilor le place să-şi facă rezerve din orice, să dubleze, să tripleze, să cvadrupleze, să… Ajunge, îi spuse şi acelui gând, alungându-l şi ascultând cu atenţie acel ceva pe care-l mai sesizase mai devreme şi despre care nu ştia nimic, dracu ştie ce putea să fie, sau drecu, îşi spuse, aşa cum îi plăcea să zică uneori, golăneşte, cine ştie ce drecu se aude pe aici, când nu vreau altceva decât să fiu singură, câteva minute de singurătate mi-ar face bine, culmea, deşi nu mi-a plăcut niciodată singurătatea, mi-a fost frică, m-am speriat de ea ca de cel mai puternic şi mai vizibil dintre duşmanii mei. Dar orice duşman îţi poate deveni un aliat la un moment dat, aşa cum… Taci, gândule, taci, du-te, du-te departe, lasă-mă!

Erau paşi, abia acum îşi dădu seama că se auzeau nişte paşi. Coborî un etaj şi, în faţa uşii, văzu un bătrân care se plimba încoace şi încolo, în papuci de casă. Dacă m-a auzit, se întrebă şi-i fu ruşine imediat de impresia pe care ar fi putut s-o facă, după care-şi dădu seama că nu avea cum să o fi auzit, gândurile nu se aud, şi-i fu ruşine din nou, de data asta dintr-un alt motiv. Bătrânul nu o observase. Se plimba pe holul acela minuscul, cu paşi minusculi, un du-te-vino minuscul care nu ar fi trebuit să însemne mare lucru, dar era târziu şi erau numai ei doi acolo, ea privindu-l de sus, foarte aproape de el, totuşi, el continuând să târâie papucii de casă, sau picioarele şi, da, acum observase asta, să mişte din buze, dar fără să spună nimic, să se prefacă doar că vorbeşte.

-Cu cine vorbiţi? se auzi ea întrebând şi, pentru a câta oară în noaptea aceea, îi fu ruşine şi vru să alunge ceva, un gând sau altceva, dar nu se putu decide, aşa că se uită către bătrân, aşteptând, totuşi, o reacţie. Omul continua să-şi mişte picioarele încoace şi încolo, oprind însă mişcarea buzelor, ceea ce ei se pare că nu-i făcu o impresie prea bună. Nu-şi amintea să fi lăsat vreo întrebare fără răspuns, ăsta era unul din punctele ei forte, putea face oamenii să vorbească şi nu oricum, ci să spună adevărul, ştia să injecteze serul adevărului.

-Moşulee, zise ea, apăsat, cu un ton de supărare în glas. Era jignită, evident, nu-i plăcea lipsa lui de reacţie, tăcerea lui, care tocmai alungase setea ei de tăcere, o făcea să se simtă rău, să se enerveze, să-şi activeze doza de orgoliu care se lansa de fiecare dată asupra celor care o scoteau din sărite. Moşulee! repetă ea.

-Ce vrei? zise el, oprindu-se brusc, cu faţa la perete. O scosese din sărite definitiv, era clar, nu avea cum să se stăpânească, trebuia să afle adevărul de la omul acela, toate adevărurile lui, drept pedeapsă, trebuia să i le pună pe tavă, cât mai curând. Nu avea voie să se poarte aşa cu ea, îi stricase noaptea, partea aceea de noapte şi de linişte, îşi alungase gândurile din cauza lui, tot noianul acela de gânduri din care ar fi putut ieşi ceva bun, o idee năstruşnică, aşa cum i se întâmpla aproape în fiecare zi, o idee care ar fi putut deveni poveste, pe care ar fi scris-o şi ar fi citit-o altora şi răscitit-o şi…

-De ce drecu taci?

Era nepoliticoasă, ştia, nu era neapărat stilul ei, se considera o iubitoare de oameni, cam aşa ceva, era greu de definit exact, dar prefera să ajute oamenii, nu să-i chinuie, dar bătrânul ăsta se purta ciudat, parcă semăna cumva cu ea, era un gând de-al ei transformat în om, un gând care-şi luase o libertate prea mare şi pe care voia neapărat să-l reducă la nimic, să-l întoarcă în lumea lui de umbre, de neputinţe, de absenţă.

-Ce vrei să spun? zise omul, rămânând cu faţa la perete. Îi era greu să stea aşa, se vedea că nemişcarea îl durea, că-l apucase un tremur surd, care înlocuise târşâitul de mai devreme, dar nu-i era milă de el, nu era un bătrân adevărat, să fie clar că nu era deloc aşa ceva.

-Ce spuneai mai devreme, am văzut că-ţi mişcai buzele, cu cine vorbeai, de ce nu eşti în salon cu alţi bolnavi, de ce nu ai mers pe scara cea mare, de ce nu m-ai lăsat să fumez în linişte şi cine eşti, cine drecu eşti tu la ora asta…

Cei doi rămaseră muţi preţ de câteva clipe, suficient ca ea să audă un fel de ecou al propriei voci, rostogolit pe scări, îndepărtându-se cu groază de locul acela întunecat, de bătrânul rămas cu faţa la zid, de tremurul lui tot mai puternic, de imposibila lui nemişcare, de imposibila ei linişte. Se auzi apoi scârţâitul unei uşi deschise, apoi zgomotul puternic al uşii trântite şi ecoul fugi departe, printre copaci, pe sub felinarul bisericii, pe sub streaşină, şi tot mai departe, pe urmele altor rătăciri, ale altor nume aşteptând să fie pomenite.

Zâmbi. Considera chestia asta o reuşită. Era super. Ecoul ăla, vocea ei, gândurile, toată nebunia momentului, festina lente, carpe diem, toate principiile astea de viaţă sau de ce or fi fost, o luaseră razna de tot, parcă totul fugea de ea, cu excepţia zidului şi a bătrânului care tremura, dar şi tremurul acela era bun, îi plăcea să vadă efectul vorbelor sale, aşa cum îi plăcea să vadă rezultatul faptelor ei, să aibă confirmarea fiecărui gest, a fiecărei intenţii.

-Moşuleeee! repetă apăsat, revenind la tovarăşul neaşteptat cu care îşi petrecea noaptea.

-Nu mai e loc, spuse bătrânul, încet.

Vru să-i spună să vorbească mai tare, dar se cenzură, ca să nu-l oprească din nou. Se propti pe zidul acela în spirală şi îşi aplecă urechea spre el, concentrându-se asupra cuvintelor aproape şoptite. -Toate saloanele sunt pline, în unele sunt şi câte doi oameni într-un pat, ba mi se pare că sunt şi câte trei. Aici am loc să mă plimb, am puţin loc numai pentru mine. Aveam… Saloanele sunt pline de mizerie, femeia de serviciu nu a intrat pe la noi de peste două luni. Nu ştiu ce face, pe unde umblă, se va alege praful de noi toţi. Vreo doi-trei au şi început să moară, se vede treaba că nu le prea place prin spital. Nici mie nu-mi place. Mai ales în salon, acolo nu poţi avea linişte, unii strigă, alţii sforăie, câţiva se dau cu capul de pereţi, vrând să moară mai repede… Eu nu vreau să mor. Aici, pe scările astea nu se poate muri, n-ai loc să te întinzi. Morţii îi place să fie loc, e foarte comodă, iar omul nu se poate întinde oriunde…

-Moşule… şopti ea, de data asta vrând să-l oprească, spunea numai tâmpenii, de data asta serul adevărului nu mergea, nu avea cum să meargă, omul acela inventa mai mult decât ea, mai mult decât orice om întâlnit vreodată.

-Nu mă întorc în salon, orice-ar fi, continuă bătrânul, refuzând să se oprească. Toţi sângerează acolo şi femeia de servici… S-a adunat atât de mult sânge, încât a început să curgă pe sub uşă, a ajuns în hol şi apoi s-a dus către scara principală, pe acolo îi place, celor mai mulţi le place pe acolo şi de-aia îi place şi lui. Nu mă pot plimba pe scara aceea, e şi prea mare, şi prea murdară de sânge. Nu am loc acolo, numai aici am loc şi nu-mi trebuie altceva…

Bătrânul tăcu, fără să se mişte. Se gândi că ar fi putut să plece, să-l lase acolo, să se simtă bine în spaţiul acela, care era de fapt locul ei de fumat şi la care nu ar fi vrut să renunţe pentru nimic în lume. Ştia că spitalul era aproape gol, abia dacă erau patru-cinci persoane la fiecare etaj, în clădirea aceea imensă, în care ar fi putut încăpea mii de oameni. Moşul părea nebun şi nu era dintre nebunii care-i plăceau ei, pe care-i căuta în mod obşinuit, cu care-i plăcea să schimbe experienţe, gânduri, invenţii, fumuri. Era o altă nebunie, de care ar fi preferat să nu se atingă, pe care ar fi vrut să nu o fi descoperit niciodată, dar răul era făcut şi nu ştia prea bine ce să facă, bătrânul părea mai puternic decât ea, avea ceva malefic, o energie pe care nu s-ar fi aşteptat în ruptul capului s-o găsească la el. Gândurile dădeau din nou năvală, se învălmăşeau acolo, în spaţiul acela îngust, după care fugeau pe scări în jos, şi se auzea iar şi iar scârţîitul uşii, apoi trântitul ei, şi un fel de sunet de furtună, un vânt puternic care le apuca pe toate şi le ducea aiurea, prin parc, pe sub felinare şi prin satele dimprejur, căutând potcoave de cai morţi şi nume de oameni, multe nume de oameni, cu care nu ştiau ce să facă, nume pe care le primeau indiferent de voinţa lor şi pe care nu le mai puteau da înapoi, pentru că nu mai voia nimeni să le accepte, să le recunoască, nume abandonate, nume-avorton, care nu vor mai însemna nimic, pentru nimeni.

-Moşule, unde ţi-s ochii?

-Corbii mi i-au mâncat.

-Moşule, unde ţi-i barba?

-Lupii au mâncat-o.

-Moşule, unde ţi-i nasul… moşule, unde ţi-ş mâinile, unde ţi-i vocea, unde ţi-s paşii…

Fetiţa care fusese demult îşi trăgea bunicul de barbă, apoi îi pipăia ochii, nasul, gura, urechile, refuzând să creadă în prezenţa lor şi întrebându-l întruna de una, de alta, iar el răspundea, zâmbind binevoitor, inventând răspunsuri tot mai ciudate, aducând în joc lupul, vulpea, ursul, corbii, câinele, apoi făpturi supranaturale care atunci se năşteau, în imaginaţia lui şi în gândurile fetei care nu-i dădea pace, întrebându-l până la extenuare, apăsându-şi degetele pe ochii lui, trâgându-l tare de urechi, ciufulindu-i părul şi barba…

-A venit şi pe la mine, zise bătrânul, într-un târziu. M-a întrebat cum mă cheamă, dar nu i-am spus. Nu mai ştiu demult cum mă cheamă şi nici nu era treaba lui să afle. Stătea cu creionul pe hârtie şi se holba la mine, nu mai era mult şi o lua pe alte căi, pe unde nici propriul său nume nu ar mai fi putut să-l scrie pe fiţuica aceea şi chiar de l-ar fi scris, l-ar fi uitat imediat şi recitindu-l, nu ar fi ghicit în ruptul capului al cui era şi ce să facă el cu numele acela şi cu toate numele încăpute pe fiţuică, cine ar fi putut să le accepte vreodată, la ce bun toată alergătura din salon în salon, prin murdărie şi sânge şi aglomeraţia asta în care e aproape imposibil să-ţi duci zilele mai departe…

Vru să plece, dar înţelese că, de această dată, ea era cea care nu mai putea face nicio mişcare. Rămăsese aşa, aplecată puţin spre bătrân, ascultând cu atenţie cuvintele lui şi alungând orice gând care ar fi putut s-o ducă departe de povestea aceea fără sens, de prezenţa lui, de tremurul neîncetat şi de scârţâitul uşii de la parter. Îl privea oarecum rugător acum, mirându-se de starea în care se afla, hotărâtă să nu mai folosească niciodată serul adevărului, ba chiar să refuze pe viitor orice fel de adevăr, orice fel de realitate care nu-i aparţinea ei în mod exclusiv, în care să nu pună ea lucrurile la punct, oricând va avea chef.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*