Spirala vieţii şi nebunia în a fi

17.05.14 by

Spirala vieţii şi  					nebunia în a fi

După câteva felii de pâine cu puţin unt şi o linguriţă de gem de prune, făcut de mamaie, mi-am luat geanta şi am plecat. Înainte de a ieşi pe uşă, Maria mi-a întins o plasă cu câteva sadviciuri învelite într-un fel de prosop de hârtie şi o cutie cu iaurt.
– Sigur vrei să fii singură?
– Da! Adică… În definitiv, de ce nu?!
– Întreb şi eu…
– Aaa, păi atunci vă las cu bine!
– Ai grijă la drum şi să nu stai nemâncată. Vezi că în plăsuţă am mai pus ceva pentru tine. …Şi să nu întârzii prea mult.
Avi nu a socs niciun cuvânt. M-a privit doar încrezător şi mi-a făcut un semn discret cu coada ochiului. Gestul său m-a făcut să mă întorc şi să-l sărut. Am pupat-o şi pe Maria, apoi am ieşit. În parcarea din faţa hotelului, am mai întârziat câteva clipe. Am privit peste casele din jur, apoi spre aleea ce ducea către izvoare, deşi nu aveam de gând să rămân în zonă. M-am urcat în maşină. După ce am pornit motorul, am verificat nivelul carburantului. Era suficient chiar pentru un drum mai lung. O clipă mai târziu, mă îndreptam spre Râmnicul Vâlcea. O jumătate de oră mai târziu, intram deja în oraş. O răscruce de drumuri m-a făcut să respir adânc şi să mă opresc din mers.
,,Spre dreapta, drumul spre Drăgăşani, apoi peste dealuri, locurile copilăriei. Mda… un fel de trecut’’ – ,,–m-am aprobat singură şi am oftat. ,,În stânga, Călimăneşti, Căciulata… Contextul, întâmplarea cu Avi. ,,Cât să mă mai odihnesc şi eu puţin’’, un alt fel de trecut!’’ mi-am zis în gând şi iar am oftat fără a sta prea mult pe gânduri. – ,,În spate, locul din care abia am plecat. Doar înainte-i drum de mers şi musai, în mine, să-şi aibă un dus.’’ – m-am încurajat şi am pornit din nou la drum. Am traversat oraşul apoi am urcat Dealul Câinelui, singură, printre păduri, pe un drum nu tocmai prielnic. Nu îmi era însă teamă. Aveam doar o uşoară reţinere, când mă gândeam la maşină şi la starea ei tehnică, o necunoscută pentru mine. Pe nesimţite, am început să cobor în partea cealaltă, şerpuind ca într-un dans ritualic, până jos, spre Curtea de Argeş. Nu ştiam mai nimic despre locuri. Doar câteva evenimente istorice şi ceva noţiuni din istoria şi geografia anilor de liceu îmi creionau, la nivel mental, zona. Am tresărit însă când am văzut turlele mânăstirii peste vale, parcă la doi paşi de mine. Fără să vreau, mi-am amintit de Neagoe Basarab. Apoi, de Brâncovenu şi de măreţia lui ca spirit creştin. Mi-am amintit de faptul că a acceptat moartea în locul trădării de sine. ,,Domnule, să mori pentru credinţa întru Cristos, pentru mântuirea omului, în genere, nu e de colea?! Iar când totul vine din onoare, dimensiunea ta pământească ia forme cosmice. Mda! Pe de alte parte, trebuie spus că la mijloc, în picarea capetelor, au stat şi banii pe care îi avea în băncile din Viena, Amsterdam, din Veneţia, avere imensă, râvnită de turci. Cu toate astea, de unde acum, din cei de atunci? De unde omul Om, când cei din jur doar cu gândul la sperjur?! E, oameni şi oameni, vremuri şi vremuri…’’ – m-am consolat şi am încercat să mă concentrez asupra semnelor de circulaţie. Întrasem deja în Curtea de Argeş. La nici cincizeci de metri în faţă, drumul mi se despica în două. Spre dreapta, Câmpulung, în faţă, Cetatea Poenari, una din cetăţile de pe vremea lui Ţepeş, apoi Lacul Vidraru, iar de acolo, Transfăgărăşeanul. Am privit la ceasul de pe bordul maşinii, apoi m-am decis să-mi urmez drumul. ,,Tot înainte! În definitiv, dacă nu încerci marea cu degetul, nu ai de unde şti ce ascunde.’’ Primul popas l-am făcut la Mânăstirea Curtea de Argeş. Am intrat în biserică, am înghenuncheat în faţa altarului şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că exist, apoi mi-am făcut rugăciunea. La ieşirea din lăcaşul de cult, am cumpărat lumânări şi le-am pus în locuri deja prestabilite. Curios a fost pentru mine faptul că, la fiecare lumânare aprinsă, nu mă puteam concentra asupra a ceva. Nici asupra unui Dumnezeu mai prezent ca oriunde, în altă parte, nici asupra celor cărora le doream lumină în suflet. Simţeam doar că plutesc într-un loc în care pacă îmi pierdusem minţile. Abia târziu, după ce m-am îndepărtat de oraş, raţiunea şi-a regăsit oarecum, locul. Următorul popas a fost sub poala dealului pe care încă mai stătea căţărată umbra lui Ţepeş. Un fel de trecut în lacrimi mi-a urlat în minte şi am simţit cum sângele istoriei se ridică încet, încet, dincolo de glezne. M-au trecut fiorii şi aceeaşi transpiraţie rece mi-a inundat şira spinării. ,,La Istambul cădeau, sub muchia satârului, zilnic, pe caldarâm, capete, pe Valea Argeşului sau te miri unde prin Ţara Românească, zornăiau, în adierea vântului, oasele rămase atârnate, în ţepele încă sângerânde. ,,Doamne, pupa-Ţi-aş tălpile!’’- vorba lui moş Gheorghe – ce fel de fiară poţi fi încât să treci, hodoronc-tronc, ţeapa prin om şi să-l mai şi vezi cum se zvârcoleşte în ea, ridicată, aşa, în sus, spre cer? ***
Mi-am făcut cruce, apoi am urcat mai departe într-un fel de spirală a vieţii, lăsând în urmă vraiştea de suflete ce-şi mai căutau încă trupurile căzute în iadul din valea istoriei. Drumul disperării şi al aducerilor- aminte! Nimic altceva, dincolo de iluzia izbânzilor trecute. Nimic mai mult decât cădere şi re-cădere a omului din statura sa de om.
Urcuşul a devenit curând alternanţă. De la lumină, la întuneric, în viaduct, apoi iar la lumină şi tot aşa, ca printr-un fel de tunel al timpului, pănă în parcarea de dincolo de Barajul Vidraru. Nu ştiu de ce am văzut doar la o privire în treacăt, şi pe el urme de sânge. Mi se păreau acolo, în pereţi zidite nu doar Ana, ci toate Anele din lume. Chiar şi pe Ana celor o mie de zile! ,,Veşnic ne sacrificăm de-aiurea! Pentru confort însă în primul rând’’ – mi-am zis înainte de a coborî din maşină.
În faţa mea, un chioşc cu tot felul de obiecte artizanale, o cabană şi un mic restaurant, parcă uitat în timp. Am intrat. În încăpere, un miros amestec de cafea proaspăt măcinată şi timp împiedicat. Dacă nu ar fi apărut de undeva, din dosul tejghelei, o chelneriţă durdulie şi roşie în obraji, aş fi avut senzaţia că mă aflu într-un loc ponosit şi înţepenit în timp.
– Bună! – am salutat eu în vreme ce am căutat cu privirea un loc din care să mi se deschidă priveliştea peste apele lacului şi spre muntele de care stătea cumva agăţat barajul.
– Bună?! Bună! Ca şi lumea din jur! – a răspuns chelneriţa uşor ironic, în timp ce doi poliţişti, dintr-un colţ obscur, au înclinat din cap. Cu ce să vă servim? Sunteţi mai mulţi, să pregătim un prânz?
– Doar eu cu mine însumi. Şi asta doar acum şi din când în când. …Că de obicei, umblu creanga, de una singură.
– Ca să vezi?! – s-au mirat poliţiştii. Şi unde ai de gând să mergi?
– Păi… Ce să zic? Dacă aş şti cam cât mai e din drumul drum? Al vieţii, vreau să spun… Mă rog, ăsta, pe care am venit eu, e lung?
– Ehe, până sus! Până unde dai mâna cu cerul prins în zăpezi… E, abia acolo ai să vezi!
– Şi după aceea?
– Domnişoară, să nu-mi spuneţi că …
– Ba da! Totul ar fi să ştiu încotro?
– Fraţilor, ca să vedeţi şi voi curaj! Mă fată, drumul ăsta abia s-a deschis. Sus, sus, înţelegi, se circulă doar pe un sens.
– Sensul vieţii! Tocmai pe ăsta îl căutam şi eu. – le-am răspuns şi am plecat.
– Draga mea, şi de aici, nimic? O acadea, măcar un suc? Domnule, ce vremuri?! Vai de mamă de om! Pe la noi, doar din cei ce beau, mâncă şi… Turcul plăteşte! Da de unde turci? Că s-au dus şi ăştia unde a nins şi nu s-a prins. Iar asta intră, iese şi… Caută potcoave de cai morţi la dracu în praznic, pe drumul Făgăraşului. Cică sens al vieţii!
– Fă, madam, sensul, adică săgeata aia cu vârful în sus de la circulaţie. …Şi nu te mai plânge, că acum o luăm cu începutul şi ştii bine că nu greşim. Vinzi tot felul de mâncăruri re şi reîngheţate, tocmai de pe lumea ailaltă, de pe la te miri ce paranghelii sau pomeni, adunate. Vinul? Un amestec popesc cât să orbeşti, la drum, toţi proştii. Păi, ce dracu, ne crezi orbeţi?
– Da ce orbeţi?!…
– Fă, ia vezi! Mai bine ai întoarce-o din drum pe tuta asta blestemată. – l-am auzit pe unul din poliţai. – Nu de alta, dar îi cade vreun bolovan în cap şi dăm de dracu! Că noi suntem în misie, la slujbă! Înţelegi?
– Las-o, domnule! Ducă-se! Dă-o în mă-sa! Se întoarce ea, singură, de-a dura, val-vârtej! Fă, mai adu, fă, o halbă! Ce dracu, domn` şef, e şi blondă, e şi mai bună… La aia, doar nişte buci mai verzi, că în rest ?!… – l-a completat şi consolat celălalt poliţai.
,,Du-te dracu! – i-am zis şi eu în şoaptă şi mi-am văzut de ale mele.
***
Am pornit iarăşi la drum. Serpentinele, pe buza muntelui, una după alta. În faţa mea, când pădurea, ce nu mă lăsa să văd spre culmi, când, undeva, parcă la o palmă de loc, vârful muntelui, ca un zid, căţărat în norii ce nu mă lăsau să privesc dincolo, spre cer. Mergeam simţind cum gâfâie motorul. La fel respiram şi eu. ,,Scapă-ţi viaţa, să nu te uiţi înapoi şi să nu te opreşti în vreun loc din Câmpie: scapă la munte, ca să nu pieri’’ – am auzit în gândurile mele glasul îngerilor poposiţi, în Sodoma, la începuturile lumii. ,,Câmpie sau vârf de munte?!… Totul e să nu fi în mizerii. Doar ele te fac să nu mori, ci să pieri şi din timpuri, şi din istorii. În consecinţă, cale de întors nu-i!’’ – mi-am zis şi am îndemnat pe drumul, atunci, pentru mine, un fel de scară spre Cel de Sus. În cele din urmă, am ajuns sub cascada Bâlea. Privind-o, din locul în care m-am oprit, mi s-a părut că ea, cascada, ar fi fost lacrimi pentru lume, de la Dumnezeu. O clipă, am vrut să plâng şi eu, însă o turmă de oi, înşirate pe versant, m-a cules din gânduri şi m-a făcut să mă simt ca în rai. Am revenit cu picioarele pe pământ, cînd am văzut, înainte de tunelul, scorbură prin vârful muntelui, zăpada, mai mare decât statura unui om. ,,Mda, până aici mi-a fost! Dacă nu reuşesc să trec pe lângă nămeţi, o să-mi îngheţe până şi chiloţii… Am privit spre cer şi, cu inima cât un purice, m-am strecurat dincolo de el, pe platou, considerat de mine, atunci, acoperiş al lumii. Acolo, nişte ambulanţi cu mărunţişuri şi cozonaci de prin Ardeal. Am cumpărat şi eu unul, m-am dezmorţit niţel, am mai schimbat câteva vorbe cu cei din jur, în timp ce am scos din torpedoul maşinii, harta rutieră a ţării. Un nor rătăcit ne-a stropit pe toţi cât ai clipi. ,,E, asta e! Marea şi-a înălţat un val pe cer! Marea?!’’ – Am tresărit fără să vreau. ,,Doamne, Dumnezeul meu! Până spre seară, dacă mi-ajuţi, am să fiu pe ţărmul său.’’Mi-am făcut rugăciunea în gând, am privit soarele, apoi mi-am privit umbra şi iarăşi am pornit la drum. Am coborât spre Sibiu. Undeva, jos, dincolo de poalele munţilor, am cotit spre Braşov. În drum, la un peco, am făcut plinul la maşină apoi am tăiat Valea Prahovei, ceva mai târziu şi Bărăganul încât, spre seară, când soarele era cam la două suliţe pe cer, înainte de a scăpăta, am parcat maşina în faţa Cazinoului din Mamaia. Trecusem dintr-o lume, parcă în altă lume. Abia atunci am răsuflat uşurată. Dornică de valuri şi de aroma mării, mi-am luat costumul de baie, telefonul mobil, prosopul şi m-am îndreptat spre plajă. Într-un loc, anume amenajat de autorităţi, m-am schimbat. Briza mării, dar mai ales lipsa forfotei de pe nisipuri, m-a înviorat. Aproape de ţărmul ei, un tip singur. I-am luat seama şi, cum îmi doream să schimb câteva vorbe, după aproape o zi de tăcere, m-am apropiat.
– Deranjez? Pot să stau şi eu? – am întrebat cu reţinerea firească în faţa necunoscutului.
Nu mi-a răspuns. Iniţial am vrut să insist, însă m-am răzgândit. Mi-am aşezat prosopul la doi, trei, metri mai spre Năvodari şi m-am aşezat. Nisipul încă mai era cald ca burtica unui copil abia scos din faşă. M-am răsfăţat singură în timp ce am tras cu coada ochiului spre cel ce nu-mi dăduse niciun răspuns. Era drăguţ. Citea o carte şi părea absorbit cu totul de subiect. Abia atunci mi s-a părut mai mult decât interesant, însă nu mi-am propus să-l cuceresc, ci doar să-l incit. Mi-am ridicat sânii în sutien, ba chiar i-am scos o idee din cupe şi i-am alintat cu privirea, mi-am potrivit mai bine bichinii pe şolduri, încât să atrag într-un fel atenţia, însă nimic. Tipul citea mai departe, cufundat în lumea cărţii ca într-un vis romantic. ,,Îţi vin eu totuşi de hac!’’ –mi-am zis şi am scos telefonul. Am sunat-o pe Maria.
Sarra, bine, mamă, s-a înserat, iar tu?… Hai, repede, că trebuie să mergem la masă!
Pardon, madam, însă unde sunt eu e încă soare!
Cum?
Nisipul e cald şi marea cu valurile şuieră.
Avi, ia vezi tu, poate am halucinaţii!
Alo! – l-am auzit grav pe cel ce mi-l credeam pereche sufletului meu.
Yes sir!
Sarra, pe unde Dumnezeu umbli? Hai, vino, te aşteptăm!
Yes! Yes sir, right away! It can? (Da! Da, domnule! Se poate?)
Păi, hai, grăbeşte-te! Mi-e foame!
Me?! I do not think! (Mă?! Nu cred!)
Iar te ţii de şotii?!
– Nu! Stau undeva, la marginea mării, şi te caut cu privirea printre valuri… sau altfel: and I’m looking to you in waves (mă uit la tine în valuri). Ia şi tu partea care îţi convine!
Sarra, ne dai emoţii! Chiar eşti la mare?
De ce nu? Ascultă şi tu cum ţipă pescăruşii. Iar ei nu sunt singuri.
Draga mea, Sarra e la…
– Crezi că sunt surdă? Numai tu eşti de vină, că i-ai făcut poftele şi i-ai dat maşina. Cum se descurcă ea singură? Nu ştiu, să mi-o aduci înapoi! – am auzit-o pe Maria revoltată.
– Ce v-aţi dorit, aţi obţinut! Singuri aţi vrut să fiţi, singuri sunteţi! Ce mai de colo, colo, credeţi că eu nu am simţit? Eee!– mi-am zis, ca pentru mine, am închis şi iar am tras cu coada ochiului la tipul de alături. – Bă, prostule, nici tu nu mă vezi? Stai că te fac eu să o iei razna.
Mi-am dat jos sutienul şi am rămas cu sânii dezveliţi. Ba mai mult, m-am ridicat, am luat seama în dreapta şi în stânga, apoi i-am masat încât, vrând, nevrând, şi-au ţuguiat sfârcurile. El, nimic! Citea mai departe.
– Mare comedia dracului! – am repetat, în gând, expresia lui moş Gheorghe şi am intrat în valuri. Abia atunci am zărit în larg, un grup de tineri. M-am ruşinat, m-am întors la prosopul meu şi, cât ai bate din palme, m-am reîmbrăcat. Între timp, mi-a sunat telefonul. Era Avi.
– Yes sir!
– Niciun Yes! Ne-ai lăsat aici ca pe nişte proşti şi dusă ai fost. De ce nu ai spus că vrei la mare? În plus, nu mai e mult şi Maria mă strânge de gât.
– Aaa, bine ţi-ar face! Eu te-aş zgâria şi pe ochi! Aşa, cât să ai şi lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare, şi…
– Alo!!!
– Nu mă întrerupe! ,,Aloo! Aloo!’’ –a strigat şi ceaşcă al tău, în 89, de la balcon, şi a dat de dracu… Revin! Deci, cât să ai lipici la babele ce se plimbă încoace, încolo, spre izvoare şi…de frica morţii, beau la ape! Să nu uiţi, totuşi, că, babe, babe, strâmbe, cocoşate, dar de vrut ar vrea de toate! Doar cu oasele nu prea mai stau bine! Ţi-am spus de Staroş cum, cândva, de mult, a pus-o pe mătuşa lui în chingi, pe la Govora şi, în vreo două, trei săptămâni, a îndreptat-o, a sulemenit-o, adică a făcut-o mai ceva ca nouă. Ce-i drept, bună doar pentru popă, de pus în tron şi de ducă. Mă, ducă, ducă, nu Ducă de pe luncă, înţelegi?– l-am întrebat într-un hohot de râs ce mi s-a curmat brusc. Atunci, mi-am dat seama că tipul de lângă mine, căruia voiam să-i atrag privirile, era surdomut. Vorbea cu cei pe care îi văzusem în larg, prin semne.
– Alo!! Hei, ai păţit ceva?
– Nimic! Mi-am adus aminte de când eram copil…
– Sarra, lăsă glumele şi spune, vrei să ne întâlnim? …Adică, să venim la tine?
– Nu! Mai stau o zi, două şi… Am vrut să văd cam cum e să o iau de la început.
– De una singură?
Nu i-am răspuns. Ceva fără voia mea m-a întristat şi mai mult. ,,Să nu ai cu cine te înţelege şi să nu fii înţeles e doar câtimea ce lipseşte până a nu te înţelege nici pe tine?! Dureros! Mi se pare a fi un semn. Mda, şi ce semn?!’’ – mi-am spus în şoaptă, apoi mi-am strâns lucruşoarele şi m-am întors la maşină. Aproape că îmi venea să plâng. M-am simţit mai singură ca niciodată în timp ce o lacrimă îmi brăzda, atunci, obrazul. Am plecat. Iniţial am vrut să mă întorc la Olăneşti. Drumul însă era mult prea lung, iar eu nu doar obosită, ci şi uşor deprimată. În plus, se lăsase înserarea. ,,Ce să zic? Sper să-mi găsesc locul într-un alt loc. Musai să am şi eu unul, altfel?!…’’ – m-am încurajat singură şi m-am îndreptat spre Costineşti, staţiune mai ales pentru cei de vârsta mea. Imediat după ce am traversat calea ferată şi am intrat în staţiune, am cotit în stânga şi am intrat în prima parcare. În jurul ei, mai multe căsuţe din lemn conturau cumva ideea unui mic sat de vacanţă. Mi s-a părut şi rustic, şi interesant. Imediat ce am coborât din maşină, m-am trezit lângă mine cu un tânăr.
– Sărut mâinile! Bine aţi venit! Cât rămâneţi la noi? – m-a întrebat cu o voce ce mi s-a părut a fi a unui copil.
– Păi, acum depinde! O oră, două, o noapte… Cât costă?
– Pentru o frumoasă ca tine, doar…
– Da? – am tresărit eu şi, fără să vreau, l-am sărutat pe obraz. Îndrăzneţ! Eşti primul care mi-a spus astăzi ceva plăcut. Meriţi un pupic. Am să fac un tur şi poate mai vorbim. Pari un tip simpatic – i-am zis, am plătit şi am plecat. În urma mea, ,,puştiul de la recepţie’’ a rămas neclintit. Îi simţeam privirile, însă nu am întors capul.
În Costineşti, forfotă! Partea centrală semăna mai degrabă cu un iarmaroc decât cu o staţiune turistică. Peste tot, terase cu grătare: mici, fripturi, frigărui rumenite, îngheţată pe băţ, porumbi fierţi… Mi-am cumpărat şi eu unul. Ceva mai spre malul mării, zgomotul discotecilor făceau să-mi vibreze plămânii. M-am strecurat printre mulţime până ce am simţit nisipul reavăn de pe plajă. Abia acolo mi-am dat seama că terminasem porumbul. Am căutat în jur un coş de gunoi în care să arunc ştiuletele, însă înainte de a-l găsi, am dat cu privirea peste perechi de îndrăgostiţi ce gemeau sub plăcerea momentului. Cu un gând, totuşi, pervers, m-am făcut că nu-i văd şi mi-am continuat, de una singură, plimbarea până departe, spre capătul falezei. Am încercat să mă bucur de luna ce tocmai ieşea, sifioasă, din valuri, ca o mireasă, din camera conjugală, a doua zi, după noaptea nunţii.
După ceva timp de umblat brambura, de una singură, şi după ce mi-am cumpărat o plăcintă şi un strudel cu mere, m-am întors spre locul în care îmi lăsasem masina. Aici, linişte. Zgomotul discotecilor, doar undeva departe, surd şi nesemnificativ. Era deja târziu, iar eu… ,,Să fii în ultima ta noapte pe pământ şi să nu ştii nici de unde ai venit şi nici încotro ai să o iei?! De?! Ceva sfânt, ceva păgân… Mă rog, ce ar fi să fie însă ultima noapte a omenirii? Şi să nu mai rămână nici măcar semn de om pe aici? Abia atunci ar şti, probabil, altii, din univers, ce înseamnă ,,nimic’’. Dacă vor şti! Vezi, bă tataie, şi dumneata m-ai tot îndemnat: ,,fii!’’ –mi-am amintit cuvintele lui moş Gheorghe. Fii firea de a fi! Dar poţi? Apoi ce ar fi să fie ultima noapte a universului? Adică ce ar fi dacă un fel de gaură neagră ar înghţi tot, iar acest tot s-ar replămâdi într-un nou început? Adică într-un fel de nimic la absolut?! Gândesc şi eu! Gândesc?! Dar ce, Doamne iartă-mă, altceva nu am de făcut ?!’’ – mi-am zis în timp ce mi-am culcat spre spate scaunul de la maşină. M-am întins şi am continuat, totuşi, să vizez de aiurea, dar în sens invers. – Ce-ar fi să fie astăzi prima zi a lumii? Şi în ziua, asta, cea dântâi, musai, din foc, fum şi scrum, zidirea femeii?! Adică, desigur, a mea? Omenirea s-a plictist cu Eva. Să zicem că a venit şi timpul meu. Sarra, fiica Zeului Soare, Ra! Apoi eu, la rându-mi… Eu? Da! Eu întâi şi întâi aş reface cerul şi pe Dumnezeu. Fără El nu se poate! Aş fi prea singură! Pe deasupra, gândesc la faptul că şi stelele ar fi necesare. Supa fără ele ar avea un alt gust. În plus, nu e de colea să pot agăţa ici, colo, pe boltă, ca în pomul de crăciun, câte o stea şi, la vârf, deasupra tuturor, să-l pui pe Dumnezeu. Nani, nani, puiul mamei! Cuiva trebuie să-i port şi eu de grijă! În mare, cam ăsta ar putea fi raiul meu… ,,Prea puţin! Totul doar pentru tine?!!’’ – ar urla, în mine, cei ce ar aştepta să vină. Puţin sau mult, deocamdată atât! ,,Te-ai plictisi şi ai lătra la lună mai rău decât căţeaua lui Staroş, la stele!’’ Ce-i drept, asta, după ce a murit el şi baba sa, a cam… ,dar, fără lătrat, că nu-mi stă în caracter! Însă, da, de lună uitasem!.. Îşi are şi ea rostul ei. Am s-o fac după gustul meu. Cât priveşte plictisul?! O veni, dar nu mai vreau alături mie, un… S-ar umple iar pământul şi iar s-ar ajunge tot la ce este acum: fiecare popor, în frunte cu câte un pămpălău. Nu mai vreau nici golani, nici derbedei, nici jigodii, nici mârlani cu rang universitar… Nu mai vreau! Chior să fii şi tot ai vedea ce e acum! În plus, în lumea asta, de-al de gură- cască, ptiu!… Eu, desigur, printre ei! Ca să vezi, şi la ce bun?’’ – m-am amuzat de una singură, în timp ce am auzit bătăi în geamul maşinii.
– Aci sunt! –am răspuns pe acelaşi ton de om bine dispus.
Frumoaso!!!
Mă aşteptam să revii, te văd, ai venit… Cu te pot servi?
Regulamentul spune că nu ai voie să dormi în maşină…
Da?! Atunci unde?
În una din cele câteva căsuţe, la ora asta încă libere.
Şi acolo, aşa, de una singură?! Ce Dumnezeu?!
Păi…
– Niciun păi! N-ai găsitt cu cine dormi şi ce ţi-ai zis? Gata, a venit!
A, nuuu! Dar dacă te găseşte, mâine, aici, şeful, eu am dat de dracu!
– Ştiu! Doar dacă te vede cu mine în pat, eşti şi mare, şi fără pată. Cum s-ar zice, basma curată? Aşa-i?
…Cum să fac să mă înţelegi?
Ştii ce, hai să nu o mai lungim, prezervative ai?
Tipul s-a roşit până în vârful nasului, s-a scărpinat în creştetul capului şi a vrut să plece.
– Aloo! Hei! Puişor, mă pui pe rotisor şi?… Ia stai tu aici, lângă mine, pe post de copilot! – l-am tras de mână, apoi i-am deschis uşa din dreapta şi am aşteptat ca el să ocolească maşina şi să urce. – Aşa! Stai comod şi zii!
– Ce?
– Ce-ţi pofteşte inima!
– ,,O carte, o sticlă cu vin şi o femeie frumoasă, Doamne,/Dacă nu-ţi cer prea mult’’
– ,,Asta, dacă vrei ,,să faci zilnic naveta între rai şi iad/Ca să ţii nişte cursuri’’ – vorba maestrului, însă aci, pe pământ, nimic?
– Ce ştiu eu?!…
– Să-ţi spun? O femeie frumoasă… Da` frumoasă foc, şi o stică cu vin.
– Nu consum alcool!
– Şi cartea?
– Mă rog, pentru zilele în care trăim, ce atâta carte?! Nu mai e bună la nimic. Eu am făcut şcoală câţiva ani şi… Uite-mă paznic!
– Filolog?
– Pe aproape.
– Filosof?!
– Ai ghicit, însă una e să faci o amărâtă de facultate, alta e să ştii ce a căutat omul cu mintea de la începuturile lui şi până acum, şi alta e să conceptualizezi.
– Eu ştiu să adun. Uite, unul plus unul, egal doi. – am încercat eu o demonstraţie arătând când spre el, când spre mine.
– Da şi nu prea…
– E, cum nu?!
– Adunarea ta ar avea un sâmbure de adevăr dacă am şti cine eşti tu şi cine sunt eu.
– Şi ce nu ştii? Aaa, da, am uitat să-ţi spun: eu sunt Sarra!
– Iar eu Avram.
– Mă, tu vorbeşti serios? – am tresărit ca muşcată de cine mai ştie ce lighioană.
– Da, însă asta nu schimbă situaţia. Şi într-un fel, mai bine… Nu de alta, dar dacă ai şti, ţi-ai pierde, din facere, sensul vieţii. Omul se caută pe el? Vrea să se afle… Şi din neputinţă, din plictiseală, inventează. Din câte văd, cam totul e invenţie. Chiar şi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, omul ar fi fugit de om, de el însuşi, şi s-ar fi ascuns, acolo, în Cel de Sus.
– Avram! Avram după Avram! De ce mi s-o fi spus Sarra? – mi-am zis, ca pentru mine, şi iar am tresărit.
– Ce ai zis?
– Nimic! Te ascultam. …Da, ai dreptate, lumea-i un mister.
– Dacă n-am mai sta cu capul în nori şi am coborî iubirea iarăşi pe pământ… Dar cu cine? Ai văzut în campanie? Partidele n-au mai împărţit găleţi, oale şi ulcele, ci nişte fiţuici prin intermediul cărora promiteau ,,ridicarea şi propăşirea spre cele mai înalte culmi’’. Iar!!! Dar fie, că nimic nu mai e nou sub soare! Promiteau, ca şi Biserica, fericirea în Învierea de apoi. Dar până atunci?!…
– Tu nu ai servici, eu umblu creanga… Ştii ce ne-ar putea lega pe noi doi acum şi mai târziu?
– Nu!
– Faptul că ne-am cunoscut în parcarea asta amărâtă, din Costineşti. Apoi cred că amândoi suntem nişte oameni trişti dar nu recunoaştem.
– Tristeţea în a fi! Marea dimensiune a omului…
– Sunt obosită, mi-e somn! – am schimbat eu cursul cuvintelor. – Nu vrei să stai cu mine, până dimineaţă, aici, în maşină? Aş fi mai puţin singură.
– Ţi-am spus, nu se poate. Îmi pare rău. Dar, uite, te duci în căsuţă şi nu plăteşti nimic! …Însă va trebui să te trezesc ceva mai devreme, până ce nu vin şefii.
– Hotelul în care nu te poţi odihni, nu face nici măcar cât boscheţii în care se înghesuie noaptea, rătăciţii străzii.
– Te rog!
– Şi tu?
– Eu?! Aţipesc pe la recepţie, însă promit că în noaptea asta, am să-ţi păzesc visele.
– Da! Şi mâine, cu noaptea în cap, o să gustăm din ele. Bine, fie! Că tot avem amândoi un soi de nebunie.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*