SPAIMA PLOILOR

01.09.11 by

– un amendament la mai vechea şi mai noua tagmă a tempestarilor –

Elisei Branga a sosit în satul nostru într-o după-amiază tulbure, mocirloasă, înecată cu noroaiele ploilor de vară. Toţi cei care l-au văzut înaintând agale pe şoseaua desfundată de viiturile apelor confirmă că străinul s-a îndreptat glonţ către parohia din vecinătatea bisericii, după ce a privit o clipă, dus pe gânduri, turnul deosebit de înalt al clopotniţei separată de sfântul lăcaş. Părea un personaj simplu, obişnuit, îmbrăcat ca un orăşean scăpătat sau un târgoveţ mai răsărit, însă extrem de vânjos şi bine făcut, un munte de om, numai vene şi muşchi, un individ bun de muncă, rezistent la tăvăleală.. Câţiva săteni au intuit imediat că aveau de-a face cu noul clopotar, din moment ce necunoscutul studiase atent clopotniţa, la scurt timp după întrevederea cu parohul, încercând parcă amuzat reacţia frânghiilor şi sunetul vag al clopotelor abia clătinate, ca pentru a se lămuri ce-1 aşteaptă…

A doua zi s-a aflat că, într-adevăr, preotul l-a acceptat pe Elisei Branga în serviciul parohiei. Toată lumea din sat a oftat uşurată. Acesta era cel de-al şaselea clopotar angajat în ultimele două luni, după ce predecesorii dăduseră, pe rând, bir cu fugiţii, indiferent de remuneraţiile substanţiale acordate din contribuţiile sătenilor. Nici unul dintre ei nu rezistase mai mult de o săptămână, deoarece fuseseră nevoiţi să tragă clopotele zi şi noapte, în afara slujbelor de rutină, conform credinţei preotului că dangătul clopotelor – sau mai bine spus vibraţiile lor – goneşte ploile abătute brusc peste nordul Romvlahiei, unde era situat şi satul nostru. Cum spuneam, în maximum o săptămână fiecare din clopotari ajungea la epuizare, îşi lua leafa şi pleca. Între timp ploile continuau nestingherite, ierburile şi bălăriile năpădiseră grădinile, sufocând culturile de cartofi, porumb, fasole şi sfeclă, pământul mustea de apă, totul putrezea şi promitea o recoltă săracă în toamnă, de-a dreptul descurajant şi alarmant în perspectiva unei ierni cu preţuri „liberalizate”… Se înregistraseră deja şi primele inundaţii, cu victime omeneşti, animale şi case luate de apă…

Încrezători în puterile noului clopotar, poate chiar magice şi celeste, consătenii mei aşteptau curioşi prima furtună şi reluarea ploilor, nu fără a se întreba oare cât va rezista şi Elisei Branga la trasul funiei… Câţiva „specialişti” îi acordau maximum două săptămâni, luând în considerare musculatura lui puternică, viguroasă, şi constituţia de om robust, bine antrenat la munca fizică. Alţii nu-i prevedeau nici măcar o săptămână dc serviciu, judecând că aveau de-a face doar cu un străin oarecare, ca şi ceilalţi clopotari pripăşiţi temporar prin sat, care n-o să facă prea mulţi purici prin părţile noastre. Erau, desigur, şi câteva babe fataliste, prăpăstioase, absolut sigure că în curând va trăsni în clopotniţă, datorită expresiei misterioase a noului clopotar, de natură să te înfioare ca o piază-rea… E-adevărat că ochii lui negri, arzători, şi coama căruntă de păr lung, rărit pe la tîmple, precum şi surîsul îngheţat, mereu reprimat între fălci îi confereau ceva demonic în înfăţişare, dar pe de alta parte  toţi partenerii lui ocazionali de discuţii  susţineau că Elisei Branga era un om blînd, cumpătat la băutură, incapabil să omoare baremi o muscă, darămite să facă vreun rău     cuiva…

Toate aceste bîrfe, ipoteze şi elucubraţii au încetat subit odată cu prima furtună pogorâtă peste satele învecinate. Trăsnetele şi tunetele din depărtare, cerul negru, ameninţător, cu nori vineţi, cenuşii, avertizau că nici satul nostru nu va scăpa de prăpăd. Şi atunci s-au făcut auzite, dintr-o dată, clopotele lui Elisei Branga. La început un sunet lung, misterios, ca o chemare, apoi câteva sunete scurte, repezi şi sacadate, asemănător unei discuţii purtate cu cineva dintre nori. Pe urmă clopotele nu s-au mai oprit, dangătul lor a răsunat şi a  plutit peste sat până când furtuna s-a abătut către alte zări, asta în timp ce gospodinele speriate închiseseră puii şi găinile, ziua-n amiaza mare, şi restul sătenilor îşi luaseră rapid măsuri de protecţie, învelind cu folii mari de polietilenă grămezile de lemne proaspăt tăiate, movilele de cartofi recoltaţi de curând, şoproanele şi hambarele sparte, fânul şi toate celelalte…

Încă o dată satul a răsuflat uşurat. Primejdia trecuse ca o amintire urâtă, căci Elisei Branga stătuse răbdător la pândă, în vârful clopotniţei, ca într-un turn de veghe, de unde adulmecase zărite cu ochii lui misterioşi, mirosind pericolul înainte ca tunetele şi vânzoleala norilor să se năpustească peste sat.

Sfidând cele mai pesimiste pronosticuri, noul clopotar s-a descurcat cu bine şi în prima săptămână, şi în următoarea, fără ca vreo urmă de oboseală să se întrevadă pe chipul lui smolit, ars de soare şi de vânturile depărtărilor, dar păstrând în continuare în jurul lui aceeaşi aură de mister. Ce puteai să crezi despre omul acela singuratic, care refuza constant să lege vreo cunoştinţă mai temeinică sau mai durabilă cu vreunul din localnici, care nu poftea la femei sau la rachiu, ca şi ceilalţi bărbaţi în putere, mândri de virilitatea lor? S-a aflat apoi că, o dată la două zile, o văduvă binevoitoare venea la rădăcina clopotniţei şi-i aducea străinului un pachet de ţigări şi-o jumătate de rachiu, plătite corect şi conştiincios de noul clopotar rămas orb şi surd la toate bârfele puse în seama lui, mai ales că o altă văduvă îi aducea şi de-ale gurii… Elisei Branga dormea şi mânca în clopotniţă, instalat temeinic în turnul acela ca într-o fortăreaţă cu un singur suveran. Ochiul de vultur al noului clopotar scruta mereu depărtările, şi la cel mai mic semn de vijelie clopotele începeau să dăngăne asurzitor. Sătenii surprinşi la muncă, pe câmpuri, ascultau uimiţi semnalele lui Branga, îşi făceau cruce cu veneraţie şi acum îşi vedeau liniştiţi de treburi, fără frica ploilor. De când cu noul clopotar toate vijeliile au ocolit inexplicabil satul, prăvălindu-se mereu peste comunele învecinate, unde făceau prăpăd.

Elisei  Branga  a  fost poreclit admirativ  „Spaima Ploilor”, şi spre bucuria tuturor celor din sat şi-a petrecut toată vara prin părţile noastre, scăpându-ne, astfel, de belele. A vegheat sârguincios din clopotniţă şi-a tras funiile în neştire, zi şi noapte, câştigând, treptat, o mică avere din contribuţiile localnicilor, fără ca nimeni să-l invidieze, ci dimpotrivă. La un moment, dat i s-a dat dezlegarea ca-n anumite zile să se mai şi odihnească, permiţând ploilor să răcorească ţarinile, atunci cînd pământul crăpa de uscăciune…

Spre norocul meu, m-am nimerit pe tăpşanul din capul satului, lîngă şosea , chiar în dimineaţa de toamnă în care Elisei Branga a. pornit-o către alte meleaguri, şi nu m-am putut abţine să nu-l provoc la o ţigară fumată împreună şi-o duşcă de rachiu, în semn de rămas bun. El a acceptat cu plăcere, odihninduşi puţin oasele pe dâmbul înierbat, sprijinit comod într-un cot; îşi pusese alături, la îndemână, traista încăpătoare în care purta întotdeauna un colac de frânghie de rezervă, ca oricare clopotar ce se respectă… Nu mi-a fost. prea greu să aflu explicaţia succesului de care se bucura oriunde, la trasul clopotelor.

–                 Eu sunt fiu de tempestar… mi-a dezvăluit Elisei Branga, melancolic. Îţi spun asta pentru că ştiu că eşti învăţătorul din sat, şi e bine să pricepi unele din tainele lumii. Tatăl meu a avut darul dat de la Dumnezeu de a aduce ploaia oriunde era nevoie… Umbla prin satele sufocate de secetă şi desfăcea baierile cerului, pentru câte-un blid de mâncare şi- un acoperiş deasupra capului. Niciodată n-a profitat de darul ciudat, misterios, de care se bucurau doar câţiva aleşi din toată Romvlahia, cu toate că, neîndoielnic, s-ar fi putut îmbogăţi. Şi totuşi într-o bună zi s-a făcut făcut vinovat în faţa Celui de Sus, abuzînd de puterile lui într-un sat unde îi răpise inima o femeie perfidă, dornică să-i afle secretele. El nu i-a divulgat tainele şi drept răzbunare, femeia aceea păcătoasă l-a înşelat şi l-a batjocorit, făcîndu-l de râsul lumii. Atunci el s-a înfuriat şi a adus asupra satului furtuni nenumărate, săptămîni de-a rândul, pînă când Dumnezeu l-a oprit din nebunia lui şi i-a luat puterile. A murit înecat de şuvoaiele unui rîu revărsat din matcă, imediat după inundarea satului cu pricina… La început, mi s-au dăruit şi mie puterile lui, ca oricărui fiu de tempestar, dar o dată cu moartea tatălui am devenit un om obişnuit, ca toţi ceilalţi. Din clipa aceea mi-am propus să-i izbăvesc păcatele şi să-i obţin iertarea de la bunul Dumnezeu, construind o biserică, pe banii mei. De aceea bat clopotele oriunde în ţara asta uitată de Cel de Sus… Am strâns deja foarte mulţi bani, şi cred că în curând, poate chiar anul viitor, voi începe construcţia bisericii… Numai acest gând mă mai ţine în viaţă…

– Şi încotro te vei îndrepta acum? Unde te va duce soarta?   

– Către apus… În prima lună de toamnă se vor năpusti multe ploi peste aşezările    din apus… Acolo se vor putea câştiga, iarăşi, bani buni. Înainte să vin la voi am zăbovit prin Ţara de Jos, aproape toată primăvara… Sunt mulţumit cu cât am câştigat în satul  vostru…

– Şi de unde ştii în ce loc, şi când vor veni ploile, astfel ca prezenţa să-ţi fie dorită?

– E simplu… Mă înştiinţează cei câţiva tempestari din ţară, care cunosc păcatul tatălui  meu, şi dorinţa mea de a-l izbăvi… În felul ăsta, avertizându-mă din timp încotro vor abate stihiile, contribuie şi ei cu ceva la construcţia bisericii… Ei aduc ploile, eu le alung. Singurul care câştigă din treaba asta rămâne Dumnezeu, căruia îi vom închina biserica tempestarilor, în memoria tatălui meu…

– Cu bine, străine! i-am spus la despărţire, cutremurat de cele aflate. Când vei mai trece pe-aici?

– De-abia peste trei ani… şi-a amintit el, visător. Atunci vor veni iarăşi ploi mari asupra voastră, după cum va fi voinţa Celui de Sus şi-a tempestarilor care-i îndeplinesc planurile… Atunci o să aveţi din nou nevoie de mine… Eu totuşi sper ca între timp să încep lucrările la noua biserică, chiar în centrul ţării, unde se întretaie crucea zărilor… Şi acum uită tot ce ţi-am spus, ştergeţi din memorie destăinuirile mele… Nu este bine ca oamenii de rând să ştie lucrurile astea…I-ar putea supăra pe tempestari… Să nu le dăm pricini de răzbunare, căci sunt aleşii lui Dumnezeu …

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*