Şi eu iubesc…

14.06.16 by

Şi eu iubesc parfumul florilor de bujor neregăsite, şi eu admir naturaleţea vremurilor aşa împătrite,
Se risipesc uitate-n veac de vecii care cad în urmă, atunci, când florile fanate, căzute veşnic ca o umbră,
Irositoare de norod purtată, precum o parură, din veselia zorilor o bucurie aşa măruntă
Se scrie în concluzie, ori şi mai mult, chiar se rosteşte, cuvânt închis ca într-o magie, ca într-o carte de poveste,
Din bucuria dimineţii, mi-am prins în palme o petală: când liniştea apasă timpul, secunda rece îl măsoară,
Pe când bujorii se deschid cu atâta întâietate, petalele corolei vechi parcă sunt nenumărate,
Cad, plutesc, se risipesc pe pământul în mişcare, de mişcare ostenesc, surâzând candid la Soare!
Iar, de vântul ce le poartă peste ape, peste timp, ah, de am vorbi în şoaptă ca să nu le poată şti,
Nu încape îndoială, simple se vor risipi, dansul lor de floare rară timp fanat va socoti;
Sub cheia cea nedumerită, plimbându-şi rostul ei banal de a închide haosul pe firmamentul cel stelar,
Se ascund înmiresmate mulţimi de flori căzând din nori, ploile necugetate iruri vor risipi în zori.
Cu parfumul senzual care noaptea îmi alungă, cu ecoul rezonant, cu pistilele din umbră,
Metaforele înnădite în cuvinte albăstrite dau cu greu răspunsuri calde întrebării întreite…
Concesive, mărunţite, plastice, şi oţelite, ferestrele îmbătrânite, de câte lucruri au văzut,
Scânteiază argintate în culoare şi parfum; de mirările vorbite în şoapte mii necuvenite,
Scăzând din sumele învechite adaosurile înnoite, nici timp, nici verb, nici chiar mărire,
Nici vers nocturn purtând iubire, nu s-ar cuprinde într-un op, nu ar purta cu sine timp,
Şi nu s-ar metamorfoza deloc, decât dacă la răsărit, când noaptea veche se petrece, corolele înrourate
De atâta frumuseţe, devreme s-ar deschide ample, iar dimineţile isteţe s-ar odihni de atâta floare…
De s-ar cuprinde discursiv, purtându-se pe aripi de mare, s-ar regăsi armonioase, uitând de ploile stelare,
În fantezia lor vernală, staminele ar răspândi pace profund senzorială şi în pământ ar reveni.
Pe când liniştea apasă timpul, secunda rece îl măsoară, din bucuria dimineţii, mi-am prins în palme o petală:
Cuvânt închis ca într-o magie, ca într-o carte de poveste, se scrie în concluzie, ori şi mai mult, chiar se rosteşte,
Din veselia zorilor o bucurie aşa măruntă, irositoare de norod purtată, precum o parură,
Atunci, când florile fanate, căzute veşnic ca o umbră, se risipesc uitate-n veac de vecii care cad în urmă,
Şi eu admir naturaleţea vremurilor aşa împătrite, şi eu iubesc parfumul florilor de bujor neregăsite.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*