ȘI CAISUL MI-ESTE RUDĂ

26.04.15 by

Numai calul, sânge pur poate fi;
dar al omului,
cine oare l-ar ști?
Prin ce taină ades
se amestecă,
să zicem,
cu cel al pomului?
Verbul de alb
cântecul nunții cutează.

Bunica-mi spunea o poveste că…
( Dar ce mai contează?)
Nimeni nu știe, ascunsu-mi-am zisul,
de ce
chiar până și astăzi
când luna înspumă caisul,
tot sângele lui în al meu se răscoală
să uit dăscălitul din școală,
pe rafturi de rânduri în jos,
și-mi vine să scriu tot pe dos,
nici o literă-n hamuri,
de la dreapta la stânga de ramuri,
și mai presus
măcar odată vocala-nflorindă
cu scris invers, de jos până sus,
până la norul ce-mi sporește floarea
ca tremurul de ape în oglindă.

CHENOZĂ PENTRU PUII DE RÂNDUNICĂ

Drumul,
spre unde lucrau prășitorii,
părea dincolo de zare –
margini și de cer și de lume,
pe unde toamna
își scutura și frunza și cocorii.

Era lung, că nici lungul
nu știa mai departe apusul s-alunge.
Numai pe acolo se putea ajunge
la Podul Înalt
pe unde se trecea pe tărâmul
celălalt.
Jos,
în străfund,
credeam că se ascund
balaurii, că vrăjitoarea slută
solomonește apa fierbând în ulcică
”Hai înapoi, hai acasă bunică!”
”Nu-ți fie frică”,
mă mângâia bătrâna zicând
”că Maica Domnului ne-ajută!”

Se numea șipotul La-Niță,
unde luam răcoarea în ulcior
și chiar în mijlocul pierdut în răzor
era o troiță
înfiptă-n răscruce.
Acolo plângea Maica Domnului
cu Doamne-Doamne pe cruce.
Trandafirii sălbatici cadelnițau
din floarea-nroșită-n apus
din vecernii,
iar gladiolele cu ochii în sus
cântau în genunchi ca la denii.
”Fă semnul crucii”, aud și acum pe bunica
și mă-nvăța ce să zic, dar în șoaptă.
Eu îi arătam unde și-a făcut schitul
rândunica,
exact sub streașina de icoană.
Doamne-Doamne
își aplecase capul în jos
mai mult, spre partea dreaptă,
să nu-i rănească rândunicii
puii din cuib
cu spinii din coroană.

PARIUL CU PASCAL

Am așteptat petalele de mac
minunea să și-o scuture,
să mă transformi în fluture,
dar am ajuns cu mult mai rău,
neschimbat,
nici măcar în gândac,
ci tot omidă, tot vierme.

”N-ai înțeles scrisul Lui, crudul;
nu-n floare, ci-n frunză
meșteșugită-i taina ce știe s-ascunză
subțirele zbor peste moarte”,
îmi zise-n ghicit esoteric
dudul.
O poți învăța ca din carte,
amar cucutean
de știi cum să-l rozi
celor trei nopți de-ntuneric.
Apoi – poarta de crisalidă !
Un altfel de timp te înfașă.
Mugur ascuns pentru aripi
e în gogoașă.”
”Dar cine va veni ca să-mi deschidă?
Mi-e frică de frunză, miroase a toamnă!
Dacă scrisul ei
ca și cel din ceaslovul de tei,
se citește altcum,
cine-mi grăiește ce-nsamnă?
Că una e buchea din spic
cu moartea pre moarte călcând,
iar alta pentru vierme
ca să se facă flutur.
Și-atunci în ce mă scutur
de fire? În comând?
Tu crezi că e totuna?
Dar dacă firului de borangic
cu care voi să-mi cos urcușul
( trei nopți n-ar fi prea mult ca să le rod)
să zicem luna
că din greșeală-ar fi uitat
să-i facă nod?

RECITIND PE CREANGĂ

E altfel povestea…
Afurisitul de spân
nu în fântână m-a prins cu capacul,
ci, printre noi copiii, cu față
de iască,
viclean mi-a dat povață,
ca nimeni să nu mă găsească
să mă ascund în primul bătrân.

Bătrânul
cu mintea o ducea cam greu
că-adesea îi făcea feste
și o ținea de bună că nu e poveste
și credea cum spânul
l-a convins că sunt eu.

Așa este basmul cu spânul harap
ce prinse-un copil
în trup hodorog.
Degeaba îl rog.
Din casa pustie nu pot ca să scap.
Mă strigă copiii pe-afară…

In fiecare seară
după tipicul ”Ce oră e?”
moșul începe să sforăie,
iar eu când singur rămân
mă cațăr în vis
către geamul deschis
(Cât de frumos miroase din nou
fânul!)
și când sunt aproape să sar,
cucuveaua-și trezește stăpânul.
(Țipătul ei parcă mușcă.)
Iarăși m-a prins și mă bagă în cușcă,
întorcând la perete bătrânul.
Era doar o clipă și-ași fi putut să scap
din trupul lui în cel ce-i al meu.
Și atât!

***

”Dormi, puiul meu!”
parcă aud pe mama
cu vocea ei,
parcă din alte toamne
cuvintele-i căzând atât de dulci
”Iar ai uitat ‘nainte să te culci
ca să te rogi lui Doamne-Doamne.
Și ai visat urât.”

CURTEA DE ARGEȘ

Șoapte să fur? Le
aud, dar mi-e frică –
rostirea în hău le aruncă.
Oare-s cântare, oare nu-s caină
răsucitele turle
cu capul întors către taină?

Inchină-te și lasă tăcerii
nespusul de cer
așa cum îl deapănă zidul.
Ce s-a-ntâmplat în noaptea-nvierii?
Nu întrebați, n-o să vă spună ghidul.

Era cum de Paște se face-nconjorul.
Convoiului de îngeri le încheia soborul
Manole cu Ana
cu transparente aripi de lună.
”Sunt ei, strigară turlele,
Manole cu Ana-mpreună!”
Uitând că din mortar sunt mistrite
vraja le-a prins meșterite,
zbor împietrind minunii fără glas
firidă cu firidă
așa cum până astăzi
privirea peste umăr le-a rămas.

Dar ghidul,sub blestem, n-o să vă spună
nimic din binecuvântata vină,
uitată prea ades, că
așa e și năravul sfânt de frescă
de a sorbi cu buze arse
sfiala din lumină.
Precum și ele au rămas întoarse
atât de feciorelnic spre un etern sărut,
cum doar psaltirionul să-l cânte-ar fi știut.

ÎNFLORITUL VIȘIN DESENAT CU CĂRBUNE

Păreri dacă-au fost,
zi și nu le
mai spune a doua oară.

Vișinule,
era atâta alb
de se-auzea lunarul albului crud
pe ramul tău spre floare și aripă.
Și astăzi parcă-aud
(mai știi răscrucea de-o clipă?)
când îngerul peste cer ți-a strigat
din lut și primăvară
Deschide-ți crengile și zboară!

Vișinule,
păreri dacă-au fost
zi și nu le
destaină tot spusul
când la pândă de nor
se-ascunde
și torsul și fusul.

…eram pe partea înaltă,
cealaltă
a vremii,
când visam fără aripi că zbor
peste ape – lumină…
Și totuși te-ntreb
Nu cumva n-ai plecat
crezându-te geamăn
cu îngerul meu păzitor
crescuți în aceeași grădină?

Dar ce rost, dar ce rost…?
Odihnească-mă ierii!
Nici măcar părerea părerii
nu-mi vine să cred că i-am fost.

Kitchener,Ontario
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*