Shakespeare în viziunea lui Eminescu

28.04.12 by

Shakespeare şi Eminescu sunt două genii tutelare, cărora posteritatea le-a consolidat autoritatea creatoare. Interesant este însă de observat opinia scriitorului naţional român, Mihai Eminescu, despre cel mai mare dramaturg al tuturor timpurilor, britanicul William Shakespeare, a cărui operă autorul „Luceafărului” a cunoscut-o nu numai prin traducerile germane, ci din însăşi creaţia acestuia în limba originală, engleza.

Un exeget şi editor al poeziilor eminesciene, Perpessicius, a sesizat, cu argumente, aprecierile elogioase, dar meritate la adresa lui Shakespeare, aşezându-l pe poetul nostru, mai ales prin „Scrisori” şi „Luceafărul”, „cu drept cuvânt”, între Shakespeare şi Fr. Villon. Căci, comentează Perpessicius „în toată revărsarea aceasta de poezie înfiorată care tremură în scrisul lui Eminescu, ca aria unui lac mângâiat de razele lumii, se simte continuu prezenţa unui duh aerian, unui Ariel inspirat şi inspirator, care animă cele mai frumoase din paginile lui Eminescu, şi acest duh este Shakespeare: ‹‹Părea că geniul divinului brit Shakespeare respirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelie›› stă scris într-un loc din Sărmanul Dionis, şi impresia noastră e că imaginea aceasta ar putea deveni un adevărat blazon, până într-atâta ‹respirarea› geniului shakespearean este prezentă în poezia şi proza literară a lui Eminescu. O cercetare, mai atentă de altminteri, arată nu numai bogate referinţe la numele şi opera lui Shakespeare, dar chiar şi prezenţa unui adevărat cult shakeasperean la Eminescu”.[1]

Cercetând mai atent creaţia eminesciană (poezie, proză, teatru, publicistică), cum ne îndeamnă exegetul editor al lui Eminescu, care „scria pagini de adâncă înțelegere pentru Shakespeare”[2], putem afirma, din capul locului, că influenţa lui Shakespeare nu a fost decisivă în creaţia şi gândirea eminesciană – eminescologii descoperind influenţe străine mai puternice, – ci mai ales prezenţa unui cult pentru scriitorul britanic.

Membru activ al „Junimei”, condusă de Titu Maiorescu, poetul Eminescu are opinii literare deosebit de incitante despre creaţia şi rolul literaturii populare, aşezând, pentru fiecare cultură naţională europeană, genii tutelare: Shakespeare pentru Marea Britanie, Goethe pentru Germania, Dante pentru Italia, Cervantes pentru Spania, Hugo pentru Franţa, chiar şi în muzică geniul muzical al lui Beethoven fiind apreciat elogios, ierarhii axiologice rămase valabile şi astăzi.

O întrebare se impune de la sine: Eminescu a citit în original opera shakespereană sau prin ediţii intermediare germane şi franceze? Cu alte cuvinte, Poetul nostru ştia limba engleză? Opiniile sunt împărţite: George Călinescu crede că „Eminescu n-avea cum şti limba engleză”[3], Al. Duţu că „Eminescu nu ştia sau ştia prea puţin englezeşte”[4]. La celălalt pol, Vladimir Streinu scria că Eminescu „era cititor insistent de limba engleză”[5], Marcu Beza consideră că Eminescu era cititor în original al lui Shakespeare şi cu influenţă în Împărat şi proletar (din Regele Lear), Mortua est şi Se bate miezul nopţii (din Macbeth, Furtuna, Hamlet)[6] iar Leon D. Leviţchi aprecia că „Eminescu a cunoscut limba engleză […] la un anumit nivel şi într-un anume sens”, că „s-a călăuzit în primul rând după textul shakespearean original şi nu după traduceri germane şi franceze”[7], opinie pe care o considerăm plauzibilă.

Shakespeare era cunoscut publicului din ţările româneşti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când i s-au jucat unele piese, despre el au scris Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu, Constanţa Dumea, Grigoriu Moldovan, biografia sa, scrisă de Le Tourneur, a fost tradusă de Toma Alexandru Bagdat, fragmente din opera sa au apărut în reviste precum „Ilustraţiunea”, „Amicul Şcoalelor”, „Tribuna”.[8]

Primele informaţii despre Shakespeare le află în tratatul lui E. T. Rőtscher, Arta reprezentării dramatice, pe care îl traduce, în 1868, la rugămintea lui Mihai Pascaly, în trupa căruia era sufleur şi în care Shakespeare este considerat „natura genială de artist”, „creator de microcosme”.[9]

Consacrându-i un necrolog, la moartea acestuia din 9 aprilie 1871, Eminescu remarcă lucrarea „Tratat de filosofia artei”, în care EHHHHhjlli

EEnrich Theodor Rőtscher „s-a străduit să stabilească puncte de vedere estetice mai ferme pentru arta scenică […], asupra raportului filosofiei cu opere de artă, o analiză a dramelor principale ale lui Shakespeare şi Goethe”.[10]

Şi în privinţa influenţei shakespeareene în creaţia eminesciană, opiniile sunt împărţite. De la exagerările lui D. Murăraşu privind izvoarele în unele poezii eminesciene, „izvorâştii”, cum îi numea G. Călinescu (care dau, totuşi, dovadă de erudiţie), specialiştii au manifestat un interes pur ştiinţific, o cercetare comparatistă, excluzând unele paralelisme sau simple concordanţe de transmitere a temelor sau a ideilor.

În creaţia lui Shakespeare se găsesc imagini, teme sau motive precum:

a) viaţa ca vis (din Hamlet: „vis al unei umbre şi umbra unui vis”), în Sărmanul Dionis, Memento mori, Se bate miezul nopţii, Împărat şi proletar, Scrisoarea I, Mureşan şi ursitoarele, Stam la fereastra susă, Cu mâne zilele-ţi adaogi, Somnoroase păsărele, Iubită dulce, o, mă lasă, Eu nu cred nici în Iehova, Umbra lui Istrate Dabija-Voevod, O-nţelepciune, ai aripi de ceară!, Melancolie;

b) lumea ca teatru(din Hamlet, Neguţătorul din Veneţia, Furtuna, Cum vă place), în Glossă mai ales. Dar, cum justifică Ştefan Avădanei, prezenţa acestor motive şi teme în alte literaturi „simultan sau succesiv, se poate explica, mai întâi, prin existenţa unor modele arhetipale de gândire şi simţire – deci pure paralelisme sau analogii”.[11]

În opinia lui G. Călinescu, mizantropul Timon din Atena este „înrudit cu pesimistul lui Eminescu”, iar „influenţa lui Timon Atenianul [în „Avatarii faraonului Tlá”, n.n ] este evidentă”[12], aşa cum Mortua est! „se apropie mai mult de înţelesurile dramei lui Shakespeare (Hamlet) al cărui erou constată răsturnarea valorilor umane şi, în consecinţă, nonsensul vieţii într-o lume rău alcătuită”[13].

Alte similitudini se pot face între cuplul Bogdana – Sas din Bogdan Dragoş şi Lady Macbeth din piesa cu acelaşi nume, între personajul feminin din Mira şi Ofelia din Hamlet, evocarea „moşneagului rege Lear” în Împărat şi proletar etc., dar, cu toate aceste ecouri shakespeareene la Eminescu „se poate vorbi, însă, nu doar de preluarea unor influenţe, ceea ce ar simplifica păgubitor problema, ci de o congenialitate”[14], căci Eminescu „nu a desluşit numai sensurile tragice ale creaţiei shakespeareene (cu toate că aluziile la aceste sensuri sunt cele mai frecvente), el a descifrat şi rezonanţele unui renascentism scenic”[15], cum e cazul traducerii replicii lui Falstaff din Henric al IV-lea.

Lui Shakespeare, Eminescu nu numai că-i intuieşte genialitatea şi valoarea de simbol naţional[16], dar are şi un adevărat cult, cum se exprimă în poezia Icoană şi privaz: „Şi eu simt acest farmec şi-n sufletu-mi admir/ Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare”.

O odă îi închină, în 1876, la 26 de ani, în poezia Cărţile[17], prin care-şi exprimă sentimentele de preţuire şi iubire:

„Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale,

Prieten blând al sufletului meu,

Isvorul plin al cânturilor tale

Îmi sare-n gând şi le repet mereu.

Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale,

Furtună-i azi şi linu-i glasul tău;

Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe

Şi-nveţi ce-un ev nu poate să te-nveţe”.

În acelaşi ton admirativ continuă caracterizările şi în următoarele trei strofe: „Căci tot ce simt, de este rău sau bine/ -Destul mă simt- tot ţie-ţi mulţumesc/Tu mi-ai deschis a ochilor lumină,/M-ai învăţat ca lumea s-o citesc,/Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala:/ S-aduc cu tine mi-este toată fala.”

Tudor Vianu concluzionează, în urma unor studii comparative, că în unele poezii eminesciene se găseşte „uimitoarea oglindire a geniului celui mai mare poet englez în geniul celui mai mare poet român”[18], iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga semnalează „influenţa catalitică a geniului englez asupra unui geniu român”.[19]

Eminescu intenţiona să scrie o piesă de teatru despre domnitorul român Alexandru Lăpuşneanu, avându-l ca model pe Shakespeare: „Din Alecsandru Lăpuşneanu s-ar putea face un Macbeth român cu întrebuinţarea mai ales în ultimul act al novelei lui Negruzzi”[20], notează Eminescu.

În opinia lui Grid Modorcea, Eminescu intenţiona, în 1866, scrierea „unui ciclu de piese inspirate din revoluţiile ardelene (Răsunet, Horiadele, Iancu, Răzbunarea română…), pe care intenţiona, probabil să le scrie ţinând seama de modelele menţionate în continuare: Ariel, Faust, Don Juan,[21] aşa cum este menţionat în prima versiune a piesei Horia. După vizionarea spectacolelor lui Shakespeare, jucate la Iaşi de trupa lui Rossi, Eminescu plănuia „un nou ciclu dramatic, însemnându-şi următoarele titluri de compuneri (ms. 2279, f.103 v.): Muşat şi codrul, Muşat în biserică, Muşat la domnie, Muşat în război, Muşat şi cititorul de zodii, Muşat şi vitejiile de pe cale şi, printre ele, şi un titlu cu rezonanţe shakespeareene: Visele unei nopţi de vară[22].

Că Eminescu a cunoscut şi a apreciat cu pertinenţă creaţia lui Shakespeare o dovedeşte şi însemnarea următoare referitoare la Shakespeare şi la arta naţională: „Shakespeare a vorbit de om, de om cum e. Beţivul său e beţiv, eroul său, nebunul său e nebun, scepticul său e sceptic şi fiecare om e muruit din gros cu colaborarea caracterului său, căci Poporul concepe cum vede şi Shakespeare a fost al poporului său, prin excelenţă”.[23]

Admirabilă caracterizare pentru un scriitor naţional!

Într-o scrisoare către Iacob Negruzzi, din 17 iunie 1870, Eminescu reia ideea din Epigonii: Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale”.[24]

În proză, „divinul brit”, apare în nuvela Sărmanul Dionis, citită în cenaclul „Junimea”, la 1 septembrie 1872, ţinut acasă la Titu Maiorescu, cu participarea lui Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, N. Gane, Miron Pompiliu, A.D. Xenopol.[25]

Numele lui Shakespeare apare în scena locuinţei lui Dionis, în faţa căreia era o casă albă şi frumoasă, noaptea, iar prin fereastră auzi „notele dulci ale unui clavir şi un tânăr şi cutremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară”. Deschizând ochii, Dionis văzu o „jună fată muiată într-o haină albă, înfiorând cu degetele ei subţiri, lungi şi dulci, clapele unui piano sonor şi acompaniind sunetele uşoare a unor note dumnezeieşti cu glasul ei dulce şi moale. Părea că geniul divinului brit Shakespeare espirase asupra pământului un nou înger lunatec, o nouă Ofelia”.[26]

Acelaşi text este reluat de Eminescu şi în romanul Geniu pustiu[27], scris, conform corespondenţei Poetului cu Iacob Negruzzi, între anii 1868-1871: „Apoi romanul meu am început a-l scrie parte după impresiuni nemijlocite din anul 1868, pe când eram în Bucureşti, parte după un episod ce mi l-a povestit un student din Transilvania”[28].

În roman, dintre scriitorii străini mai sunt citaţi Al. Dumas, Torquato Tasso, Jókai Mór, iar în scrisoarea citată, Eminescu se referă la călătoria sa la Blaj, din1866, din care a cules informaţii despre Revoluţia de la 1848.[29]

În publicistică, Shakespeare este citat, deseori, ca model pilduitor pentru justificarea unor afirmaţii pertinente în varii domenii de activitate.

De pildă, pledând pentru înfiinţarea unui teatru naţional (idee „tot atât de frumoasă, pre cât şi de folositoare”[30]), cu un repertoriu adecvat, idee susţinută de Iosif Vulcan şi de presa transilvană a epocii, Eminescu propune un repertoriu cu piese care servesc idealului naţional, cu mesaj, chiar dacă n-au o valoare estetică deosebită. El uzează de „pacienţa publicului pentru a-i înşira aice o listă a averii noastre dramatice”[31]: V. Alecsandri (parţial), V. A. Urechia, B.P. Hasdeu, Samson Bodnărescu, Al. Depărăţeanu. Interesant este faptul că nu recomandă piesele lui D. Bolintineanu (a cărei poezie e „compunătoriul plin de geniu şi de inimă […], oglinzi de aur ale trecutului românesc”), pentru că, în dramă, „pare a fi împregiurarea cum că a aruncat ochii pe geniala acuilă a Nordului: pe Shakespeare[32].

Cu obiectivitate, judecă totuşi critic diferenţa de valoare dintre cei doi scriitori, oferindu-şi ocazia de a-l caracteriza pe autorul lui Hamlet: „Într-adevăr, când iei în mână operele sale, care se par aşa de rupte, aşa de fără legătură între sine, ţi se pare că nu e nimica mai uşor decât a scrie ca el, ba poate a-l şi întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a esistat autor tragic care să fie dominat cu mai multă singuritate asupra materiei sale, care să fie ţesut cu mai multă conştiinţă toate firele operei sale ca tocmai Shakespeare, căci ruptura sa e numai părută şi unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism şi de profunditate care domneşte în toate creaţiunile acestui geniu puternic. Gőethe – un geniu – a  declarat cumcă un dramaturg care ceteşte pe an mai mult de una piesă a lui Shakespeare e un dramaturg ruinat pentru eternitate. Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, şi încă astfel ca să poţi cunoaşte ceea ce nu-ţi permit puterile ca să imiţi după el, căci, după părerea mea, terenul Shakespeare, pe care d-l Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracţiunii absolute cum sunt d. e. „Visul unei nopţi de vară”, „Basmul de iarnă”, „Ceea ce vreţi” etc, iar nu terenul cel grav şi teribil, cu materia lui cea esactă, istorică, şi cu pretensiunea cea mare de a fi înainte de toate adevărat.”[33]

     „ Cu un ochi mai clar”, pătrunzând în creaţia unor genii ca Shakespeare, Goethe sau Hugo, Eminescu răspunde unei potenţiale acuzaţii de neînţelegere a acestor clasici ai literaturii universale: trebuie ridicat gradul de cultură al publicului, dramaturgii români să înţeleagă, să se subordoneze «naţiunii lor», iar „modelele în astă privinţă sunt dramaturgii spanioli, Shakespeare, şi un autor norvegian, românilor poate prea puţin cunoscut, dramaturgul B. Bjőrnson[34].

Căci, continuă Eminescu demonstraţia în articolul pe care îl semnează şi îl publică în „Familia” lui Iosif Vulcan[35],  un dramaturg autentic este cel care, „întrunind mărime şi frumuseţe, curăţenie şi pietate adevărat creştină, se ridică cu totul din cercurile sale esclusive numai ale unor clase ale societăţii până la abstracţiunea cea mare şi puternică a poporului”[36].

Cronicar dramatic autentic, Eminescu judecă estetic şi critic dramatizările după romane „de mansardă” sau „drame de bulevard”, în urma lecturilor din Aristotel şi Rőtscher, modelul fiind acelaşi Shakespeare: „nu credem că reprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. „Amândouă aceste le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în „Regele Lear”, în „Hamlet”, a lui Shakespeare[37]. Continuând consideraţiile axiologice despre dramaturgia universală, observă că spaniolii au reprezentanţi „din veac în veac de câteva genii izolate”, tragicii greci şi francezi „au ajuns foarte departe”, iar „în vremea nouă de Molière şi Shakespeare[38].

Prin prisma acestor principii estetice, Eminescu critică numărul crescând de traduceri şi transpuneri pe scenă din dramaturgii mediocri, recomandând traducătorilor români, pe lângă valorificarea creaţiei populare autentice cum a făcut I. Creangă, piesele clasicilor: „traducerea unor scrieri fără valoare este munca cea mai uşoară, care dispensează pe scriitor de la producere proprie şi de la cumpănirea terminilor. O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Göthe e un merit, căci formă şi înţeles sunt atât de îngemănate, încât traducătorul trebuie să cumpănească cuvânt cu cuvât şi frază cu frază[39].

Preocupat de crearea unui repertoriu de calitate pentru un teatru naţional, cu „un capital de roluri potrivite cu talentul şi fizicul” actorilor, cu „un capital de piese bune”, în special din Shakespeare şi Molière, Eminescu propune valorificarea experienţei Teatrului Burgtheater din Viena (pe care-l frecventa), „teatru al curţii”, cum voia să fie şi teatrul din Iaşi („un azil pentru arta naţională”), căci „arta este senină şi vecinică. Dramele lui Shakespeare şi comediile lui Molière se vor putea reprezenta şi peste mii de ani şi vor fi ascultate cu acelaşi viu interes, căci pasiunile omeneşti vor rămâne în vechi aceleaşi[40].

Dar, pentru ca aceste drame să dăinuie peste vremuri, este necesar ca şi traducerea lor în limba română să se apropie de valoarea originalului. Din acest punct de vedere, Eminescu îl critică, cu argumente, pe unul dintre cei mai activi traducători ai operei lui Shakespeare (alături de Scarlat Ion Ghica şi Haralamb G. Lecca), pe Adolf Stern, care tradusese Hamlet, prinţul Danemarcei (în 1877 şi 1905), Iuliu Cezar (1881), Regele Lear (1881): „Între multele nenorociri ce le va fi-ntâmpinat vestita lebădă din Avon, putem număra şi traducerea în iambi de cinci picioare pe care d. Adolf  Stern, literat din Bucureşti au aplicat-o melancolicului Hamlet. Cine va traduce păsăreasca d. lui Stern pe româneşte – asta-i întrebarea?[41].

Nici jocul actorilor care interpretează personajele shakespeareene nu este scos de sub lupa criticii sale. Prilejul îl oferă actorul italian Ernesto Rossi (1827-1896), aflat în turneu la Iaşi, în ianuarie 1878, cu piesele: Romeo şi Julieta, Othello, Hamlet, Regele Lear, Richard al III-lea, Macbeth, care, deşi renumit în ţara sa, nu se ridică la nivelul creaţiei lui Shakespeare. Spectator la aceste reprezentaţii, Eminescu pune în discuţie arta reprezentativă a dramaturgiei universale, căci o piesă, „dar mai cu seamă una din Shakespeare, este un op de arte, în care toate caracterele sunt atât de însemnate încât merită jucate de artişti mari”, considerând că, totuşi, „nu se va găsi poate niciodată o trupă care să întrunească în sine atâţea artişti escelenţi încât întregul op de arte să se poată potrivi ca un bas-relief din care nici o figură să nu răsară prea afară de marginile care despart statuia, izolată de bas-relief”[42]. Din acest punct de vedere, sesizează o discrepanţă între jocul lui Rossi şi trupa acestuia, trupă care trebuie – în opinia lui Eminescu – să acţioneze ca o orchestră, iar rolul de instrument principal să îl deţină Rossi. Neavând alte şanse, cronicarul dramatic de la „Timpul” devine mai concesiv, dată fiind poate şi atmosfera electrizantă a publicului ieşean: „Dar mulţămitori precum suntem pentru orice artă adevărată, renunţăm de mai înainte de a-l vedea pe Shakespeare interpretat ca un întreg, aşa îl văd ochii sufletului nostru şi ne declarăm cu asupra de măsură învinşi de jocul puternic al marelui maestru italian[43].

Cultura clasică are, în opinia sa, un rol determinant pentru orice ţară – în special pentru România – dornică de afirmare pe plan mondial şi, ca atare, învăţământul clasic trebuie să fie la baza oricărei reforme şcolare. În polemica civilizată cu oficiosul liberal „Românul”, Eminescu îl critică dur pe Emil du Bois-Reymond, fostul său profesor  de fiziologie de la Berlin, care susţinea că „toată cultura antică e zidită pe nisip”[44]. Negând rolul şi valoarea culturii clasice – idee preluată de liberali –, du Bois s-a compromis, întrucât, comentează maliţios Eminescu, „Göethe dacă ar trăi n-ar scrie „Faust”, ci ar fi parlamentar, iar „Homer în zilele noastre s-ar fi făcut calfă de spiţer şi Shakespeare redactor la ‹‹Telegraful››. Iată cu ce probe ne vine organul guvernamental în favorul mărginirii studiilor clasice”[45].

În celebrul său studiu, Icoane vechi şi icoane nouă, partea a III-a, Bătrânii şi tinerii, Eminescu teoretizează, cu argumente irefutabile, primatul muncii care trebuie să stea la baza evoluţiei culturii şi civilizaţiei şi, implicit, a ridicării intelectuale a individului, necesitatea muncii productive, utilizând, în acest studiu preponderent economic şi social, numele lui Homer, Kâlidasa, Shakespeare, Rafael, Palestrina, Beethoven, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Grigore Ureche, Miron Costin etc.

Plecând de la conceptul : „Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare”, căci „ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile”[46], Eminescu găseşte statornică doar arta, „adică ciudat lucru, nu ceea ce e în folosul oamenilor, ci cee ce este spre petrecerea lor”[47]. În această galerie de genii artistice îl introduce şi pe Shakespeare, cu justificare: „Tot aşa privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-au purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, şi ne bucurăm de frumuseţea lor, ba poate mai mult încă decât contimporanii lui[48].

În aceeaşi idee a primatului muncii, care trebuie să se întemeieze pe capitalul productiv, Eminescu observă „discompunerea socială” din Rusia, unde „clasele pozitive” sunt deposedate, iar „materialismul brutal”, creat de Karl Marx, ia locul vechilor credinţe şi a civilizaţiei creştine. În artă, comentează Eminescu, „stilul elegant al arhitecturii Renaşterii, cel mai măreţ gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shakespeare şi Molière cedeză bufonărilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul şi Offenbach alungă pe Beethoven şi pe Mozart”[49]; este o epocă tristă, decadentă, „în care ideile mari asfinţesc, în care zeii mor”, cauza fiind „o generală corupţiune economică”[50].

În alte articole politice, Eminescu găseşte prilejul de a face trimiteri la Shakespeare. De pildă, vorbind despre guvernul englez sprijinitor al Imperiului Otoman şi de opoziţia britanică liberală care organiza întruniri de protest faţă de atrocităţile otomane în Balcani, Eminescu reproduce din Henrich al IV-lea, partea I, actul III, scena 7(o piesă cu circulaţie foarte restrânsă în secolul al XIX-lea): „Toţi promit cu religiozitate publicului că vor face impresia nemuritorului Sir John, admirabilului Sir John Falstaff, cum îl descrisese Shakespeare divinul, Sir John care de o mulţime de ani nu şi-a mai văzut genunchii de gros şi gras ce este şi care-a câştigat aceste invidiabile dimensiuni numai din cauza… sentimentalităţii sale[51].

Comentând noua direcţie literară a revistei „Presa”, Eminescu reproduce versurile „Căci Brutus e-un bărbat de stimă vrednic / De stimă vrednici sunt desigur toţi, după cum zice maestrul Shakespeare[52].

Parodiindu-l pe ambasadorul liberal Ştefan Belu, poreclit Pandarus, trimis de guvernul de la Bucureşti la nunta marelui duce de Luxemburg, Wilhelm al III-lea, regele Olandei (1849-1890), Eminescu face trimitere, din nou, la marele scriitor britanic: „Într-o dramă mai puţin cunoscută a lui Shakespeare, intitulată «Troilus şi Cressida», e un boier cam bătrâior care izbuteşte a liniştii inimelor celor două suspinătoare turturele din Troia, primindu-i întru casa sa”, aluzie evidentă la primirea lui Iisus în casa Marftei, pentru a concluziona: „Ospitalitatea femeii era o virtute antică, pe când la boierul Pandarus era un viciu antic”[53].

În acelaşi mod, spre a sublinia „dezbinarea şi ura între cetăţenii statului, pentru ficţiuni şi pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi”, care neagă meritocraţia, Eminescu face apel la „Shakespeare nemuritorul[54], citând din replicile lui Ulise din Troilus şi Cressida (actul 1, scena 3).

Deşi era într-o continuă polemică de idei cu ziarul oficial „Românul” şi cu guvernul liberal, condus de I. C. Brătianu (căruia îi recunoaşte multe merite), Eminescu ia atitudine publică faţă de atentatul contra primului ministru liberal: „Nu scuzăm, nu justificăm nicicând o crimă. Dar căutăm a o esplica: între scuză şi esplicare e o deosebire cât cerul de pământ. Dacă vom esplica peripeţiile prin care trece sufletul lui Richard al III-lea, dacă vom dezvălui acele sofisme adânci şi tenebroase pe cari un mare critic al lui Shakespeare le numeşte ‹‹logica patimei››, nu scuzăm şi nu justificăm crimele regelui Angliei[55]”.

Proclamarea Regatului României, în mai 1881, şi vestea privind o „radicală schimbare a cabinetului” I. C. Brătianu, cu trecerea perpetuă a politicienilor dintr-un partid în altul, îi oferă lui Eminescu prilejul de a face, din nou, trimitere la creaţia lui Shakespeare: „Dar, ori una ori alta fie, orice înţelegere că, pentru a deveni cineva enamu che enasu cu Cariagdi, Carada, Giani etc., sufletul unui om bine născut cată să treacă prin peripeţii aproape tragice, asemenea lui Timon din Atena, eroul unei drame din Shakespeare. În adevăr pentru ca un om atât de prietenos, primitor, generos cum e Timon în actul I să se prefacă într-un sălbatec mizantrop, un pustnic cum e Timon în actul al IV-lea, sufletul său cată să fie trecut prin o sumă de peripeţii ce l-au aruncat dintr-un estrem într-altul, l-au prefăcut din alb în negru, din floare de crin în mătrăgună”[56].

Şi discursul lui Mihai Kogălniceanu, ţinut la Adunarea Deputaţilor din 1 mai 1882, privind chestiunea Dunării este comentat tot cu trimiteri la Shakespeare. În guvernul liberal „de rea credinţă” nu poţi avea încredere şi atunci „ce sfat i se poate da omului în care n-ai încredere şi care-a dovedit în mod irecuzabil că nici o merită?”[57], se întreabă gazetarul, continuându-şi comentariul: „Dar se-nţelege că acest sfat nu le place roşiilor. Când le spuneam vorba ce Shakespeare o pune uneori în gura personajelor sale: «Mergi de te spânzură, căci ţi-ai încheiat socotelile cu lumea!», atunci sentimentul cam friguros al nimicniciei intră în d. C. A. Rosetti de l-apucă istericalele şi-ncepe a aiuri”[58].

În note de lectură, transcrieri sau excerte, numele celebrului scriitor britanic apare frecvent şi cu admiraţie. Într-o însemnare din 9 ianuarie 1873 privitoare la unele principii estetice, Eminescu se întreabă: „care ar fi arta viitorului în marginile raţiunei?”, dându-şi răspuns: „Combinaţia fantaziei şi raţiunea”[59], continuând nota de lectură: „Metal curat fără de lamură. Heine. Lirică. Shakespeare în contul timpului […] pasiunea, mişcările vieţei sunt în Shakespeare”[60].

Într-un excert notează despre „vise ce iau naştere în somnul adânc, având coerenţă dramatică. (Un fitecine, în vis – un Shakespeare)”[61].

Comentând relaţia dintre pseudotalent, talent şi geniu, Eminescu sfătuieşte tinerii să îmbrăţişeze numai meseria sau profesia pentru care au vocaţie: „Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cismărie”, întrucât apariţia unui geniu din orice domeniu de activitate umană este mai anevoioasă decât „naşterea în văile nenăscute ale haosului a unui nou sistem solar”[62].

Şi exemplifică: „Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi Darwin, geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani”[63]. El ţine să sublinieze diferenţa dintre geniu şi talent: „Dacă avem talent, adică câteva centigrame de creier mai mult decât simia communis, putem vaforifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămânem asemenea confraţilor noştri, dobitoacelor”[64].

În transcrierea cărţii lui M. Lazarus şi N. Steinthal, Reflecţii introductive privind psihologia popoarelor, găseşte deosebirea dintre tragedia antică, pe de o parte, şi cea germană sau engleză pe de altă parte, ultimele fiind reprezentate de Schiller şi Shakespeare: „Aceste tragedii create de poeţi sunt chiar în mod esenţial diferite de cele greceşti”[65]. Iar în transcrierea lucrării lui Rudolf Gottschall, Romanele lui Gustav von See, notează: „În multe studii despre Shakespeare au fost lăudate acele cercuri concentrice ale acţiunii în care se oglindea una şi aceeaşi idee fundamentală, cercuri ce parcă au un punct spiritual central şi doar raze diferite[66].

După acest excurs în creaţia sa literară şi publicistică, putem afirma că Eminescu a avut pentru Shakespeare un adevărat cult, nu doar unul omagial şi complexant, ci lucrător şi productiv nu atât prin influenţe directe, cât prin îmbogăţirea gamei de idei şi teme propriei sale creaţii. Citindu-l în original, Eminescu i-a intuit genialitatea şi a apreciat-o ca atare, prezenţa lui Shakespeare în opera literară, dar mai ales în publicistică – la care avea acces un public cititor mai larg şi diversificat – a fost benefică pentru întreaga literatură română, începând cu epoca marilor clasici români. Modelul shakespearean în cultura română, promovat de Eminescu, a constituit o ştachetă axiologică la care se raportau toate producţiile literare, regizorale şi interpretative.

Mai trebuie subliniat un fapt, remarcat de G. Călinescu: „Valoarea literară a acestor articole stă întâi de toate în chipul sfătos de a traduce fără multe neologisme, într-o limbă la îndemâna tuturor, marile abstracţii. Darul acesta îl avea Maiorescu. Însă Eminescu îl depăşeşte în partea formală cu mult. El coboară până la vorba sătească şi la proverb, scoate pilde, face figuri cu o siguranţă uimitoare. Niciodată nu s-au exprimat la noi idei generale cititorului de gazetă într-un chip care să dea fiecăruia iluzia că pricepe”[67].

Eminescu a demonstrat că a fost un analist profesionist al literaturii universale şi comparatiste, un autentic exeget, anticipându-i pe marii profesori-cărturari  ai secolului XX (Tudor Vianu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu etc). În viziunea sa, Shakespeare este un model demn de urmat.


 



[1] Perpessicius. Proza literară a lui Eminescu, studiu introductiv la Eminescu, Opere, vol. VII. Proza literară. Bucureşti, Editura Academiei R. S. R. , 1977, p. 39.

[2] Ibidem.

[3] G. Călinescu. Opera lui Mihai Eminescu, vol I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, p. 352. Vezi şi G. Călinescu Eminescu-traducător al lui Shakespeare, în „Adevărul Literar şi Artistic”, XI, seria a II-a, nr 605, 10, iul. 1932; G. Pienescu, Eminescu-traducător al lui Shakespeare, în „Steaua”, nr. 10, 1955, p.123-125; Al. Duţu, Traduceri româneşti din opera shakespereană, în „Steaua”, nr.9, 1964, p. 39-43; Marcu Beza, Shakespeare în România, London, Dent, 1931; Marcu Beza, Papers on the rumanian-people and literature by… With a preface by Moses Gaster, Ph. D. London, McBride, Nast. Co, Ldt., 1920, XII+80, Emil Manu, Influenţe şi locuţiuni shakespereane în opera lui Eminescu, în „Limba şi Literatură”, vol. VII, Bucureşti, 1964, p. 141-146, Petre Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, în „Dacoromânia”, Cluj, III, 1922-1923, p. 284-337; Ştefan Stoenescu, Glossa eminesciană în perspectiva poeziei victoriene, în „Analele Universităţii din Bucureşti”. „Literatura Universală şi Contemporană”, XVIII, nr. 1, 1969, p. 29-41; Grid Modorcea, Shakespeare şi Eminescu. Craiova, Editura Aius, 2006.

[4] Al. Duţu, în  art. cit.

[5] Vladimir Streinu, Eminescu şi limba engleză, în „Luceafărul”, XI, nr. 6, 10 febr. 1968, p. 1-7

[6] Marcu Beza, op. cit., p. 65-66.

[7] Leon D. Leviţchi,  Eminescu, traducător al lui Shakespeare, în „Secolul XX”, nr. 6, 1976, p. 16-24. Pe larg, la Ştefan Avădanei, Eminescu şi literatura engleză, Iaşi, Editura Junimea, 1982 (colecţia „Eminescu”) şi Dan Grigorescu, Shakespeare în cultura română modernă, Bucureşti, Editura Minerva, 1971. Vezi şi Dan Grigorescu, Sanda Radian, Corelaţii între literatura română şi literatura universală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, p. 58-70; A. Philippide, Coincidenţe, Iaşi, 1915, 35 p.

[8] Conform Ştefan Avădanei, Eminescu şi literatura engleză, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p. 27.

[9] Apud Dimitrie Vatamaniuc, comentarii şi note de istorie literară la Eminescu la Opere, vol. VII. Proza literară, p. 344.

[10] M. Eminescu, Opere, XV. Fragmentarium, Addenda ediţiei. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 836. Matei Călinescu este convins că primele dovezi ale cunoaşterii lui Shakespeare datează din 1866, într-o variantă din Mortua est: „Căci nu ştim de este în lume mai bine/ A fi sau a nu fi” (Matei Călinescu, Eminescu şi Shakespeare, în „Studii eminesciene”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1965, p. 74).

[11] Ştefan Avădanei, op. cit. p.34.

[12] G. Călinescu, art. cit.

[13] Dan Grigorescu, op. cit, p.83. Eminescu traduce primele 134 de versuri direct din limba engleză, fără versiuni intermediare, a piesei Timon din Atena, traducere nesemnată (vezi „Adevărul Literar şi Artistic”, XI, m. 605, 10 iul. 1932, p 3-4).

[14] Dan Grigorescu, op. cit., p. 93.

[15] Ibidem, p. 98.

[16] Eminescu descoperă „universul creaţiei shakespeareene nu în succesiunea episoadelor, ci în înlănţuirea simbolurilor, a ideilor. Chiar şi în comparaţie cu operele shakespearologiei europene, aflată atunci într-un moment de mare înflorire, punctul de vedere al lui Eminescu era îndeajuns de nou” (Dan Grigorescu, op. cit, p. 86).

[17] M. Eminescu. Poezii postume. IV, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1952, p. 239-240.

[18] Tudor Vianu. Eminescu şi Shakespeare, în Studii de literatură universală și comparată”, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, p. 566.

[19] Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu, cultură şi creaţie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 265.

[20] Ms. 2254, în Eminescu, Opere, VII, p. 344.

[21]Shakespeare şi Eminescu, în vol. omonim,Craiova, Editura Aius Printed, 2006, p. 223.

[22] Ibidem, p. 238.

[23] Mss. 2257, 52v, în Ibidem, Opere XV. Fragmentarium, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 138: „Flori mirositoare însă sălbatece ca florile din cununa nebunului rege Lear. Oare amestecul ce pare fără înţeles a florilor sălbatece ce se strecor prin pletele bătrânului rege nu sunt metafora vie a creierelor săi, în cari imaginile, florile gândirei s-amestecau sălbatece şi fără înţeles? Şi câtă profunditate în orele gândirii, şi cât miros în acele flori! Astfel sunt şi florile sălbatece – cântecele poporale. Pe câmpiile lor a cules Shakespeare şi orice poet naţional – pe alte câmpii însă a cules poeţii aciia cari vorbesc de rai şi iad, de îngeri şi demoni, de stelele ceriului şi de mărgăritarele din fundul mărei. Shakespeare a vorbit….

[24] I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. I, Bucureşti, 1990, p.312.

[25] Nuvela a fost publicată în „Convorbiri literare” în numerele: nr. 9, 1 dec. 1872, p. 329-340; nr. 10, 1 ian. 1873, p. 378-385 şi republicată de Traian Demetrescu şi C. D. Pencioiu în „Revista Olteană”, din iulie 1889.

[26] M. Eminescu, în Opere, VII, p. 99.

[27] Roman tipărit de Ion Scurtu, ca roman inedit, cu o introducere critică şi cu note. Bucureşti, Editura Institutului Grafic „Minerva”, 1904, XXXV+183, p. Textul în care apare Shakespeare, în M. Eminescu, Opere, VII, p. 183. Vezi şi ms. 2255.

[28] I. E. Torouţiu şi Gh. Cardaş. Studii şi documente literare, I, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1931, p. 321-322 (apud D. Vatamaniuc, note la Eminescu, Opere, VII, p. 356).

[29] Vezi şi Tudor Nedelcea, Eminescu, istoricul, Craiova, Fundaţia „Scrisul Românesc”, 1998.

[30] M. Eminescu, Repertoriul nostru teatral, în M. Eminescu, Opere, IX, Publicistică.1870-1877, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1980, p. 84.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 85.

[33] Ibidem, p. 85-86.

[34] Ibidem, p. 86.

[35]„Familia”, VI, nr. 3, 18/30 ian. 1870, p. 25-28.

[36] Ibidem, p. 86-87.

[37] Revista teatrală , în „Curierul de Iaşi”, IX, nr. 139, 22 dec. 1876, p. 3; Opere, IX, p. 293.

[38] Ibidem, p. 294. Eminescu traduce studiul din Heinrich von Treitschke (1884-1896), Ein Wart über unser Judenthum, privitor la soarta evreilor din Germania şi Europa, Shakespeare fiind menţionat în această lucrare ca opus toleranţei religioase din Nathan Înţeleptul de Lessing ([Cititorii de gazete…], în „Timpul”, V, nr. 21, 26 ian. 1880, p. 1; Opere X, Publicistică, 1 nov. 1877-15 febr. 1880. Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989, p. 401.)

[39] Foaie nouă, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 1, 5 ian 1877, p. 3; Opere, IX, p. 298.

[40]Revista teatrală, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 31, 20 martie 1877, p. 3; Opere, IX, p. 350.

[41]Shakespeare, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 45, mai 1877, p. 4; Opere, IX, p. 373.

[42]Reprezentaţiile lui Rossi, în „Timpul”, III, nr. 22, 28 ian. 1878, p. 3; Opere, X, p. 42.

[43]Ibidem.

[44][D. Jules Ferry, ni se pare…”], în„Timpul”, V, nr. 177, 9 aug. 1880, p. 1-2; Opere XI, Publicistică. 17 febr -31 dec. 1880. Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1984, p. 293.

[45]Ibidem.

[46]Icoane vechi şi icoane nouă, în„Timpul”, II, nr. 281, 14 dec. 1877, p 2-3; Opere, X, p. 22.

[47]Ibidem.

[48]Ibidem, p. 23.

[49][Alaltăieri, luni dimineaţă…”], în„Timpul”, V, nr. 73, 5 apr. 1879, p 1-2; Opere, X, p. 214.

[50]Ibidem.

[51]Turcia [Diplomaţia cu mersul…”], în„Curierul de Iaşi”, IX, nr. 97, 1 sept. 1876, p. 3; Opere, IX, p. 356.

[52]‹‹Convorbiri literare››, în  „Curierul de Iaşi”, X, nr. 36, 6 apr. 1877, p. 3; Opere, IX, p. 356.

[53]Pandarus, vornicel de nuntă, în„Timpul”,III, nr. 285, 30 dec. 1878, p 1; Opere, X, p. 165.

[54] [„Credem că destul am vorbit…”], în „Timpul”, IV, nr. 5, 9 ian. 1879, p. 1-2; Opere, X, p. 169.

[55] [„Adevărul doare; nimic nu doare ca adevărul…”], în „Timpul”, V, nr. 278, 13/25 dec. 1880, p. 1; Opere, XI, p. 442.

[56] [„D. Brătianu, confirmând însuşi ştirea”], Mss 2264; Opere, XII, Publicistică. 1 ian. – 31 dec. 1881. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R, 1985, p. 463.

[57][În discursul ţinut la 1 mai…”], Mss 2264; Opere, XIII. Publicistică. 1882-1883, 1888-1989. Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1985, p. 355.

[58] Ibidem.

[59] [„Frumosul-esteticul”], Mss 2257; Opere, XV, p. 410.

[60] Ibidem, p. 410-411.

[61] [Realitate şi vis], Mss 2287; Opere, XV, p. 434.

[62] [Pseudotalent, talent şi geniu], Mss 2225; Opere, XV, p. 142.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Mss. 2285; Opere, XV, p. 640.

[66] Ibidem, p. 714.

[67]George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu. V. Analize. Eminescu în timp şi spaţiu. Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1936, p. 299.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*