Sfaturi părintești

27.04.16 by

Sfaturi părintești

Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, mai spicuim un fragment:
,,CEI CURAŢI CU INIMA. Măsura celor sporiţi stă sub fericirea fecioriei sau a celor curaţi cu inima. Căci una e să făgăduieşti că vei petrece în feciorie şi alta e să ajungi cu adevărat starea nevinovăţiei şi nepătimirea. Cei ce-şi întorc mânia şi pofta de la cele de aici, care, de altfel ar fi în contra firii, aceia scapă de bărbatul sau de femeia dintr-înşii şi vin la starea unui suflet de fecioară. Sufletul ajuns la starea de fecioară are parte de crinul Bunei-Vestiri a naşterii lui Hristos într-însul în vremea aceasta, sortită dezvelirii darurilor dobândite prin Sf. Mir. Se întâmplă că sufletul trebuie să treacă prin nevoinţe fără de voie, neatârnătoare de el, care însă îi vin prin dumnezeiască orânduire, împlinind ceea ce mai lipsea din lămurirea la câtă s-a supus prin nevoinţe de bună voie. În vremea aceasta, lucrează asupra nevoitorilor puterea cea mai presus de fire a Duhului Sfânt. Dar, să nu uităm: numai după ce ei, prin nevoinţele cele de bună voie, au scos toate puterile sufletului din robia lucrării contra firii şi le-au adus la lucrarea potrivită cu firea, spre care le erau date.
Odată dobândită această convertire şi armonie lăuntrică a puterilor, vine şi lucrarea cea mai presus de fire şi ajută creşterea şi rodirea darurilor Duhului Sfânt, potrivit orânduirii lui Dumnezeu cu fiecare. Prunc nou s-a născut firii, pe care a întors-o la starea de fecioară fără prihană. ,,Iar pruncul creştea şi se întărea cu Duhul, umplându-se de înţelepciune şi Harul lui Dumnezeu era cu El”. ,,El e steaua de dimineaţă, care răsare în inimile credincioşilor”, după cum zice Petru. El e Dumnezeul-lumină – lumina ta – cea care era învăluită de întunericul neştiinţei din vremea patimilor, care va răsări ca zorile şi va grăbi tămăduirea ta. Pe dărâmăturile tale vechi se vor face zidiri din nou, cărora le vei pune temelia cea străveche: Iisus Hristos. Lumina lumii şi lumina ta va creşte tot mai tare, pruncul Iisus s-a făcut, în ceata celor desăvârşiţi, bărbat desăvârşit, şi vine, plecându-şi capul, sub mâna de ţărână a zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez.
Duhul lui Dumnezeu, lumina cea adevărată: Hristos, lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, ajută sufletul să se cunoască cu adevărat ce este faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. La lumina adevărului veşnic îşi vede mulţimea păcatelor, loviturile tâlharilor, tăieturile fărădelegilor şi întârzierea tămăduirii. Pe măsură ce sporeşte într-însul lumina dumnezeiască a cunoştinţei de sine, pe aceeaşi măsură vede câtă stricăciune i-a făcut vremea închisă în necunoştinţa de sine. Aşa se face că sub lucrarea sfântă a Harului, nevoitorii se văd cei mai mari păcătoşi, – căci e Cineva sfânt în ei şi le arată aceasta. Iată cuvântul Sf. Marcu Ascetul: ,,Cu cât sporeşti virtutea astăzi, cu atât te-ai dovedit dator pentru ziua de ieri, făcând arătată capacitatea firii. Fiindcă prin sporul de azi s-a dovedit, că nu există un spor sau un scăzământ al firii, ci al voinţei.”
Ca atare, sfinţii sunt convinşi de păcatele lor. De aceea, judecându-se pe ei înşişi vrednici de iad, primesc de la Dumnezeu Raiul şi în dar mântuirea. Cei înşelaţi nu-şi văd păcatele, ci virtuţile. Pe când sfinţii sunt ,,păcătoşi” convinşi de păcatele lor, – căci puterea sfinţitoare a lui Hristos se află în ei şi întru recunoaşterea neputinţei se săvârşeşte darul -, înşelaţii sunt nişte păcătoşi închişi în neştiinţă, dar convinşi de ,,mântuirea” lor, căci s-a întărit într-înşii întunericul cel mai dinafară, care-i face să se dea pe ei înşişi mai presus de Biserică şi sfinţi. Sunt cei ce n-au avut grijă şi s-au suit la părerea de sine; văzând darul lui Dumnezeu şi socotindu-1 al lor, şi-au frânt aripile minţii. Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc într-înşii murmurând toate păcatele oamenilor. Căci prin cei desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă, şi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte durerea şi păcatul. Abia lor le îngăduie atotştiutorul Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-1 ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe ,,stăpânitorul” ei în inimă, ca o sabie de văpaie. Această nebănuită simţire a neputinţelor, întru care se desăvârşeşte darul lui Hristos, ne face înţeleasă mutarea din cele de aici a unui cuvios părinte: ,,Venind el la vremea mutării din viaţa aceasta, şi în jurul lui şezând Părinţii, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: ,,- Iată, Avva Antonie a venit!” Şi după puţin a zis: ,,- Iată, ceata Proorocilor a venit!” Şi iarăşi faţa lui mai mult a strălucit. Şi a zis: ,,- Iată, ceata Apostolilor a venit!” Şi s-a îndoit faţa lui în strălucire. Şi se părea ca şi cum ar vorbi cu cineva şi i s-au rugat lui bătrânii zicând: ,,- Cu cine vorbeşti, Părinte?” ,,-Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog ca să fiu lăsat să mă mai pocăiesc puţin!” Şi i-au zis lui bătrânii: ,,- Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, Părinte!” Şi le-a zis lor bătrânul: ,,- Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început pocăinţei!” Şi au cunoscut Părinţii, că a ajuns desăvârşirea. Şi iarăşi de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. Şi le-a zis lor: ,,- Vedeţi, Domnul a venit, şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut tot locul de bună mireasmă.
Cu aceste graiuri trece pragul dincolo, în adâncul smereniei, nevoitorul ce a ajuns desăvârşirea.”
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*