Sfatul unui pictor

01.12.11 by

Terminasem facultatea şi urma să plec în armată. Făcusem, fără nici un succes, diligenţe pe lângă  un prieten, colonel la o unitate de aviaţie, că aş dori să fac armata la paraşutism.

– Tu ai nevoie de o scutire de armată, nu prea văd cum o să te descurci la firea ta nici la o unitate obişnuită. Ce să cauţi la paraşutişti?

– Cum adică? l-am întrebat eu. Dar ce, sunt handicapat?!

– Domnule, chiar eşti. Crede-mă mai am doi ani şi mă pensionez. Am văzut destule la viaţa mea. A gândi liber pentru un militar este un handicap. Dacă eu aş decide, aş da lege ca oamenii care gândesc – cercetătorii, artiştii – să nu fie primiţi în armată. În armată trebuie să execuţi ordinele. Iar d-ta, iartă-mă că-ţi spun, eşti totalmente inapt.

Cum nu mai aveam alte cunoştinţe prin armată, am început să mă consolez cu gândul că va trebui să-mi fac stagiul militar unde va da bunul Dumnezeu. Cu o zi sau două înainte de a-mi lua rămas bun de la nevastă şi de la părinţi, am trecut să fac o vizită şi bunului meu prieten, K, pictor, singurul om cunoscut de mine care în perioada regimului Ceauşescu nu a fost salariat pe nicăieri, nici măcar membru al Uniunii Artiştilor Plastici. Şi pe deasupra mai purta şi o barbă, aşa încât oriunde ieşea polariza ca un magnet furia tovarăşilor şi destoinicilor miliţieni.

Abia intrasem la el în casă – locuiau pe atunci într-o garsonieră ce le servea şi de atelier – mărturisindu-i spăşit ce mă aşteaptă, şi-l aud:

– De ce nu mi-ai spus mai repede?! Vorbeam la minister să te scutească de asta.

– Păi, de ce?! întreb eu.

– Armata n-are nevoie de soldaţi care să gândească…

Când colonelul  mi-a spus acelaşi lucru, nu l-am crezut, dar ideea îmi fusese repetată şi de cel mai bun prieten, pentru mine o autoritate în materie de psihologie. Fără să vreau, căzusem pe gânduri.

– Dar şi tu ai făcut armata, îi zic eu. Şi nu se poate spune că eşti un om care n-ar gândi cu mintea lui?!

Prietenul oftează, se aşază în faţa şevaletului pe un trepied folosit drept scaun, îşi aprinde o ţigară, soarbe apoi din cafeaua aburindă, mereu la îndemână, mai trage două pensule… Ritualul, ştiam … Pentru el, cuvintele şi poveştile nu se puteau naşte firesc decât dacă picta…

Mi-am luat şi eu cafea fără să aştept să fiu invitat, ne cunoşteam prea bine, şi m-am aşezat în preajmă cufundându-mă în tăcere…

*

După ceva timp, o oră sau două de tăcere în doi, timp în care de sub pensula lui se iţise o făptură ciudată plină de bagaje ce se străduia să meargă pe un fir subţire pe deasupra unei prăpăstii, îl văd că aşază cu grijă pensula pe marginea unui vas cu solvent…

– Ştii cum am scapăt eu de atmosfera din armată?!

Am făcut ochi mari, a mirare, fără să scot nici o vorbă.

– Cum aveam o zi liberă, plecam şi mă plimbam pe aleile unităţii… Mie nu mi-au dat niciodată permisie cât am fost militar…

– Şi nu te întreba nimeni nimic?

– Ba da, la început, imediat m-a întrebat un tablagiu ce fac. Şi i-am zis că mă plimb. Şi nenorocitul m-a pus să fac şmotru la bucătărie. Ăştia aveau o boală: cum te vedeau că stai, îţi dădeau de lucru… Am lucrat eu vreo oră, apoi am lăsat totul baltă, protestând că e doar ziua liberă. „Cei liberi au permisie, soldat!” a strigat ofuscat. Şi m-au băgat la carceră, că nu ascult ordinele….

Povestea e mai lungă. Numai că am găsit şi eu o rezolvare. Mi-am căutat undeva un buştean, de vreo doi metri, l-am pitit în spatele cazărmii, după hornul zidit de la o sobă sau un coş de aerisire de la un siloz unde se păstrau cartofii, nu ştiu exact ce era. Şi cum aveam câteva ore libere, aşa zis libere, luam în spate buşteanul şi plecam cu el prin unitate. Domnule, din ziua aceea nu mai m-a întrebat nici un ofiţer sau subofiţer nimic… Dacă eram cu buşteanul în spate înseamnă că aveam o treabă de făcut…

*

În fine, a venit şi timpul să plec militar. În primele săptămâni de armată doar două griji am avut: prima era legată de obiceiul de a nota tot ce-mi trecea prin cap. Ca să pot face asta pregătisem o provizie de carneţele cumpărate din vreme. Le alesesem în aşa fel încât să fie de dimensiuni mici şi să încapă în buzunarul de la vestă sau de la cămaşă… Aveam şi nişte pungi potrivite de plastic în care înfăşam carneţelul pentru eventualitatea că ne-ar prinde ploaia pe undeva. Spaţiul disponibil trebuia însă drămuit în aşa fel încât un carneţel să-mi ajungă până când, duminica îndeobşte, primeam vizita unui prieten din Bacău – locul unde se afla şi unitatea – şi când puteam să-i încredinţez spre păstrare carnetul cu însemnări. Păstrat oriunde în unitate, n-ar fi fost în siguranţă. Cealaltă grijă a fost aceea de a găsi un buştean potrivit, nici prea greu, dar nici prea uşor şi un loc unde să-l ascund în timpul săptămânii cât timp aveam ore sau aplicaţii. Şi-apoi, la prima zi liberă petrecută în unitate, am luat buşteanul şi-am pornit pe alei… Principiul prietenului pictor s-a verificat întocmai. Întâlneam un ofiţer sau altul, câteodată chiar comandantul sau CI-stul unităţii, ofiţerul responsabil cu partea de contrainformaţii. Mă vedeau, îi salutam cum puteam, strâmbându-mă de sub greutatea buşteanului şi nimeni nu mă întreba nimic. Asta a funcţionat o zi, două, trei…. Dar pe urmă, tot repetând isprava m-am plictisit. Mai începuseră şi unii dintre colegi să mă eticheteze „omul cu buşteanul”. Sau chiar, şi mai şi: „Ce faci …buşteanule?!” Nu prea îmi cădeau bine atari observaţii. Şi tot chinuindu-mă să ies din acel clenci, pe de-o parte colegii, pe de altă parte ofiţerii, unul mai deştept decât celălalt, ce-mi veni?! Ce-ar fi să merg eu prin unitate fără buştean, dar să mă comport ca şi când aş duce unul…?! Frumoasă idee, dar cum să o pun în practică… Îmi era limpede că trebuie să las oricărui ofiţer impresia că eu, soldatul nu ştiu care, am ceva anume de făcut şi merg pe unde merg cu un scop… Neavând încotro, am încercat… Primele tentative au fost un fiasco; imediat am fost reperat că umblu fără nici o treabă şi trimis înapoi la cazarmă. M-am repliat şi am pornit iar… După câteva încercări, figura mi-a ieşit…  Şi mai departe, până la sfârşitul stagiului, nimeni din unitate nu m-a mai întrebat unde mă duc şi ce fac. Ba chiar, de câteva ori am ieşit şi am şi intrat fără bilet de voie pe poarta unităţii folosindu-mă de acelaşi truc…

 

Singurul care s-a prins (şi am avut ceva de tras după aceea!) a fost un coleg – chipurile soldat în termen ca şi mine – care era însă dintr-o unitate specială, aflat sub acoperire în armată. Dar asta e altă poveste…

 

În fine, după şase luni care au fost de fapt şapte şi jumătate, pentru că am beneficiat şi de o „prelungire“ de stagiu militar, a venit şi eliberarea…

Eram fericit, mai fericit decât ceilalţi colegi…

Pe lângă motivele obişnuite, eu mai aveam câteva, ştiute acum numai de mine: deprinderea de a lăsa celor din jur impresia că am o treabă de făcut (dovedindu-se utilă, mai ales în institutul de cercetări unde eram angajat, şi unde mai toţi se aflau în treabă!) şi acea colecţie de carneţele cu însemnări – gânduri, observaţii şi mici poeme – 34 la număr, pe care le salvasem de vigilenţa supraveghetorilor din unitate. Micile mele secrete. Despre ele nu vorbisem nici măcar cu pictorul care-mi dăduse ideea. Între timp aflasem că nici el nu era străin de un serviciu secret.

În fine, au trecut doi ani şi ceva… Uitasem aproape cu totul de armată. Şi într-o zi, o zi frumoasă, plec de acasă, traversez strada Ştefan cel Mare şi intru în parcul de la Circul de Stat, unde se afla soţia mea, care ieşise cu fetiţa – era mică pe atunci – la aer. Şi până să le întâlnesc, pe una din alei mă opreşte un moşulică, sprijinit într-un baston…

– Domnule, zice el, v-am mai văzut şi zilele trecute…

A făcut o pauză, uitându-se insistent către mine… M-am oprit, oarecum stingherit. L-am privit lung, încercând să trec dincolo de chipul lui, căutând rădăcinile acelei nelinişti, ce mă cuprinsese dintr-o dată. Mă simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi intrat în casă fără mandat şi ar fi început să cotrobăie prin lucrurile personale. Nu-mi mai amintesc decât ochii lui albaştri, un albastru ca cerul, din care păreau să se îndrepte către mine două fascicule palid-albăstrui, ce mă fixau…

– Domnule, v-am mai văzut şi zilele trecute… Lăsaţi naibii buşteanul acela pe care-l duceţi în spate… O să vă cocoşeze de tot!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*