SCURTĂ CRONICĂ LITERARĂ a volumului POEMELE MORŢII autor Emilian MIREA

10.03.13 by

Sunt de acord cu afirmaţia d.lui Horia Gârbea, scrisă pe coperta 4 a volumului POEMELE MORŢII a poetului Emilian MIREA şi anume „scrisul are menirea să îl clarifice faţă de sine” ceea ce e foarte adevărat, pentru că scrisul, oricât am vrea noi „să părem a fi alţii”, ne trădează.

Pesimist din fire (a nu se confunda cu un respingător rasat), sensibil, Emilian MIREA scrie natural, fără efort intelectual şi este înzestrat cu umor. A fi pesimist, nu înseamnă a fi lipsit de curaj ceea ce la el se traduce printr-o amabilitate generoasă de a da întâietate sau, cum am mai putea spune, „nu dă din coate pentru a ieşi în faţă”.

Chiar dacă nu-mi place cuvântul invocat de autor – moarte -, în cele 58 de pagini (de 45 de ori şi poate tot pe atât, celelalte cuvinte din aceeaşi familie, cu alte funcţii sintactice sau morfologice), am citit cartea cu plăcere şi mare interes, fără să-mi poarte gândul la o lume sinistră, rece şi plină de tenebre.

Autorul, înarmat cu umor, dedică o parte din creaţia sa finalului inevitabil al călătoriei omului prin viaţă, din motive personale.

Susţin afirmaţia lui Samael Aun Weor, „Oamenii nu sunt interesaţi să înţeleagă, cu adevărat, profunda semnificaţie a Morţii, singurul lucru care-i interesează este să continue Dincolo… Şi asta e totul..” şi completez că nu e nevoie să înţelegem profunda semnificaţie a morţii, pentru că ea oricum face parte din viaţa noastră. Data naşterii şi a morţii oricum ne-a fost scrisă pe tăbliţa ce-am purtat-o la gât atunci când am venit pe lume şi de aceea, vieţii îi suntem datori „c-o moarte”, cum spune poetul (M.E.).

În contradictoriu cu pesimismul ce-l caracterizează, în poezia DISECŢIE, p. 8, autorul are mult umor: „am prins moartea şi am pus-o pe masa de operaţie/m-am convins: nu avea organe şi nici vreo urmă de suflet/mă întreb şi acum ce o ţine în viaţă?…” sau la p.29, poemul –ÎNGRIJORARE – „nămeţii de zăpezi din cartier/mă îngrijorează – îmi e teamă/că dacă va veni ceasul, moartea nu o să poată ajunge la timp şi mă va lăsa aşa ne-viu/ne-mort”.

De-a lungul volumului am constatat că pe autor îl poartă gândul şi la reîncarnarea sa şi nu în altceva ci, într-un guguştiuc care „îmi vine în balcon şi mă priveşte de parcă m-ar întreba de ce nu plec, pentru că el deja mi-a luat locul”.

Eufemistic, în poemul DISPARIŢIE, îmi place să cred că autorul face referire la vandalismele din cimitirele româneşti şi, metaforic vorbind, fără să-şi dea seama, el recunoaşte că fiecare pământean contribuie direct sau indirect la dispariţia animalelor de pe pământ: „în fond nu facem decât/ să ne îmbrăcăm şi încălţăm cu moarte”. Recunoaşte apoi, că „o viaţă este tot un fel de moarte, dar puţin întoarsă pe os, spre un fel de nu ştiu ce sau spre un fel de nu ştiu unde”.

În spirit epigramistic, la poemul de la p. 26 îmi permit să-l contrazic. A spus că „moartea e o femeie fără soţ” şi nu are dreptate, pentru că, bărbatul morţii chiar şi-a făcut amantă, o studentă japoneză care trebuia să ajungă la Craiova pentru a ţine cursuri de limba japoneză.

Pe cât de înduioşătoare pe atât de reală este ideea redată în poemul de la p.27– comună multor persoane – „după privirea pierdută îţi dai seama că nici nu ştie de ce a plecat de acasă: să bea o bere sau să fugă de moarte?!”.

Laconic dar plin de metafore este stilul lui Emilian Mirea, iar personificarea morţii m-a amuzat straşnic şi poate acesta a şi fost scopul creării acestor poeme care ne ţin ancoraţi în realitate: „un adolescent plin de coşuri îşi căuta o iubită/moarta era singură nu ava pe nimeni în afară de toţi cunoscuţii din cimitir/de aceea a plecat cu el, cu adolescentul care nu ştia cu cine a plecat şi unde a plecat”.

Subtilă şi admirabilă constatare la p. 51 şi 52! :” în fiecare dintre noi trăieşte câte un câine fără stăpân care zilnic este nevoit să se bată pentru osul lui, ca să întârzie cât poate de mult întâlnirea cu moartea” sau „bunica mea, din lumea umbrelor îmi veghează somnul şi din când în când mă trezeşte să-mi spună că îi este dor de mine/vine totdeauna la ora patru dimineaţa – cred că atunci se deschid Cerurile pentru morţi – e grăbită, stă câteva clipe şi pleacă, pentru că spre dimineaţă când cântă cocoşii, în Cer se face apelul la care într-o zi sau noapte voi răspunde şi eu prezent(!).

Autorul trădează că nu se teme de moarte şi încheie într-o notă optimistă cu regretul că „nici acum nu l-a înţeles pe Dumnezeu”.

Purtând acest titlu POEMELE MORŢII, s-ar crede că nu prezintă interes, dar eu afirm că are un conţinut remarcabil, mi-a făcut plăcere lectura lui şi n-ar fi cazul să mă opresc la bârfa simplistă, uneori demolatoare. De aceea spun: nu ocoliţi acest volum şi odată citit, veţi constata că vă face aceeaşi plăcere şi dacă-l recitiţi.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*