Scriu pentru că…

23.10.14 by

Scriu pentru că…

Prozatorul Gheorghe Stroe face parte dintre acei autori dedicaţi cu totul scrisului lor, revizuindu-şi ciclic opera pentru a-i da cea mai bună formă, din punctul de vedere al expresivităţii, al mesajului. Puţini scriitori mai au azi atâta răbdare în a-şi şlefui producţiile, preocupându-se îndeosebi de calitate, nu de numărul lor. Este născut la 1 ian. 1953 în satul Bădila, comuna Pârscov, judeţul Buzău, zonă ce se va regăsi în câteva dintre scrierile sale, obsesiv, particularizant. Licenţiat al Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti, secţia română-franceză (1976), în prezent profesor de limba română la un liceu din Roşiorii-de-Vede, Gheorghe Stroe îşi scrie în linişte şi taină, departe de centrul gloriei şi al zgomotului romanele, povestirile, eseurile abordând nu de puţine ori tema stringent actuală a condiţiei autorului în societatea consumist-angoasantă contemporană. A debutat în 1996 cu romanul Soarele roşu, după care a publicat câteva cărţi de proză scurtă: Diavolul din Valea Sării ( 1999), Vânătoare pe muntele de cenuşă (2000), Fotograful de mirese (2004), apoi romanul Vremea Consiliului Parohial. Gh-Stroe-
Deşi retras, a avut parte de o receptare critică nu spectaculoasă, cât de bună calitate şi pertinentă. Horia Gârbea îl numeşte ,,un prozator pur-sânge“, iar mulţi critici care i-au asociat numele cu Valea Sării din judeţul său natal, din care a făcut un tărâm mitico-magic, l-au apropiat de Faulkner, Marquez, dar şi de Eliade, Vasile Voiculescu, Camus ori Kafka; chit că autorul nostru nu şi-a propus niciodată aşa ceva. Vom regăsi însă câte ceva din fiecare dintre aceştia, ca spirit, abordare şi atmosferă, în recenta sa carte de povestiri O aniversare cu prietenii, apărută la editura bucureşteană Tracus Arte. Situaţiile, personajele care sunt de obicei oameni obişnuiţi, profesori, judecători, scriitori, pensionari din realitatea noastră imediată par să aparţină normalităţii, dar există un declic sub impulsul căruia lucrurile alunecă în fantastic, absurd, paradox. Ei sunt preferaţii autorului, prezenţi în cele mai multe dintre cărţi, oameni simpli angrenaţi într-un mecanism pe care nu-l înţeleg, dar în care continuă să vieţuiască din motive inerţiale. Nu e vorba doar de o sancta simplicitas, căci aceşti oameni îşi pun întrebări, gândesc asupra rosturilor vieţii, unii găsind explicaţii ori chiar soluţii la starea lor, care, culmea, chiar dacă se schimbă nu le rezolvă o nedumerire…ontică. Raţionamentul lor e corect dar ceva nu ,,merge“ cu ei sau cu lumea în care au nimerit, între ei şi ceilalţi existând o inexplicabilă şi chiar seducătoare câteodată incongruenţă. Cu cât palierul lor social este mai modest, cu atât mai contorsionată apare viaţa lor interioară, a cărei combustie înăbuşită îi sleieşte de toată forţa vindicativă. Ei filozofează asupra vieţii şi a morţii la modul păgubos, căci lipsa de acţiune favorizează ascensiunea celor veroşi care îi manipulează, cu grave consecinţe. Autorul îşi persiflează cu umor personajele, sau le priveşte cu ironie ori sarcasm, însă nu le aplică un verdict definitiv, acuzator. Concluzia cade în sarcina cititorului, în funcţie de cultura, de imaginaţia sa. Textul, lucrat în tuşe fine, de clar-obscur, are o rece şi voită detaşare sugerând o stranietate implacabilă, un mister ce împiedică mereu cursul firesc, logic al existenţei unui individ ori al unei comunităţi.
Povestirile, istorisite în majoritatea lor la persoana a doua, cheamă coparticiparea sau complicitatea bunului cititor ce rămâne la final contrariat, asemeni personajelor cărţii, buimăcite, uluite, fiindcă nu înţeleg nimic din evenimentele în care sunt prinse cu voie sau fără voie. Portarul sectant de la D.Z.R.C.P. (Direcţia zonală a rezervei de cadre a partidului) mărturiseşte că deşi a fost mereu de faţă, nu a înţeles nimic din ce se întâmpla în jurul său. Un bătrân ceasornicar aşteaptă anotimp după anotimp un client care-i plătise o sumă importantă pentru un ceas marca Vacheron Constantin 1904, neînţelegând de ce acesta nu mai vine să-şi ia ceasul. Un judecător şi un chirurg la pensie nu pricep de ce lumea nu mai are nevoie de ei, deşi cei doi se pregătesc şi sunt la curent zilnic cu ce se întâmplă în meseria lor. Lumea îi refuză, iar din reflex, şi ei refuză lumea, evadând în ridicol, în absurd. În povestirea ce dă titlul cărţii, O aniversare cu prietenii, protagonistul, asaltat aproape agresiv de prietenii care vor să-i sărbătorească împlinirea a 60 de ani, încearcă şi el să evadeze dintr-un cerc al convenienţelor, al falsităţii, fără a putea să se desprindă de un anumit fatalism al deriziunii.
Una dintre caracteristicile scrierilor lui Gheorghe Stroe este jocul dintre aparenţă şi esenţă. Banalitatea ascunde o bombă cu ceas care explodează în surdină. Ea se trădează uneori printr-o mică bizarerie ce declanşează deznodământul, unul imprevizibil, cu valoare moral-etică. Iar asta se realizează cu puţine cuvinte, aşezate riguros, cu simţ al echilibrului, cu o grijă de bijutier ori de ceasornicar pentru amănuntul ce oglindeşte întregul.
Dincolo de tramă, actanţi ori stil, palpită un spirit viu, neliniştit, spiritul unui creator alarmat de condiţia din ce în ce mai degradată a scriitorului din ziua de azi. Îl regăsim ca alter ego în povestirile: ,,Impostorul“, ,,Ultimul cititor“, ,,O sacoşă cu cărţi“, ,,Scriu pentru că“, povestiri ce configurează un tablou al vieţii literare contemporane, un fel de râsu’-plânsu’, cu aluzii transparente, cu elemente de satiră, cinism şi grotesc.
Gheorghe Stroe scrie pentru că oamenii citesc din ce în ce mai puţin deşi se tipăresc din ce în ce mai multe cărţi, scrie pentru că există veleitari publicaţi de editori la fel de veleitari care nu citesc manuscrisele, sau nici nu-i cunosc pe autori, scrie pentru că există lansări la care criticii vorbesc fără să fi citit cartea, pentru că nici măcar autorii nu se mai citesc între ei deşi îşi risipesc volumele scoase uneori cu sacrificii sperând într-un cititor iluzoriu. Oare scrisul este o amăgire? Şi totuşi, la întrebarea obsesivă a unui alt scriitor: ,,De ce scrii? “, autorul nostru răspunde: ,,Dar câţi dintre noi ar putea să o facă?“
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*