Scrisoare lui Eminescu(X)

27.02.17 by

Scrisoare lui Eminescu(X)

,,Bădie Mihai!
E miez de iarnă, e frig și ninge liniștit. Stratul de zăpadă crește încetișor. E liniște peste sat, o liniște de mormânt. Ici-colo fumul iese pe câte un horn, arătând că acolo mai locuiește cineva. Sunt trist și parcă ceva mă apasă pe inimă, pe creier. Privesc în zare și drumul satului e pustiu. Rar mai trece câte o mașină sau câte un om. Aripa amintirii mă atinge din nou peste față și ochii-mi lăcrimează. Revăd satul de acum mai bine de o jumătate de veac. Era puhoi de lume pe drum la ceas de iarnă. Nu-i înspăimânta frigul, viscolul, omătul. Treceau cu vitele la apă, la fântână și clopotele băteau voioase la gâtul dobitoacelor. Ciucurii roșii le împodobeau capul, ca ,,să nu se deoache”. Care mai de care se mândrea că are vite mai bune, mai grase, mai lăptoase. Flăcăii pocneau din bici pe lângă boi, câte un taur răgea prelung, făcându-și simțită prezența. Fete și femei treceau cu gălețile-n cobelcă la fântână să ia apă, altele se duceau cu rufele să le spele acolo. Câte un car, o căruță sau o sanie cu zurgălăi treceau încărcate cu fân, cu lucernă, ori cu saci la moară în Colibași. Pe la Gore era centrul lumii. Acolo era derdelușul. Sute de copii și zeci de tragacii străpungeau gerul fără teamă, trecând ca ghiulele. Era acolo o larmă de nedescris. Fiecare vorbea ce vrea, fiecare spunea ce-i venea în gură, căci nimeni nu avea timp să-l asculte. Țipetele erau la ele acasă. Copiii se înghesuiau pe sănii în diferite poziții, cel mai isteț asigura cârma și o porneau la vale. Numai Dumnezeu îi mai putea apăra de accidente la viteza cu care alunecau. Și chiar că Dumnezeu sau îngerii Lui erau acolo și dirijau traficul, fiindcă n-am auzit niciodată ca vreun ,,viteaz” să-și fi rupt mâinile, picioarele, să-și spart capul. Totul se derula cu precizie de ceasornic.
Venea seara și începeau alte jocuri pe zăpadă. Până alergătura și aerul tare ne istovea ultima vlagă, nu renunțam la fericirea de a ne juca prin omăt. Cei vârstnici și bătrânii se adunau la câte o poartă, câte 30-40, bărbați și femei, și discutau până târziu în noapte câte toate. Peste sat plutea aproape toată ziua miros de pâine proaspătă, scoasă atunci din cuptor, miros de mâncare. Satul fierbea ca un stup în plină activitate.
Nimic din toate astea nu mai este azi, bădie Mihai! Nu mai sunt copii! Altădată aveam și familii cu câte zece copii și chiar mai mulți, acum nu mai avem nici copii, nici familii tinere. Aveam școală și învățător în sat, au fost și șapte clase cândva. În comună erau șapte școli cu câteva sute de copii. Erau și clase paralele. Acum mai sunt două școli în satul de centru al comunei, amenințate și acelea cu desființarea din lipsă de copii. În sat, majoritatea locuitorilor sunt bătrâni, oameni care-și așteaptă ceasul să plece. Avem acum drumuri asfaltate, apă la robinet, telefoane, curent electric, mașini care adună gunoiul, magazine, cârciumi. În curând se va face și canalizare, dar nu mai avem… oameni, nu mai avem copii, nu mai avem animale, iar viitorul este tot mai confuz!
Au fost aici în sat bădie peste 150 perechi de boi și tot pe atâtea care, pluguri, grape și alte atelaje, fără să mai vorbim de cai, de vaci, de oi, de capre. Erau livezi de pomi și de vii, femeile satului se duceau la piață zi de zi cu tot felul de produse, aveam fierari, zidari, tâmplari, dăogari, tinichigii, pantofari și lăutari. Aveam câmpul lucrat până la ultima palmă de pământ, gemând sub holdele de grâu, de porumb, de ovăz, de floarea-soarelui și de multe altele. Parcă Dumnezeu revărsase binecuvântarea Sa asupra plaiurilor noastre. Astăzi hotarul satului este pustiu. Rar mai vezi câte o fâșie de loc lucrată, cu niște plante anemice, arse precum și solul ars de chimicale. Aveam hore în duminici și sărbători în centrul satului și lumea se ducea, cu mic cu mare, să joace, să se întâlnească, să vorbească, să se bucure. Cântau lăutarii noștri din sat, iar din când în când, câte un flăcău aducea pârlăgenii, care cântau până către dimineața, de li se înroșeau clarinetele. Sărbătorile erau sărbători și biserica era plină de lume. Când Părintele Ionică slujea la Bobaița, în

satul vecin, plecam cârduri-cârduri din Bârda și umpleam biserica de acolo. Fetele și femeile erau îmbrăcate frumos, în costume populare, confecționate de ele în nopțile târzii de iarnă, ori vara, când pășteau vitele.
Nimic din toate astea, bădie Mihai! Tinerii ne-au plecat peste mări și țări, copii nu mai sunt. Se aude că în alte locuri au venit străinii și au cumpărat aproape tot hotarul satului respectiv. Câmpiile Bărăganului, ale Banatului și ale Bihorului sunt luate deja de italieni, de unguri, de chinezi. Pădurile ni le taie cei care pot și exportă lemnul, bogățiile subsolului le-am dat pe nimic. Pentru pământul acesta, Bădie Mihai, pentru bogățiile solului și subsolului, pentru apa și aerul din țara noastră s-au luptat și au murit moșii și strămoșii noștri. Au vrut să ne lase o țară mare, frumoasă, bogată și liberă, nouă, urmașilor și urmașilor urmașilor noștri până la sfârșitul veacurilor. Satul a fost întotdeauna rezervorul din care au izvorât mii de tineri, care au apărat cu brațul și cu viața lor hotarele, care au cercetat cu mintea lor tainele lumii, care au creat opere artistice nemuritoare. Datorită satului, liftele păgâne s-au întors cu coada între picioare în pustele din care au venit; datorită satului, politica sistematică de deznaționalizare dusă de ruși, de unguri, de austrieci și de alții n-a dat roade; datorită satului, propaganda ateistă a rămas neputincioasă și religia creștină a triumfat; datorită satului, statul a supraviețuit la vremuri de cumpănă și în vremuri de pace; datorită satului, ne mândrim astăzi în lume cu limba românească, cu muzica noastră populară, cu portul românesc, cu meșteșugurile tradiționale, cu obiceiurile și tradițiile noastre, care ne fac unici în lume, care ne apără de contopirea cu alte nații.
Mii de ani, Bădie, bătrânul acesta, lovit, jefuit, nedreptățit, ciopârțit, ars, înecat, zdrențuit a ținut țara pe umerii săi, cu conștiința că slujește urmașilor și lui Dumnezeu. Astăzi e singur, bolnav, flămând, inutil. Din când în când, îi mai vine câte un fiu de departe să-l mai vadă, să-i mai aducă o pâine, un sicriu, o floare, o lumânare. Mare comoară a fost satul pentru neamul nostru. Astăzi este muribund și pe nimeni nu-l mai interesează. Se zvârcolesc în morminte străbunii, când văd și aud câte se petrec în lume și în țară, când văd stolurile de corbi cum ne dau târcoale pe la hotare, când aud zăngănit de arme și miros de praf de pușcă. Avem aliați, avem arme sofisticate, avem tratate, dar nu mai avem țăranul român și dragostea lui pătimașă de glie, de țară, de familie, de credință, de limbă, de casă, de biserică și de morminte. Aceasta era cea mai puternică armă, cea mai puternică armată, pe care hoardele lumii n-au putut s-o înfrângă mii de ani din exterior. Tocmai de aceea, cu viclenie satanică, încearcă s-o distrugă din interior, s-o decimeze, s-o scoată din luptă, pentru că astfel victoria le este asigurată.
Du-te, Bădie, până la Dumnezeu, dacă e nevoie și roagă-te și tu pentru neamul românesc, pentru țara noastră, pentru sat și pentru țăranul român. Fără ele suntem orice altceva, dar nu mai suntem noi înșine, suntem doar robi pe moșiile altora. Fă nu fie, Bade!
Cu bine, pe curând, Bădie!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*