Scrisoare lui Eminescu(VII)

07.06.16 by

Scrisoare lui Eminescu(VII)

,Bădie Mihai,
Nu ți-am scris demult, fiindcă m-a luat valul și amărăciunile. Îți recitii astăzi Doina și mă cuprinse-un dor nebun de tine. Nu rezistai ispitei de a-ți mai scrie câteva rânduri.
Scriai, Bădie: ,,De la Nistru pân-la Tisa./Tot românul plânsu-mi-s-a,/Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./Din Hotin şi pân-la mare/Vin muscalii de-a călare,/De la mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/Din Boian la Vatra-Dornii/Au umplut omida cornii/Şi străinul te tot paşte,/De nu te mai poţi cunoaşte!”
Hei, bădie, multe s-au întâmplat de când ai plecat dintre noi! Dacă le-ai ști pe toate, cu siguranță că ai înnebuni. Au venit vremuri în urma ta, când românul dintre Nistru și Tisa a plâns de au curs pâraie de lacrimi după cei răpiți din casa și de la masa lui și au fost duși în siberii depărtate și nimeni nu le-a mai știut de urmă. Au plâns românii înstrăinați între Nistru și Oceanul Pacific, fiindcă nu aveau pe nimeni apropiat, nu-și auzeau graiul, cântecul, rugăciunea, iar dorul de casă și de ai lor îl purtau ca pe o cruce plumbuită. Au rămas tot restul vieții numai printre străini, până când li s-au risipit oasele în morminte fără cruce!
Au plâns românii din țară, fiindcă mulți dintre ai lor au fost răpiți de lifte păgâne aciuate-n țară, judecați de ochii lumii și trimiși la ocne, la canale, în beciurile cele mai întunecate ale închisorilor. Au fost bătuți, înfometați, hăituiți ca niște sclavi, pentru vina de a fi fost fruntași ai satelor la hărnicie, cinste și omenie; pentru vina de a fi fost intelectuali adevărați, istorici, scriitori, politicieni, medici, ingineri, ierarhi și preoți desăvârșiți. O stăpânire străină de neam și de țară îi vâna noapte de noapte în dube negre și-i ducea pentru totdeauna spre zări necunoscute, de unde, cei mai mulți, nu s-au mai întors niciodată. Li s-au confiscat pământurile, casele, vitele, acareturile, le-au fost dați copiii afară din școli și din slujbe, s-au distrus idealuri și destine! Aceeași stăpânire le-a răpit apoi tuturor bruma de strânsură, punându-l pe fiecare să scrie că ,,de bunăvoie și nesilit de nimeni” se trece la colectiv cu tot pământul, cu vitele, cu atâtea brațe de muncă!” Zeci de ani au lucrat pe pământurile noilor stăpâni, primind doar atât cât să nu moară de foame!
A venit Revoluția, Bădie, și iarăși au plâns românii. De data asta de bucurie! Din păcate, străinii au știut să se aciueze repede în posturi cheie și să tragă sforile. Și, în câțiva ani, s-a surpat economia în general, industria și agricultura în special. Am ajuns la mâna străinilor! Ei ne dau ce vor de mâncare, de băut, de îmbrăcat. Noi nu mai suntem în stare să producem nimic! Au plecat românii spre țări și continente îndepărtate, cu speranța unei vieți mai bune. Au rămas satele pustii, ici și acolo mai vezi câte un bătrân, care tot mai așteaptă ziua când își va revedea copiii și nepoți pășindu-i pragul! Toată floarea neamului s-a risipit în cele patru zări, uitându-și limba, tradițiile, cântecul, portul și…, ușor-ușor, și țara! Au știut străinii cum să lucreze, cum să uneltească împotriva neamului tău, iar noi i-am crezut de bună-credință. Mereu în imperii am fost, care ne-au supt bogățiile subsolului, ne-au stors averile solului și ne-au făcut pălmași pe moșiile lor.
Mare dreptate aveai, Bădie, ca un profet de altădată, când scriai cu durere: ,,Vai de biet român săracul!/Îndărăt tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vară vara lui,/Şi-i străin în ţara lui./De la Turnu-n Dorohoi/Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/Şi cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/Zboară păsările toate/De neagra străinătate;/Numai umbra spinului/La uşa creştinului./Îşi dezbracă ţara sânul,/Codrul – frate cu românul -/De secure se tot pleacă/Şi izvoarele îi seacă -/Sărac în ţară săracă!”
Mereu ni se spune, – și noi trebuie să credem asta –, că străinii ne sunt ca frații, că ei ne hrănesc, ne apără, ne adapă, ne iubesc! Of, Bădie, Bădie, de câte ori ne vine să zicem ca tine: Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia,/Şi neamul nemernicia!”
Ne rămâne doar nădejdea că Dumnezeu nu ne va uita și se va îndura și de neamul nostru. Prea a fost călcat veacuri la rând de cizme și copite străine. Prea a fost jefuit de nenumărate ori de puternicii zilei de aiurea. Prea mult L-am iubit și L-am slujit, ca să ne părăsească și să ne lase în voia și la cheremul străinilor. Prea multe liturghii și rugăciuni s-au înălțat de la altarele bisericilor și mânăstirilor noastre, care L-au chemat în ajutor. Prea mult sânge și prea multe lacrimi a înghițit pământul acesta, ca să nu ajungă glasul nostru până la porțile cerului și dincolo de ele. Prea mulți sfinți sunt îngropați în pământul țării noastre și nu se poate să nu le audă Dumnezeu ruga pentru mântuirea neamului românesc. Prea mulți voievozi cu frică de Dumnezeu au luptat la porțile Europei și au ținut la distanță hoardele năvălitoare, ca să nu facă ceva și pentru noi. Repetăm cu speranță cuvintele tale: ,,Ştefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las-arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfinţilor/În sama părinţilor,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca să-ţi mântui neamul tău!/Tu te-nalţă din mormânt,/Să te-aud din corn sunând/Şi Moldova adunând./De-i suna din corn o dată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori,/Îţi vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară,/Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară !/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”/.
Multe am a-ți spune, Bădie! Voi reveni! Pân-atunci, cu bine!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*