Scrisoare lui Eminescu (IX)

11.02.17 by

Scrisoare lui Eminescu (IX)

Bădie Mihai,
De multă vreme nu ți-am mai scris! M-a luat valul și mereu am fost tot ocupat, mereu am tot amânat de pe o zi pe alta! M-am hotărât acum să-ți adresez aceste rânduri, din două motive, care sper să te bucure:
În primul rând, am fost impresionat, aflând din presă că cel mai puternic om al lumii, președintele Americii, a adoptat, cu știință sau fără știință, multe din ideile tale politice. Le-a socotit a fi cele mai potrivite pentru a scoate țara din impas, pentru a-i da un nou impuls spre un viitor strălucit. E vorba de atitudinea față de companiile și corporațiile străine, de politica față de economia națională și altele. Tu le-ai spus adevărul, sărmane, cu un veac și jumătate înainte, dar ai noștri nu te-au luat în seamă. Ba, dimpotrivă, te-au socotit o piatră de scandal, o piedică în calea propriilor interese. Din cauza aceasta, ca să scape de tine, te-au dus la spitalul de nebuni, te-au băgat în cămașa de forță și te-au otrăvit sistematic până în ultimele zile ale amărâtei tale vieții. A pecetluit lucrarea lor un nebun notoriu, care ți-a dat cu piatra în cap și astfel ai terminat calvarul!
În al doilea rând, ți-am scris, bădie, ca să-ți mai spun și ție ce mai e pe la noi. S-au adunat multe, dar cele din ultima vreme au fost grozave. Românii noștri au reușit să dea o lecție de moralitate Europei și lumii întregi, cum n-a făcut-o nici un popor din lume. Chiar și ungurii, bulgarii și rușii, care, știi bine cum ne privesc, au rămas uimiți și nu s-au putut abține să nu ne laude, să nu dacă și ei manifestări de simpatie în sprijinul nostru. O lume întreagă a privit zile și nopți la televizor ceea ce se întâmpla în România, în București și-n majoritatea orașelor mari ale țării, din Maramureș în Bărăgan, din Banat în Dobrogea, din Bihor până-n Moldova. Șaizeci de televiziuni mari ale lumii și-au trimis urgent reporteri și cameramani aici ca să vadă, să audă și să transmită miracolul românesc. Mari capitale europene, orașe din America și din Canada, ba chiar și din Japonia și din Coreea au devenit, vrând – nevrând, gazdele unor manifestații de amploare în sprijinul cauzei poporului român.
Dar, să nu te țin în suspans, să-ți spun, bădie, despre ce e vorba.
De mai bine de o lună aveam un guvern tânăr, plin de idealuri mărețe, care atinsese performanța de a reda speranța și optimismul unui întreg popor. Un premier de ispravă, bănățean, ne asigura că totul va fi bine și frumos. Nimeni și nimic se părea că nu-i stă în cale. Avea susținere în parlament, avea un program bine gândit, dar, din păcate, nu avea toți miniștrii suficient de potriviți pentru funcțiile ce le fuseseră încredințate. Munceau guvernanții noștri de se speteau, zi și noapte. Din păcate, ghinionul n-a întârziat. Nu știm dacă incompetența, ori presiunea unor oameni și organizații din țară sau din străinătate au făcut ca ministrul justiției, – de altfel un inginer drăguț -, să facă o gafă monumentală, care a declanșat un adevărat cutremur în întreaga societate românească.
Într-o noapte de ianuarie, când era ,,negură și ceață”, la o ședință de guvern, fără a fi înscrisă pe ordinea de zi, a fost introdusă o ordonanță de urgență, care avea menirea să elibereze din închisoare și să spele păcatele hoților, corupților, celor cu abuzuri în serviciu și altor câtorva categorii. Alături de aceasta, mai era și o altă ordonanță, care modifica peste o sută de articole din Codul penal al României. Premierul l-a întrebat pe ministrul justiției de trei ori, ca Iisus pe Sfântul Petru: ,,- Domnule ministru, avem toate avizele necesare pentru aceste ordonanțe?” ,, – Da, domnule prim-ministru!” răspundea convingător ministeriabilul. Ordonanțele au trecut rapid și au fost trimise imediat la ,,Monitorul Oficial”, așa că până dimineața au și fost publicate. Abia în zilele următoare au început să vină avizele privitoare la ordonanțele respective și multe dintre ele erau negative…!
Vestea s-a răspândit ca fulgerul în București și nu numai. Poporul acesta, de care partidele și conducătorii își aduc aminte doar în campaniile electorale, a ieșit din anonimat. La miez de noapte, de pe toate străzile au început să curgă valuri imense de mulțime. Se adunau în Piața Palatului Victoria, sediul guvernului. De pe gura de metrou ieșea lumea ca albinele dintr-un stup care roiește. Piața a devenit curând neîncăpătoare. Circulația mașinilor s-a blocat și protestele au început. Exemplul Bucureștiului a fost imediat preluat de toată țara. De aproape două săptămâni, zi de zi și noapte de noapte, sute de mii de români protestează față de ordonanțele guvernului. Se estimează că acestea sunt cele mai mari manifestații la românii de până acum. Nici la Revoluția din 1989 nu a ieșit atât de multă lume în stradă. Vei fi nedumerit, poate, și te vei întreba de unde până unde o asemenea reacție? Situația e mult mai complicată și cauzele mult mai profunde, bădie, decât par.
De un sfert de veac noi asistăm, seară de seară, la un adevărat circ al politicienilor. Seară de seară îi vedem certându-se ca la ușa cortului și acuzându-se reciproc de hoție, de corupție, de abuz, de tot felul de matrapazlâcuri, prin care au încălcat legile. Seară de seară aflăm când despre unul, când despre altul, că a furat atât sau atât, că a dat un ,,tun” de nu știu câte sute de milioane de euro, că a păgubit statul de nu știu ce bunuri și valori. De un sfert de veac presa în general și televiziunile în special ne-au dezvăluit mii de cazuri de infracțiuni care de care mai grave, încât, la un moment dat, ai impresia că țara asta a devenit o căprioară vânată și prăbușită, din care se înfruptă hulpav corbii, ciorile, lupii, câinii și celelalte jivini. Au fost date la fier vechi mari unități industriale, ale căror produse făceau din țara noastră un concurent redutabil pe piața mondială, au fost vândute pe nimic bogățiile subsolului, cele mai bune terenuri pentru agricultură, au fost defrișate pădurile, au fost încheiate contracte păguboase pentru statul român în schimbul unor peșcheșuri grase. Lista poate continua pe multe pagini. Am ajuns astăzi să aducem fructe și legume în magazine și în piețe din cele mai îndepărtate state, să importăm totul, până și ace cu gămălie. Produsele noastre, atâtea câte mai sunt, se elimină sistematic din circuit. Tinerii noștri și-au luat lumea în cap și au plecat încotro au văzut cu ochii ca să-și câștige pâinea, acceptând uneori munci dintre cele mai umilitoare. Peste patru milioane de români sunt azi peste hotare. Au rămas satele goale, populația e îmbătrânită, îngrijorată pentru ziua de azi, dar mai ales pentru ziua de mâine. Asta în timp ce mai marii zilei se laudă, care mai de care, cu cât a furat, câtă avere a acumulat.
Poporul, bădie, a privit, a judecat, a răbdat, a sperat, după cuvântul Mântuitorului: ,,Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se îndrepte și să fie viu!” Manevra guvernului a fost picătura care a făcut să se verse paharul și să explodeze cazanul. Să nu-ți închipui, bădie, că au ieșit cu tancuri, cu mitraliere, cu grenade, cu furci și cu coase. Nu! Au ieșit cu mâinile goale, sau, cel mult, cu copiii de mână sau cu ei în brațe.
Am evoluat mult, bădie. În 1907, poporul spunea prin glasul lui George Coșbuc: ,, Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt,/Să vrem noi sânge, nu pământ!/Când nu vom mai putea răbda,/Când foamea ne va răscula,/Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/Nici în mormânt!” A trecut vremea! Mai bine de o jumătate de veac de comunism, când eram convinși că nu vom putea niciodată să trecem dincolo de cortina de fier, când apele Dunării purtau cadavrele celor înecați ori împușcați, în încercările lor disperate de a evada din țară, a venit 1989. Atunci poporul a ieșit în stradă. Ieșise și până atunci de nenumărate ori, de voie sau de nevoie, de câte ori fusese câte o aniversare, câte o vizită, câte un miting organizat. Acum ieșeau îmbătați de dorul de libertate. Sub ploaia de gloanțe se prăbușeau, înghenuncheau și strigau: ,,Vom muri și vom fi liberi!” Nicăieri în lume nu se mai strigase așa ceva. Nimeni nu găsise o asemenea soluție de scăpare dintr-un infern păzit cu mitralierele. Numai urmașii dacilor puteau să aibă atâta seninătate, credință, convingere. Numai la noi speranța nu putea fi ucisă!
Din 1989 am avut multe prilejuri să ieșim în stradă și să ne apărăm drepturile. Fie că a fost vorba de Piața Universității, de Roșia Montană, de gazele de șist, ori chiar de vreun preot urgisit de mai marii săi, poporul și-a impus voința, chiar dacă a fost vorba de gesturi disperate.
Acum, când nimeni nu s-ar fi așteptat la o asemenea reacție, mai cu seamă că tocmai se dăduseră câteva beneficii și înlesniri, poporul s-a ridicat și a spus răspicat: ,,Asta nu se poate, măria-ta!” Sutele de mii de manifestanți, ieșiți spontan în stradă, au dat dovadă de o maturitate civică cum puține popoare sunt în stare. Nu au recurs la violențe. Ba, dimpotrivă! Când niște ,,spărgători” de manifestație, cu fețele mascate, au încercat să atace jandarmii, manifestanții s-au delimitat clar de aceștia. Purtau pancarte cu sloganuri superbe, din care puteai face o carte de filozofie politică. Erau de toate vârstele, de la sugar, până la bătrân, de la cel cu patru clase la profesorul universitar. Nu cereau mâncare, nu băutură, nu bani, respectiv salarii sau pensii mai mari. Cereau să se abroge acele ordonanțe, infractorii să-și facă pedeapsa legiuită, să nu mai fie hoție în țară, pentru ca fii și fiicele, frații și surorile lor să se poată întoarce. Era atâta sinceritate și patriotism în vocea oamenilor acelora. Nu erau manipulați, nimic nu era regizat dinainte. O lume era uimită că tocmai noi, românii, cei care un sfert de veac am fost socotiți hoții și cerșetorii Europei, ciordeii, impunem atât de categoric guvernului să lase hoții și corupții acolo unde i-a trimis legea. Până și copiii cereau ,,Să nu mai fie hoți!” sau ,,Nu mai fula, hoțomane!” Pancarte purtau sloganuri anticorupție; câțiva purtau pe umeri sicrie, pe care scria ,,Aici odihnește democrația!”, purtau cruci mari, de scândură, ca la înmormântare. Unii purtau ca pe niște stindarde chipuri de politicieni și mai mari ai zilei îmbrăcați în zeghe vărgate de pușcăriași; alții sunau în trompete, fluiere și vuvuzele; alții fluturau steaguri, multe steaguri tricolore. Aceasta era România Tainică, România profundă. Acesta era sufletul românesc nepervertit, însetat de dreptate, care o spune, mai în glumă, mai în serios, că trebuie să se țină seamă de poporul acesta, de cei mulți, că poporul nu este prost. Acesta era românul adevărat, educat, capabil să înțeleagă și să pună în aplicare valorile democratice. Și tu te-ai fi bucurat, bădie, să vezi atâta frumusețe la neamul tău. Alături de oamenii aceștia din stradă nu s-au lăsat așteptate personalități și instituții de prima mână: președintele țării, procurorul general, patriarhul, profesorii de la mai multe facultăți de drept.
La un moment dat, bădie, a apărut un ,,terorist”. Era tânăr, de vreo trei ani. A trecut prin cordonul de jandarmi ca printr-o perdea de fum. Era cu mâinile goale. Nu lovea nici cu palmele, nici cu pumnii, nici cu picioarele. Nu avea asupra lui explozibili, dar înainta cu curaj în spatele frontului. Zâmbea, atât. La un moment dat, un jandarm cât un Goliat de mare s-a repezit pe el, l-a ridicat în brațe, la sărutat pe obraji și l-a dus mamei sale, fără proces-verbal de predare-primire.
Într-un târziu, guvernanții noștri, înțelegând că nu e de glumă, au abrogat ordonanțele acelea și poporul s-a mai liniștit. Vom vedea cum vor evolua lucrurile în următoarele zile.
Cred că dacă ai fi fost și tu de față, bădie, te-ai fi entuziasmat, așa cum ai făcut-o la Putna, la aniversarea lui Ștefan cel Mare. Cu siguranță că ne-ai fi iertat pentru toate nedreptățile ce ți le-am făcut!
De îndată ce voi avea noutăți a-ți spune, voi reveni, bădie, că poate tu, acolo unde ești, nu ai televizor ca noi sau internet.
Oricum, bădie, fii sigur că asemenea popoare nu pot să piară. Dumnezeu are nevoie de ele, măcar pentru a le arăta altora cum ar trebui să fie un popor bineplăcut Lui.
Cu bine, bădie, pe curând!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*