Scrisoare către un prieten de departe (1)

14.01.13 by

Vorbeai de unitatea minunată a Scripturii, Ioane. Deși – o marturisesc cu rușine! – nu am citit Biblia cu acribie și de-a fir a păru’, aceiași primă impresie am avut-o și eu:înțelesurile Evangheliei, toate, par a se întrepătrunde intim unele cu altele, lumînându-se și sprijinându-se reciproc, tocmai în masura în care fiecare își castigă propriul înțeles numai și numai datorită acestei intime perihoreze generalizate. Modelul Sf. Treimi se regăsește, pesemne, inefabil ca orice taină, în tot ce o exprimă.

Cunoașterea intelectuală de Dumnezeu – “Amor intelectualis Dei” – recunosc, a fost și pentru mine o etapă în care am zăbovit hăt mult. Rațiunea filosofică m-a dus spre aflarea unui Absolut eterogen, de factură “liberală”, dacă-mi este permis ineditul expresiei, un Absolut care atunci când îl lăsam în pace, mă lăsa și el pe mine…; cand îl chemam, prin cazna scremută a Rațiunii, se înfățisa imedial, loial și la îndemână, provocandu-mi seducatoare și de neuitat vârtejuri ecstatice. Îmi amintesc, bunăoară, ce orgii ale miniii erau lecturile Stiinței Logicii sau Fenomenologiei lu’ Hegel, filosof de care am fost foarte apropiat și căruia îi datorez multe…

Hiba, am constatat mai târziu, era că foloseam rațiunea ca pe o undiță de prins adevărul, ea nefiind suficient de smerită și de primenită pentru a-l înmuia și păstra în ea, pentru că nu devenise încă fire dospită, inima aflându-se încă departe și straină de ea, iar absolutul astfel livrat era unul încărcat cu această negatie, cu acest defect… Vanitatea și ambiția rațiunii își rata propria pretenție, aceea de a se regasi peste tot și în toate, pentru că pornea de la o premisă neimpropriată critic.Trufia, lăcomia și frenezia ei oarbă, necritică îi impiedica accesul la Sinele ei mai larg, mai intim și mai așezat.

Nu mai știu care dintre Părinți zicea că:

“… cel ce vrea să intre la Dumnezeu cu nerușinare și cu multă cutezanță, și se silește să-L mărturiseasă în chip curat și să-L dobândească în sine fără să se fi curățit, e lesne omorât de draci… Căci căutând cu îndrăzneală și cu obraznicie cele ce trec de starea lui, urmărește cu îngâmfare să ajungă la ele înainte de vreme”.

Iar altul, printr-o stilistică pe cât de originală, pe atât de seducătoare, zice așa:

Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăți, au fost amăgiți de duhul părerii de sine… Căci nu grăiesc împărtașindu-se din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inima asemenea unei bălți puturoase, în care se hrănesc lipitorile, șerpii și broaștele poftelor, înfumurării și neînfrânării. Apa cunostinței lor este tulbure și rău mirositoare și stătute. Cei ce beau din ea se îmbolnăvesc, se umplu de greață și varsă”.

Nu e minunat? Nu e cuceritor? Eu mă topesc, citindu-i…

Una din ideile de fond din cărticica mea, tocmai aceasta fu: să arăt că o priză de bună calitate pe transcendență nu se poate realiza decât prin regresia critică în transcedentalul conștiinței; adică, vulgarizând puțin (din rațiuni plastice): cu atât mai mult îl obțin pe Dumnezeu cu cât deretic mai mult prin eul meu și-l scutur de cele hâde și învârtoșate ale sale, primenindu-l întru o sfântă așteptare care, prin bunăvoința și intervenția Duhului, să-i consacre o identitate absolută și necondiționată, de dumnezeu prin har; la câtă curăție am (într-o acceptie existentiala, metanoica, de înnoire a aluatului propriu), atâta har dumnezeiesc primesc! Să nu se înțeleagă că harul Duhului se dă parțial, pe bucăți. El se dă de-a întregu’, dar noi, prin negura puturoasă a păcatelor așternută peste suflet, nu avem deschiderea originară și puterea de a-L primi în toată strălucirea si limpezimea Lui. Desigur, Parinții ne învață că soluția unică și ideală pentru o curație exemplară e smerenia autentică, tăierea voii proprii; ea crează premisa unei receptivități maxime, căci – zice-se – de îndată ce omul iese cu supunere, plâns și pocăință din eul său, e musai că, printr-o tainică imersiune, Dumnezeu coboară în el, instant și cu necesitate, așezându-se in ceea ce eul a suprimat…(anabasis și catabasis)

Există însă și o rațiune dincolo de rațiune, dar care se formulează în termeni apofatici, antinomici, inefabili pentru că prinde Absolutul din cea mai adâncă interioritatea a sa, iar ceea ce e mai presus de tine – generic vorbind – nu poate fi perceput și comunicat decat prîntr-un limbaj tainic, iconologic ce tinde spre propria lui depășire și în a cărei aparentă lipsă de precizie și “obiectivitate” stă, paradoxal, toata bogăția și vigoarea lui, fiind o rațiune ce urmează rațiunii, o rațiune care a învins prestanța și persuasiunea silogistica în favoarea unui adevar mai propriu (mai personal), mai universal și mai statornic.

Prima rațiune, cea care iscodește lumea impudic, haotic și exterior aflând mai degrabă ce se întâmplă la suprafața lucrurilor, și nu ceea ce sunt cu adevarat în ele însele, seamănă oarecum cu cunoașterea intelectuală de care pomeneai tu, cea care nu se stâmpăra niciodată pentru că are lipsă ”busola și cârma” (vectorul) puterii sale, cea care ii dă sensul și temeiul, orientând-o cu discernământ spre cele proprii ale sale. Exterioară find sieși, tot ceea ce găsește în lucru e afectat de această exterioritate, negație, opoziție (din nou poți vedea cum la o anumită configurație a constiinței îi corespunde un anumit adevăr!!).

A doua rațiune, cea care și-a aflat propria măsură – de icoană a prototipului divin, nu se mai risipește în cele din afară, ci, deiformă fiind, încearcă o recuperare cât mai docilă a condiției ei primare, de asemănare și odihnă în logosul dumnezeiesc, ascultând vocea Lui din cea mai nepervertită interioritate a sa și redând-o ca atare… Duhul, prin inițiativa rațiunii smerite (alterate), a pus puțină dospitură în frământătură și a întors rațiunea la temeiurile ei… E rațiunea duhovnicească, asa o văd eu; rațiunea așezată ferm în albia ei, în deplina transparență cu sine însăși…; ea “curge”, paradoxal, spre isvor, dar e stâmpărată de o geografie precisă și prietenoasă care-I orientează pe cât de discret, pe atat de ferm, cursul. (concursul Duhului Sfant). În aceste sens putem spune, oricât de bizar ar suna, că rațiunea duhovnicească e o rațiune ex-centrică care tinde neîncetat spre centrul ei, avându-l totodată în ea.

Vreau sa mai spun aici doua vorbe despre apofatismul persoanei, despre antinomia zidirii sale sau, prin ricoșeu, despre ceea ce spui tu despre suflet (“sufletul e legat de trup dar și de ceruri”) și anume că odată cu conștiința de sine care îi dă identitatea de făptură i se dă totodată și constiința că eul său nu este centrul. Sf. Augustin avea o vorba: “Deus est interior intimo meo” (Dumnezeu îmi e mai întim decat imi sunt eu mie), adica nivelul cel mai launtric, cel mai personal și mai apropiat al omului e în același timp proprietatea Altcuiva, a lui Dumnezeu. Dumnezeu e prezent în mine prin har, dar fără ca eul meu să se identifice cu Dumnezeu, adică identitatea mea trebuie concepută împreună cu conștiința dependenței sau, poate mai bine spus, constiința dependenței e cea care validează identitatea mea centrală. Un părinte român spunea undeva – legat oarecum de aceasta antinomie originară care ne constituie – îndulcîndu-ne dorul metafizic de “ființă în timp, negasindu-și locul în timp”(C. Noica), că “disjuncția între ceea ce suntem temporal și ceea ce suntem etern e creată pentru a ne permite efortul spiritual și a ne reda pe noi noua înșine”. Foarte subtilă și adâncă observație.

www.omniscop.ro

Leave a Comment

*