SCRISOARE CĂTRE ARTĂ ŞI SUFLET

20.12.17 by

SCRISOARE CĂTRE ARTĂ ŞI SUFLET

Primim pentru publicare:

Cândva am încercat să ţin minte un text scurt, o propoziţie sau o frază…
La citirea unei povestioare din „Cireşul spovedaniei”, roman scris de o prietenă, scriitoare din Oltenia, chiar judeţul meu, Dolj, care se încheia cu următoarele cuvinte: „Ăsta nu e porumbel adevărat! E un suflet de om, care vine din când în când pe acasă!”, ochii mi s-au umplut de lacrimi şi o întrerupere a graiului a transformat tăria vorbelor într-o prelungă tăcere. Prin faţa ochilor înceţoşaţi mi-au trecut, ca un cârd de berze când revin din alte ţări în ţara noastră, pentru a cuibări şi a se înmulţi, toate rudele, prieteni, cunoştinţe, părinţi plecaţi în lumea de dincolo.
„E un suflet de om, care din când în când vine pe acasă”. Îţi mulţumesc doamnă Ioana Stuparu! Câteva cuvinte ale dumneavoastră au adus în sufletul meu trecute amintiri în prezente, fericite trăiri: au fost clipe prelungi, care nu aş fi vrut să se termine niciodată. Dacă aş fi putut aş fi transformat clipa în veşnicie, dar poate citind şi alte cărţi scrise de dumneavoastră, voi reuşi ca să fac prezentul să fie contemporan cu viitorul.
Datorită dumneavoastră şi a cărţii apărute ce cuprinde povestioare trăite în trecut şi păstrate în amintire, o umbră caldă dintr-o adâncime îndepărtată, s-a afirmat ca o trecere de la o lume la alta, irezistibila afirmare a unor nesfârşite ecouri, ce nu vor putea fi înăbuşite niciodată, şi… nici nu aş dori.
Sufletul omului, din porumbelul poposit pe umărul eroului povestioarei, este o înflorire tragică prin care se întâlnesc oameni „despărţiţi”, care face ca pieptul să respire într-un lung moment de plâns, ce nu poate stinge vocile celor plecaţi care răsună tot mai puternic, chemând alte voci, întru umplerea inimilor vrednice de a deveni mai curajoase.
Vocea porumbelului trimis de cei dragi plecaţi în altă lume se accentuează într-o puternică voce, care prin „ferestrele deschise” către Dumnezeu „grăit-au cerurile prin oamenii pământului”, printr-un divin miracol.
Pentru a nu uita fraza, pentru care am scris cele două pagini, o scriu: „Miracolul ne învăluie şi ne scaldă precum aerul, dar noi nu vedem”. La acest miracol adaug, trei versuri din poeta Ioana Stuparu, pentru ţinere de minte:
„De unde acest dor ce-i arde pe români?
E moştenire sacră venită din străbuni?
E Taină pomostită în funduri de fântâni”?
Trei întrebări pentru care bunul Dumnezeu îmi va da imboldul, puterea şi credinţa, de a da răspunsuri.

Pictor Prof. COJOCARU VERGIL – COVER
23 – 11 -2017, Bucureşti
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*