Savantul basarabean la 75 de ani Mihai Cimpoi

18.08.17 by

Savantul basarabean la 75 de ani  Mihai Cimpoi

Încet, cu paşi mărunţi, dar încărcaţi de dulcea povară a culturii româneşti, Mihai Cimpoi urcă cea de-a 75 -a treaptă a fiinţei sale. S-a născut la 3 septembrie 1942, din părinţi ţărani (Ana şi Ilie) în comuna basarabeană Larga, unde urmează cursurile primare şi medii. La Chişinău, absolvă Facultatea de Filologie, în 1965, după care devine redactor al revistei „Nistru” (până în 1972) şi consultant al Uniunii Scriitorilor. În 1973 îi este interzisă semnătura şi activitatea publică, pentru că a „îndrăznit” să abordeze critica estetică de sorginte călinesciană în locul celei oficiale, sociologizante, aşa cum reiese din raportul oficial al primului secretar al C.C. al P.C. Moldova. Este angajat ca redactor la editurile „Cartea Moldovenească”( în 1974) şi „Literatura artistică” (1977-1982), secretar literar la Teatrul Naţional (1982-1983) şi la Teatrul liric „Al. Mateevici” (1986-1987). Din mai 1987 este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi preşedinte din septembrie 1991 până la 26 octombrie 2010, când i se uzurpă funcţia. A fost deputat al poporului din URSS în dezgheţul gorbaciovist (1989-1990) şi apoi deputat în Parlamentul R. Moldovei (1999-2001). În paralel, îndeplineşte funcţia de şef al Secţiei de literatură clasică a Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, obţine doctoratul în filologie în 1998, cu referatul-sinteză: Eminescu, poet al Fiinţei (conducător, Eugen Simion) şi predă la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău. În 1991 devine membru al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în 1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994 este ales şi membru al consiliului director al acesteia), membru al PEN-clubului, vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cetăţean de onoare al Craiovei (în 2005, alături de Grigore Vieru, Victor Crăciun, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu) şi al altor personalităţi. Este director al revistelor „Viaţa Basarabiei” şi „M. Eminescu”, membru în colegiile publicaţiilor „Caiete critice”, „Viaţa românească” etc., preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Personalitatea şi creaţia sa au fost onorate cu numeroase premii: Premiul de Stat al R. Moldova (1994), premiile „G. Bacovia” (al revistei „Ateneu”, 1991), „Nichita Stănescu” (1995), „Lucian Blaga” (1990, 1995, 2000), Fundaţia Scrisul Românesc (1997), „Mihai Eminescu” (Drobeta Tr. Severin, 2000), premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997) şi distincţii: maestru al literaturii din R. Moldova (1992), Ordinul Republicii (refuzat în semn de protest împotriva decorării cu acelaşi ordin al fostului prim secretar bolşevic, I.I. Bodiul), medalia jubiliară „Mihai Eminescu” a României şi R. Moldova, Ordinul Naţional, „Serviciul credincios” în grad de cavaler al României etc., etc.
Bibliografia operei sale este impresionată. Debutând revuistic încă din studenţie (deşi publicase, ca elev, note de lectură) şi editorial cu micromonografie despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru (Mirajul copilăriei, 1968), Mihai Cimpoi a cuprins întregul areal al culturii româneşti: Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), Cicatricea lui Ulysse (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Duminica valorilor (1989), Sfinte firi vizionare (1995), Basarabia sub steaua exilului (1994), Europa, sarea Terrei (2007), Esenţa temeiului (2013), studii despre Lucian Blaga (Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, 1997), Brâncuşi (Poet al ne-sfârşirii, 2001), D. Zamfirescu (2002), Secolul Bacovia (2005), Gr. Vieru (Poetul arhetipurilor, 2005), Leopardi (2006), Gr. Alexandrescu (2009), Mari scriitori români (2009), I. Creangă (2011), I. Ghica (2012), Elena Văcărescu (2015), C. Stere (în colaborare cu E. Simion, 2015), pentru celebrul scriitor basarabean postfaţând şi îngrijind ediţia de lux a romanului, În preajma revoluţiei (2016, prefaţă de E. Simion), I. Heliade Rădulescu (Panhymnicul Fiinţei, 2008), V. Cârlova (Poetul „sufletului mâhnit”, 2010), I. Al. Brătescu-Voineşti (Prefacerea firii, 2011), cărţi de sinteză, precum Mărul de aur (1998), Cumpăna cu două ciuturi (2000), Zeul ascuns (2002), Lumea ca o carte (2004) etc. sau acea serie maioresciană de Critice, în nouă volume, apărute la Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, fiecare carte având un subtitlu semnificativ. Sinteza acestora este deja celebra O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ajunsă la cinci ediţii augmentate, o completare necesară şi benefică a Istoriei lui G. Călinescu.
*

Centrul de greutate al scrisului lui Mihai Cimpoi este fixat pe „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), prin cărţi de o indubitabilă valoare: Narcis şi Hyperion (1979, 1986, 1994), Spre un nou Eminescu (1993, 1995), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Eminescu, poet al Fiinţei (1998, 2003), Plânsul demiurgului (1995), Eminescu. Mă topesc în flăcări (2000), Corpusul Eminescu, în 8 volume, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic (2012, lucrare unicat în cultura română).
Ne vom opri doar asupra Esenţei Fiinţei (2003, 2007), cu un subtitlu sugestiv (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, pentru că volumul descifrează principalele idei definitorii pentru creaţia autorului Luceafărului şi tratează problematica eminesciană din alte unghiuri de vedere, neabordate sau prea puţin abordate de predecesorii săi; o abordare originală, documentată despre un „nou Eminescu”. Lucrările sale sunt dense în idei, autorul analizează critic teoriile emanate anterior, dărâmă ipoteze vechi spre a le înlocui cu cele care se potrivesc Poetului-nepereche.
Plecând de la o aserţiune a lui Thomas Sterns Eliot, conform căreia numai o operă de valoare impune reconsiderarea întregii literaturi antrioare, Mihai Cimpoi demonstrează că Eminescu, prin personalitatea sa intelectuală şi artistică, a devenit spiritul tutelar al românilor care a dominat nu numai secolul său dar şi pe al nostru şi, evident, sunt semne că va domina şi secolul următor.
Originalitatea abordării problematicii eminesciene de către Mihai Cimpoi constă în interpretarea lui Eminescu ca mare poet al Fiinţei, urmând modelul lui C. Noica de a rezuma îndeletnicirea filosofiei nu numai cu fiinţa pură şi simplă (cum procedau anticii), cu devenirea (cum afirmă modernii), ci cu „devenirea întru fiinţă”.
Mihai Cimpoi înlătură, cu argumente, clişeele despre Eminescu. De pildă, pesimismul eminescian văzut doar ca o înfluenţă a lui Schopenhauer. Mergând pe urmele lui Titu Maiorescu, Tudor Vianu şi G. Călinescu, Mihai Cimpoi nuanţează înţelegerea pesimismului eminscian prin stabilirea unor raporturi elective între Eminescu şi Kant, Eminescu şi Hegel. După opinia sa îndreptăţită, Eminescu se identifică unui homo dacicus, unui homo folcloricus, unui homo naturalis şi unui homo religiosus. Toate aceste ipostaze ale devenirii lui Emninescu se rezumă în homo eminescianus.
Alt clişeu argumentat de Mihai Cimpoi: „Romantismul eminescian – afirmă exegetul – face parte din speţa romantismului universal, care se cuvine receptat prin «stigmatele eterne» romantice, ca şi prin simbolismul cu accentul stăruitor pus pe muzicalitatea pură şi impersonală şi prin existenţialism, cu situarea omului în cadrul experienţelor-limită”. Căci Eminescu este mereu în căutarea „chintesenţei mişcărilor istoriei”. Eminescu se impune ca un mare poet al Fiinţei prin neliniştea sa metafizică, prin viziunile sale antologizate, prin căutarea tensionată a „sâmburului lumii”, obligându-ne să-i recunoaştem universitatea nu doar prin afilierea sa la romantism, ci la toate formulele postromantice (simboliste, expresioniste, postmoderniste).
Completând cele opt mituri în jurul cărora se concentrează creaţia eminesciană, teoretizate de acad. Eugen Simion (mitul naşterii şi morţii universului, mitul istoriei, mitul dascălului, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul creatorului, mitul poeziei), Mihai Cimpoi aduce în discuţie încă două mituri: mitul mioritic şi mitul manolin, considerând, iarăşi pe bună dreptate, că Eminescu „rămâne constant Poetul-Mit, Poetul-Model”, un mit benefic, lucrător.
Mihai Cimpoi descifrează în creaţia eminesciană o serie de metafore în jurul cărora gravitează întreaga operă, atât poezia şi proza, cât şi publicistica: oglinda care obligă realul său se spiritualizeze (geniul este oglinda supremă a creaţiei), roata, orologiul, apa, ca simbol amalgamat al Vieţii şi Morţii universale.
Proza lui Eminescu este definită ca o proză de frontieră, în care formule narative se îngână la intersecţia realului şi a visului, fiind tensionată, filosofică şi esopică, în care se impune teatrul lumii, cu figuranţi ce apar şi dispar de pe scenă şi cu regizorul lumii în culise.
Eminescu, în viziunea sa, este privit ca un tot, nedepartajat convenţional în poet, prozator, dramaturg, om de ştiinţă sau autor de antume şi postume. În publicistică, spune Mihai Cimpoi, Eminescu apare „ca un adevărat Jupiter tonans, simbolizând mănunchiuri de fulgere împotriva «hidoaselor pocituri», promovându-şi ideile cu «stăpânire de fier», rostind fraze solemne cu aer sacerdotal răbdător, demonstraţii logice cu «istoria şi documentele în mână». Opera gazetărească a lui Eminescu este privită ca un spectacol intelectual, social şi etic al personalităţii sale, neviciat de partizanat politic. „Personalitatea lui Eminescu este unică şi indivizibilă, încorporând organic un homo civicus, un homo religiosus şi un homo ethicus, care impune o ordine naturală a universului, vorbind în chip socratic despre idei şi forme (prototipale), referindu-se mereu la libertate, despre individ şi colectivitate, individualism şi ideea de stat, despre societatea ca mişcare şi statul ca stabilitate, pe urmele lui Kant şi Hegel”. Sunt sesizate unele imperative expuse profetic de Eminescu: păstrarea unităţii şi identităţii naţionale, păstrarea limbii ca o „casă a fiinţei”, unitatea spaţiului cultural românesc.
Întreaga operă eminesciană, este înfăţişarea „unei drame cu doi actori, care îşi asumă în mod intermitent şi rolul de regizori. Poetul şi Demiurgul”.
Având conştiinţa complexităţii personalităţii poetice şi intelectuale a lui Mihai Eminescu, Mihai Cimpoi pune demersul exegetic sub semnul ontologiei, în căutarea esenţei fiinţei umane, cu o conştiinţă mitopo(i) etică bine definită, tensionată, durativă. Însăşi folosirea frecventă a adverbelor „încă” şi „mai” de către Eminescu dovedeşte că el înţelegea Fiinţa ca ceva care dăinuie; de aici preferinţa lui Eminescu pentru „mişcare care reprezintă procesualitatea ca atare, înţeleasă nu doar ca succesiune dinamică, ci şi ca simultaneitate dinamogenă, tulburătoare, de stabilitate în mai multe planuri”.
Prin lucrările sale despre Eminescu, acad. Mihai Cimpoi aduce o contribuţie esenţială în înţelegerea personalităţii şi creaţiei autorului studiat, învăţându-ne să „devenim întru Eminescu”.

*

Dar „conu’ Mihai” nu este doar un savant unanim recunoscut; este şi un militant eficient al panromânismului cultural, al ideii de unitate culturală a românilor pretutindenari şi, mai ales, ai celor de pe ambele maluri ale Prutului. În acest sens, a fost de nenumărate ori la Craiova, la „Zilele Basarabiei şi Bucovinei” sau pentru a-l omagia pe marele său prieten, Marin Sorescu, la fiecare sfârşit de februarie, dar şi în celelalte localităţi olteneşti. Astfel spus de Eugen Simion, Mihai Cimpoi este un „reputat critic literar şi «stâlp» al vieţii culturale din Basarabia. Un basarabean ţeapăn (în sens nichitian), clădit din materiale tari şi abundente, caracter dârz şi cumpănit, cu o umoare egală, în fine, un om pregătit – după cum lasă impresia – să ducă bătăliile sale până la capăt şi să le şi câştige”.

*

Am fost de multe ori invitat la Chişinău, oficial, de către academicianul Mihai Cimpoi (preşedintele Uniunii Scriitorilor din Basarabia, destituit ulterior, aducându-i-se acuze că stă prea mult în România) pentru Eminescu, să ţin conferinţe. La un moment dat, am avut, într-o şedere de două zile, mai multe conferinţe. Una dintre ele s-a ţinut pe Aleea Scriitorilor, pe 15 ianuarie la statuia lui Eminescu, opera sculptorului evreu Lazar Dubinovski (1910-1982), artist al poporului (din profil, se observă capul său, al sculptorului), o realizare sculpturală remarcabilă. Într-un ger cumplit, am vorbit despre Eminescu. În faţa mea stătea un băieţel cu ochii aţintiţi spre mine. Aproape că m-a intimidat. Am scurtat ce aveam de spus şi la final l-am întrebat de ce s-a uitat atât de atent la mine? Copilul îmi răspunse: ,,Nene, ce frumos vorbeşti matale moldoveneşte”. Iată, un copil a gândit mai bine decât alţi aşa-zişi intelectuali, care consideră că există limba moldovenească.
Am ţinut o conferinţă la Uniunea Scriitorilor. Nu mai ştiam ce să spun şi nu ştiu cum şi de ce mi-a venit atunci ideea să vorbesc despre tragedia basarabenilor, tragedia celor care au murit în Siberia, sau a celor care s-au întors de acolo cu traume. Basarabenii au fost în Siberia, nu numai pe timpul bolşevismului, dar şi în timpul ţarismului. Şi i-am îmbărbătat, oarecum, ca să se gândească nu numai la durerea lor, să conştientizeze că, cineva, înaintea lor a suferit mai mult. Iisus Hristos, de pildă, a suferit mai mult decât noi şi pentru toţi. După care mă trezesc cu un bătrânel, de peste 80 de ani, abia mergea, a urcat pe scenă cu un trandafir sau o garoafă, mi-a dat-o şi mi-a spus: ,,Tinere, eu am crezut că am suferit în Siberia, am suferit în războaie, dar dumneata mi-ai spus că nu am suferit destul şi mi-ai dat pildă cu Iisus”. Într-adevăr, mi-au dat lacrimile, pentru că iată ce ecou au avut vorbele mele. Aflându-mă pe scenă, Mihai Cimpoi m-a rugat să merg şi la Teatrul din Chişinău, unde era un spectacol dedicat lui Eminescu şi în care actriţa principală nu a fost lăsată să recite Doina şi Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Am mers, împreună şi cu Andrei Strâmbeanu, să vedem ce putem salva. Acolo, Mihai Cimpoi a deschis adunarea şi m-a prezentat pe mine: ,,Iată un oaspete din România care cunoaşte bine pe Eminescu şi chiar “Doina” lui”. Am spus câteva cuvinte despre geneza Doinei lui Eminescu şi nu ştiu cine mi-a dat această inspiraţie că am încheiat aşa: ,,Dar, de ce să vorbesc eu despre “Doina” când poate să vină actriţa să ne recite această poezie extraordinară”. La care actriţa, interzisă iniţial, a venit din culise, peste cenzura aplicată, a recitat magistral poezia Doina, precum şi alte poezii de Eminescu.
Într-una din deplasările mele în Basarabia, în trenul care mergea de la Bucureşti la Chişinău, am întâlnit o delegaţie de economişti, bancheri, care veniseră la un simpozion în România. Spuneau că sunt moldoveni. Voiam să îi conving că nu există limba moldovenească, lucru foarte greu, ei spunând cu tărie că sunt moldoveni. Le-am zis că dacă ei sunt moldoveni şi vorbesc limba moldovenească atunci şi eu sunt oltean şi vorbesc limba oltenească. Ei au zis că limba oltenească nu există, context în care i-am întrebat dacă limba moldovenească există. Acest dialog a circulat şi în Basarabia, povestit de Mihai Cimpoi, în mai multe prilejuri, arătând ca limba moldovenească este o ficţiune, ca şi aşa-zisă limbă oltenească, inventată de mine în tren.
Mihai Cimpoi este un savant, cu cărţi numeroase, un om de o bonomie extraordinară, cu un fizic bine dezvoltat. Dar, ascunde şi o altă faţetă a personalităţii sale. Este un om hâtru şi cu un excelent simţ al umorului. Să dau câteva exemple. La Uniunea Scritorilor, pe care el o conducea şi în care a deschis un restaurant doar pentru membrii ei, nu voia să pătrundă şi alţii. Şi a văzut pe cineva beat în restaurant. A certat portarul, de ce i-a dat drumul acelui individ. La care portarul i-a zis: ,,Domnule prezident, l-am văzut beat şi am crezut că e scriitor de-al dumneavostră”. Altă dată, Mihai Cimpoi era în autobuz. Două babe din Basarabia l-au confundat cu Furdui Iancu. El le-a spus că este o confuzie, la care babele au spus: ,,Lasă, dragă, el este, dar e modest şi nu vrea să spună că este maestrul Furdui”. O altă întâmplare din tren: Mihai Cimpoi călătorea cu un tânăr care citea dintr-o carte şi au urmat unele discuţii pe marginea cărţii şi, în general, pe marginea literaturii. La care tânărul îi spune lui Cimpoi că se pricepe foarte bine la literatură. Mihai Cimpoi îi răspunde că este critic literar şi se prezintă. Tânărul îi spune: ,,Hai, domnule, fii serios, pe Mihai Cimpoi îl cunosc eu, nu poţi să fii dumneata Mihai Cimpoi”. Multe se spun despre domnul Mihai Cimpoi; el este solicitat prea mult în România, nu refuză nici o invitaţie, şi tare îmi e teamă ca sănătatea şi oboseala să nu-l ducă la o epuizare fizică. Pentru că de Mihai Cimpoi cultura românească are nevoie. Este motivul pentru care este sprijinit îndeaproape de Eugen Simion.
De pildă, Ziua Culturii Române este opera celor doi, care au propus şi s-a votat în Parlament ca 15 ianuarie, ziua lui Eminescu, să fie şi Ziua Culturii Române. Împreună cu Victor Crăciun şi alţi colaboratori au făcut ediţia ,,Eminescu” de la Chişinău. A fost o ediţie extraordinară cu opera lui, dar mai ales cu lucrările despre Eminescu. A fost o colecţie extraordinară în care Eminescu a apărut în mai multe ipostaze: dedicaţii lirice, memorialistică, mărturia contemporanilor, efigii şi secvenţe literare, prefeţe definitorii, contribuţii istorico-literare între anii 1940-1999, imaginea poetului în artă, propagarea operei în 64 de limbi şi literaturi, capodopere şi texte fundamentale (volum în care mi-am adus şi eu contribuţia)1, dialogul cu eminescologi în perspectiva mileniului III (dialoguri luate de Mihai Cimpoi marilor eminescologi ai lumii, la care am şi eu o convorbire cu Mihai Cimpoi)2. El este cel care a înfiinţat la Chişinău ,,Centrul Academic Internaţional Mihai Eminescu”, care reuneşte eminescologi din întreaga lume. El este cel care a iniţiat, tot la Chişinău, Congresul Mondial al Eminescologilor, sub egida Academiei din Chişinău şi a Academiei Române.
Tot Mihai Cimpoi, acest savant, mi-a făcut şi alte câteva mărturisiri. De pildă, despre Suflete moarte, cunoscuta carte a lui Gogol: acţiunea se petrece în Basarabia, deci sufletele moarte sunt acei ţărani care au plecat din cauza birului ţarist, au plecat din Rusia, s-au stabilit la marginea imperiului, în gubernia Basarabia, şi acolo, în catastifele originale, în satele lor, apăreau ca morţi, dar ei trăiau în Basarabia. Gogol a avut şi o relaţie cu o româncă din Transnistria, a avut şi urmaşi, are şi azi un urmaş cu numele său, tot Nicolae Gogol, care trăieşte sau trăia la Bacău. Iată, o relaţie extraordinară cu marele scriitor rus. Celebrul compozitor rus Rahmaninov (căruia fiica sa, Raluca Cimpoi, i-a consacrat o teză de doctorat) este de origine românească, prin Vasile al lui Ion, care s-a stabilit la Moscova, odată cu mătuşa lui, Elena (fiica lui Ştefan cel Mare). O altă curiozitate îl priveşte pe poetul naţional al ruşilor, pe Puşkin, care a fost o perioadă la Chişinău, a avut o relaţie cu o ţigancă din Basarabia, care, se pare, că i-a dăruit şi o anume boală, şi din această cauză a scris defavorabil despre românii basarabeni. Le-a văzut pe toate basarabencele prin acea ţigancă. Şi mi-a spus originea sa. Tatăl lui Puşkin era etiopian şi a venit la curtea ţarului ca saltimbanc. Iată că, pe jumătate etiopian, Puşkin a devenit poet naţional. La fel este la unguri. Petofi Sandor nu este maghiar, dar este considerat marele poet naţional al ungurilor. Ei se fălesc cu aceste personalităţi, numai la noi unii „intelectuali” îl detestă pe Eminescu, le este ruşine că este considerat poetul nostru naţional.
„Omul întregurilor” (cum l-a numit el însuşi pe C. Stere), cu înţelepciune şi luciditate, deşi lovit în viaţă, Mihai Cimpoi, lup singuratic, duce, cu dreaptă cumpănă, valorile româneşti pe drumul spre centru, ca o coloană fără de sfârşit a spiritualităţii româneşti.
***
Note
1  Eminescu, Pasărea Phoenix. Capodopere şi texte fundamentale, ediţie, antologie şi prefaţă de Victor Crăciun; selecţia textelor esenţiale de Tudor Nedelcea, Chişinău/Bucureşti, Editura David /Litera, 1999, 910 p.
2  Eminescu, Mă topesc în flăcări. Dialoguri cu eminescologi în perspectiva Mileniului III, realizate de Mihai Cimpoi, ibidem, 2000, p. 325-336.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*