SATUL CARE MOARE

01.06.11 by

PÂRÂUL ŞI DRUMUL, TOTUNA…

Cu ani înainte, călătoream de la Satu Mare la Bucureşti cu trenul. Undeva, pe traseu, în gara de la Cluj, s-a urcat un bătrânel cum nu mai văzusem de mult. Mi-au atras atenţia înfăţişarea, felul în care era îmbrăcat şi mulţimea de bagaje. Îl ajutaseră câţiva soldaţi să le urce în tren şi tot ei le găsiseră şi locuri. Cred că erau pe puţin 30 de pachete, valize, saci şi alte felurite cutii. „Ce faci, moşule, cu toate?! Unde le duci?!” îl întreabă, ponciş, un alt călător, pensionar, om de oraş. El se urcase odată cu mine, în Satu Mare. Până la Cluj avusesem timp să-l cunosc. Nu se simţea în largul lui să aibă alături, un moşnegel cu iţari şi şurţ de piele, şi cu opinci. Adusese chiar în acel compartiment, unde avea şi locul, atâtea sarsanale de nu mai aveai nici pe unde să-ţi pui picioarele. Moşul însă nu a dat semne că ar fi simţit iritarea din vocea străinului. „Mulţam frumos că m-aţi îngăduit şi pe mine”, începe bătrânul, căutând parcă să stingă acele porniri de supărare ale celorlalţi călători. Celălalt nu se lasă. „De ce nu ţi-ai luat încaltea şi sicriul cu dumneata? Că ai adus în tren toată gospodăria?!…” Moşul, se întoarce blând către el, adresându-i-se, direct de această dată: „Nu-i toată, domnule! Vaca mea nu e, n-or vrut să mi-o primească în tren. Am adus-o cu un camion până-n Cluj, 200 de kilometri. Vacă bună, ea mă ţine de vreo zece ani…” Aşa de frumos povestise despre vacă, încât vecinul scorţos se înmuiase dintr-o dată. „Şi unde-ai lăsat-o?!” „Am la Cluj un strănepot, şi-a făcut o pensiune la marginea oraşului. El mi-o dat maşină şi şofer şi oameni să încarc şi m-o adus… I-am lăsat-o lui! Peste-o săptămână, când face drum de Bucureşti, mi-o aduce…” „La Bucureşti mergi?!” sare un altul. Avea loc faţă în faţă cu bătrânul şi tot îşi schimba poziţia picioarelor, ca şi cum i-ar fi amorţit brusc. „Până acolo ne-a văzut Dumnezeu…” „Nu te cănăji, domnule! Au fost şi vremuri mai rele, războiul, foametea… Deportarea. Ne-au dus până în Siberia în vagoane de vite… Şi, iacă, mulţumescu-ţi Doamne, mai trăiesc şi-acum… Câţi ani îmi dai?!” Celălalt uită să-şi mişte picioarele, caută mai atent către barba ţepoasă a moşului, şi zice, nu prea sigur pe el: „65 de ani?!…” Moşul râde cu poftă, arătându-şi nişte dinţi sănătoşi şi albi, din care unul nu lipsea. „Mai pune dumneata 32 de ani, şi-ajungi pe-aproape…!” În compartiment se face dintr-o dată linişte. Toate privirile se îndreaptă spre el. Până şi eu, când chipurile dădeam să aţipesc, deschid ochii mari… Tocmai la timp ca să văd cum barba ninsă a bătrânului tremura mărunt de un râs sănătos. Fără să se grăbească, desface chimirul şi scoate din el buletinul de identitate. Toate capetele se apleacă încercând să vadă minunea… Multe din căutările mele de mai târziu, a satelor aflate în pragul dispariţiei, îşi au începutul în acel drum şi în poveştile bătrânului, ultimul locuitor al unui cătun ce aparţinea de comuna Avram Iancu, din Apuseni.

Era iarna, prin februarie – martie. În timpul săptămânii, o maşină de teren, echipată pentru vreme de iarnă şi un şofer experimentat mă duceau către satele izolate. Am fost atunci la Şugag şi am urcat până la Valea Frumoasei, am mers la Bucium, Mogoş, Ponor şi Râmeţ, la Scărişoara şi Lereşti, la Roşia Montană şi Întregalde… Sâmbăta şi duminica, erau zile libere. Dar nu aveam stare să irosesc timpul în Alba Iulia, unde eram cazat. Aşa încât, mergând cu maşina unui prieten, taximetrist, am căutat ca şi în acele zile să ajung în zone izolate, cât mai izolate.

Drumul principal către Rachiş, sat aflat în Munţii Trascău, trece prin Mirăslău, centrul administrativ al comunei cu acelaşi nume, ajunge în Lopadea Veche, pentru ca începând de la marginea satului să urce, şerpuind pe un versant abrupt, către culmile împădurite pe alocuri ce înconjoară vatra străvechiului sat. Dar nu asta a fost calea aleasă. Fiind către sfârşitul lunii februarie, un ger straşnic s-a coborât în timpul nopţii peste judeţul Alba. Cum văzusem seara pe hartă că satul este străbătut de râul Rachiş, ce curge către Sud-Vest, tăindu-şi albie adâncă printre culmile joase ale munţilor, până ajunge în Poiana Aiudului, şi cum ştiam că tot pe jos va trebui să mergem, am hotărât un alt traseu. Am mers aşadar din Alba Iulia, prin Aiud, Măgina, către Vălişoara, am lăsat maşina, în siguranţă, în curtea unei gospodării din Poiana, şi am pornit către Rachiş pe jos, căutând cea mai scurtă potecă. Pe valea râului – mai degrabă pârâu, dacă judecam după debit, n-a fost chip să intrăm. Pe hartă, fără prea multe detalii, nu aveam cum să văd că acolo apa îşi săpase în peretele muntelui loc de trecere. Odată ajunşi la faţa locului, am privit către culmea împădurită ce ne despărţea de Rachiş şi ne-am împăcat cu gândul că nu există nici o scurtătură.

„Mai bine mergem înapoi şi intrăm prin Mirăslău”, îmi zice prietenul.

„Şi unde lăsăm maşina? îl întreb eu. Dacă o lăsăm în comună, mai avem de mers pe jos cel puţin 16 kilometri, dacă o luăm cu noi cât ne mai ţine drumul, va trebui să o lăsăm în câmp, şi să mergem mai departe pe jos. Oricum am face, tot există un risc. Şi este şi iarnă, seara se lasă repede…” Aşa că ne-am pornit să urcăm acea culme muntoasă. Jos era îngheţat, pe la mijlocul pantei soarele topise gheaţa şi noroiul ni se lipea de încălţări, făcând urcuşul şi mai anevoios, pe culme era zăpadă, iar când am început să coborâm prin pădure, aceasta avea pe alocuri grosimea de peste un metru. Nimeni nu mai trecuse de curând muntele, nici o urmă de om nu putea fi văzută. Ne puteam totuşi orienta: urme de lupi indicau vag pe unde e zăpada mai mică. De la marginea pădurii, cam pe la jumătatea versantului, dacă priveam cu atenţie, se desluşea în depărtare, ca prin ceaţă, silueta fantomatică a turlei unei biserici. După aproape două ceasuri, coborâsem în partea cealaltă a muntelui. De o parte şi de alta a pârâului, trecut pe hartă ca fiind râu, o păşune întinsă cu ochiuri de zăpadă pe alocuri, urma să ne ducă până la intrarea în sat. Acolo era Rachişul. Sau, în fine, ce mai rămăsese din el. O linişte de mormânt plutea pretutindeni. Îmi amintesc, cum un uliu mare se desprinsese din desişul pădurii, descriind cercuri largi deasupra noastră. Era atâta linişte încât auzeam cum bate din aripi. Prietenul meu, om simplu, privea cu nesaţ către pământurile pustii. „Aici poţi face agricultură ecologică“, îmi zice el într-un târziu. „Sus, pe culmi, de jur-împrejur, pădurea, sub ea păşunea, iar apoi teren arabil până în vatra satului.“ Până la acea „vatră a satului“ mai aveam însă de mers. După vreo oră, în stânga noastră, pe deal, cum zic localnicii, către Lopadea Veche, un bătrân cu oile. Le-am numărat. Nu erau nici măcar zece; aveam să aflu curând că astea erau toate.

– Cum vă zice?

– Raţiu Reghina.

– Câţi ani aveţi?

– Vreo 73 de ani…

– Vine doctorul pe-aici…?

– D-apăi, nu vine; se teme că-l mâncă lupchii… Am fost şi la spital, şi tăt atâta… Tot trupul meu mă doare. Mă aşteaptă iarba, domnule. Capul, ochii, picioarele, reumatismul, numa’ năcaz… Nici să iau apă în găleată nu mai poci. Copiii mi-s care, încotro…

– Şcoală este?

– Este, domnule, numa’, vedeţi, copii nu mai sunt. Cari sunt stau prin Lopadea, prin Aiud, pe la Alba…, biserica se dărâmă şi ea… Cineva tre să-ne’ngroape…

Despre „situaţia populaţiei“, Reghina ne vorbeşte scurt, antologic. De parcă ar citi din Cartea morţilor…

– Învăţător – nu, doctor – „de mult n-am mai văzut“, popă – o dată pe lună, primar – „unu’, nu ştiu cum îl cheamă, că nu-l văzui, îi de pe-acolo, de la Mirăslău…“, bătrâni – „colea-n uliţă, mai sunt vreo câţiva“, copii – ioc, că hăi bătrâni nu mai fac“, apoi „‘ăi tineri s-ar dus, care pe unde…“ Nimeni nu mai vine la Rachiş.

– Din ce trăiţi?

– D-apăi, mai aduc copii câte ceva, când vin; dar aia-i rău că sunt bolnavă tare… Nu vine doctor la Rachiş, ne lasă să ne prăpădim aici… Şi numi place să mă duc la copii, dragii mei… Omul bătrân se mai vaită, îl doare una, vrea alta… Au şi ei greutăţi, destule. Şi când să mergi la spital tre să dai, şi dacă nu dai nu se uită la tine, vai, vaii… Mai bine stau la casa mea. Şi-apoi, când o să mor, m-or găsî ei…

Plecăm. Noroc că e ger şi apa râului a îngheţat. Că la Rachiş, pârâul şi drumul satului sunt totuna. Aşa a fost mereu. Valea îngustă n-a mai lăsat loc şi pentru drum. Iar oamenii au folosit albia pârâului; era gata podită cu pietre, iar opincile lor, date cu seu (grăsime de oaie) deveneau impermeabile. Cu un băţ sănătos încercăm gheaţa. Rezistă? Cred că da. Prietenul meu păşeşte curajos mai departe. La intrarea în sat, dinspre Poiana cum am venit noi, erau case numai pe dreapta râului, apoi apar şi pe cealaltă parte. Temelie de piatră, pereţi de piatră, grajduri de piatră… Acoperişurile doar s-au stricat, lăsând la vedere schelete de grinzi şi căpriori putrezite.

Fără acoperiş, toate se fărâmă… În stânga, printr-o poartă de lemn putred, într-o rână, se desenează pe cer cumpăna unei fântâni. Alături, pe jumătate dărâmat, un cuptor de cărămidă, mărturie mută despre o lume apusă. În curţile părăsite, aceeaşi privelişte dezolantă. Adăposturi pentru vite, fântâni, clădite din piatră, cuptoare de vară, teascuri pentru struguri care se văd prin uşile căzute ale pivniţelor, case mari cu mai multe odăi, resturi de sobă, unelte agricole atârnate încă de pereţi. Nu e greu să-şi imaginezi cam ce a fost pe vremuri aici. Scriitorul Ion Mărgineanu vorbea că ar fi fost la începutul secolului XX, circa 800 de suflete, primarul comunei Mirăslău avea să ne spună în seara zilei următoare de aproape o sută de gospodării. Dacă luam în calcul o medie de opt suflete la o gospodărie, ceea ce nu era prea greu dacă alături de adulţi locuiau şi părinţii şi copiii, cele două estimări băteau una cu alta. Şi chiar cu numărul temeliilor ce puteau fi încă identificate. Când am ajuns la Rachiş, nici zece case nu mai erau locuite, biserica dădea să cadă, prin geamurile sparte ale şcolii am zărit chiar, într-un ungher, ochii sticloşi ai unei vulpi. După cum arătau ruinele, era lesne de înţeles că odinioară fuseseră gospodării aşezate. Bătrânii rămâneau în casa cea veche, feciorii ce-şi aduceau nevestele la curte ridicau pentru ei şi pruncii ce urmau să vină o casă nouă ori reparau şi lărgeau grajdul ca să poată ţine mai multe vite. Nu-şi făceau casă în altă parte: terenul din jur, până în marginea pădurii, era drămuit pentru agricultură. Aproape toţi aveau fântâni în curte, pivniţe mari, cuptoare, şură în podul căreia se păstra fânul pentru animale. Undeva, către partea de Nord a localităţii se mai vedeau încă urme din amenajările unei foste mori pe apă, bătrâna întâlnită la intrarea în sat ne spusese că ar fi fost şi o a doua moară, şi chiar ne arătase locul unei alte gospodării.

„Or fost, da’ s-or fărâmat, domnule. Ca şi noi… Ne mănâncă bolile, şi nu-i doctor să ne grijească…“ În câteva cuvinte, diagnosticul unei lumi. Îi ascult cu un sentiment straniu; parcă ar vrea mereu să-mi spună ceva şi nu găsesc cuvintele… Ori nu înţeleg eu… Sau refuz să înţeleg, să accept. Parcă am căzut într-un puţ părăsit şi m-am oprit dintr-o dată în lumea medievală, într-un loc blestemat. Mă scutur ca de o vedenie. Nu sunt în lumea medievală. Şi nici în urmă cu 200 de ani, sau cu o sută. Atunci era viaţă. Erau vieţuitori, se făceau nunţi, veneau feciorii de furau miresele, femeile năşteau câte şapte, ori câte zece sau 12 prunci şi rareori se auzea să moară câte unul.

„Fiind loc izolat nici bolile nu ajungeau până la noi…“ Alţi bătrâni, alte poveşti. Cât îşi mai pot aminti. Ocolim porţiuni unde gheaţa e şubredă. „Pârâul şi drumul, totuna …“ Parcă am merge pe tărâmul celălalt… „…Şi casele sunt mormânt“, îngân într-un vers, peisajul deprimant din jur. Rachişul aşa cum l-am găsit, la un sfârşit de februarie, părea să oglindească mersul unei ţări întregi. O boală şi asta. În sufletul răchişenilor, toţi cei plecaţi din sat, erau ca şi morţi. Până şi copiii. Moartea era sinonimă cu lumea civilizată, cu oraşul. Şi cum aş fi putut să-i contrazic?! Satul începuse să moară odată cu tinerii ademeniţi la oraş, să se angajeze la fabrică.

– (…) Pe moşia Dracului!, cum mi-a zis un bătrân.

Iată şi poveştile…

– Cum îi Rachişu?

– Cum să fie, domnule?! Ca un pepene verde, din care cineva a scos o felie sau două. Şi-l laşi pe masa de lemn, aşa tăiat. La mijloc, în vale, drumul-apă sau apa – drum. De-o parte şi de alta sâmburii: case, oameni, ghite… Cătră margine, miezul harbuzului – pământul care ne hrăneşte: cartofi, secară, porumb, fasole, bostani… Şi-apoi, de jur împrejur, coaja încă verde: pădurea!

– Şi dincolo…?!

– Cuţitu’ ce-a tăiat pepenele: Moartea!

– Şi Dumnezeu unde-i? nu mă las eu.

Din curtea unei gospodării, nu se năruise încă, se aude un ceas de perete, bătând de amiază.

– Încă mai merge ornicu’. E adus din Germania, lucru fain. Bătrâna a murit, mâine îs două săptămâni…

Cel întâlnit se îndreaptă de şale şi caută, ocolindu-mă cu privirea, către cerul de plumb de deasupra noastră. Mă uit şi eu într-acolo. Printr-o spărtură, se arătase soarele. Şi-l văd că-şi face cruce, închinându-i-se: „Doamne, ajută-ne!…” Plec. Mai am de parcurs aproape jumătate de sat. Trec de biserică – în fine, ce mai rămăsese din ea – în stânga, las, în dreapta, şcoala, tot o ruină. În locul unde mă aflam, drumul se desprinsese de firul apei, făcuse o buclă spre vest, apoi se întorcea, trecând peste un podeţ de lemn, pentru a continua apoi către nord, distanţându-se încet de albia Rachişului. Văzut de sus, dintr-un elicopter, satul ar fi arătat ca un copac: trunchiul – drumul-apă, pe care venisem, mergând spre amonte, apoi, pe la mijloc, acea ramificare, de-o parte albia râului, de cealaltă uliţa de pământ. De-o parte şi de alta a celor două ramuri gemene, ca nişte frunze – sau fructe: case, oameni, ghite… Satul!

Reghina Raţiu, bătrâna care mergea pe 73-74 de ani, era încălţată cu ciubote scurte, din piele. Erau ceva mai mari decât picioarele ei, semn că le-a primit de la copii sau de la nurori. Se udaseră, apoi îngheţaseră de cât umblase pe la vite (ghite, cum zic ei). Pielea lor se scorojise precum scrijelele – felii de mere puse la uscat, toamna. Pe sub tureatca ciubotei se vedeau, traşi unii peste alţii, două perechi de ciorapi groşi de lână, împletiţi în casă.

– Tot ce ne trebe, noi ne facem. Aşa cum putem… Şi pită, şi haine…

Şi totuşi, ce s-a întâmplat de-a rămas satul pustiu?! Celelalte sate, în aceeaşi comună, prosperă. Sunt doar trei, patru kilometri până în Lopadea, vreo cinci până în Poiana Aiudului, peste munte, pe unde venisem şi noi, alţi cinci sau şase kilometri până în Cicău, de unde e drum bun, până în centru, la Sfat.

– Aţi văzut ce monument fain au făcut lui Mihai Viteazul?! Ăsta conducător, domnule! Acum şi dacă mori în mijlocul drumului nu se uită nimeni la tine… Aleşii cei mari îşi văd de vilele lor… Pe Valea Mănăstirii, către Râmeţ, zici că-i raiul, aşa arată… Dar nici unul nu cată să vadă şi de sărmani ori de bătrâni.

Tac. Tac şi cei pe care-i întâlnesc. Rareori câte o vorbă. Parcă ar fi vulcani noroioşi, din care ies în răstimpuri, bolborosind, cuvinte. Suflete! Şi-apoi, iarăşi, tăcerea. O mână de tăceri strânse ghem pe fundul unei văi uitate: drama unei aşezări. Trec pe lângă case părăsite, fac fotografii… După cum arată nici unul nu a pus piciorul într-o gospodărie care nu mai e locuită. Sunt unelte agricole, multe în stare bună. Ruginesc rezemate de pereţi de piatră. În altă curte, văd sub un măr, căzute din toamnă, mere galbene. Îngheţate. Şi sub ele, altele, putrede. Din celălalt an…

– Ce cultivaţi aici, când mai eraţi încă în putere?

– D-apăi, în grădină, legumuri, iar la hotar porumb şi grâu şi secară…

– Se făcea grâul?

– Ooo-ioo! Cum să nu se facă!? E pământ bun, domnule.

– Am avut ghite (vite, adică) mai de mult; acu’, omul meu o murit, n-am mai putut ţine… E grea singurătatea, domnule. E mai grea ca boala…

– Cum îl chema pe omul dumneavoastră?

– Ion, d-apăi, el a fost de la Podeni. Era om mândru, în putere. Când intrau roţile carului în glod, îl ridica singur. Cu o mână. Fain om am avut. De trei ori o rupt patul după nuntă, şi pe urmă s-a apucat singur să facă unul. Îl am şi astăzi. Poţi să urci şi un tractor pe el că nu se mai rupe!

Şi-apoi, după o pauză, bine cumpănită, să nu apuc să plec, adaugă:

– Omu’ mi-a fost stâlp!…

– Vin lupi până-n sat?

– D-apăi, mai vin când îs iernuri mari… Lupi vin, domnule…

La Rachiş, nu ştii unde începe şi unde se termină istoria, unde e graniţa dintre legendă şi adevăr, între comunitate şi oameni. Viaţa pare să fi fost altfel croită… Ruinele caselor ar putea să povestească celui care ar sta atent să vadă şi să cugete. Dar toate acele ruine şi inventarul lor amănunţit şi fotografiile mele nu făceau cât o vorbă, dintre cele primite în dar pe drumul-râu al satului. Ascultam. Căutam să nu pierd nimic din ce mi se încredinţa. Aproape toţi cei întâlniţi erau în vârstă. Nu ştiam ce îi ţine. Aveau să mai trăiască, poate, un an, doi…

– Nu ştii când vine…

– De ce-mi spuneţi toate astea?! m-am întors eu.

– Şi la ţintirim, domnule, când îngropăm pe cineva, dăm „peste groapă” o pasăre, când e primăvară, un miel… Altă dată, îmi spunea bunu, eram mică atunci, de rămâneau copii fără părinţi, se dădeau „de suflet”, tot peste groapă… Mă duc cu gândul la „turma” pe care o văzusem la intrarea în sat.

– Cum ajungem la cimitir?

„D-apăi, nu-i greu. Aţi ajuns deja: tot satul îi cimitir…

Toţi cei găsiţi în Rachiş, în acel sfârşit de februarie, au nostalgia trecutului: „viaţa avea rânduială, gospodăriile erau gospodării, jocul era joc. Amu’ s-or stricat toate…“ Toţi aproape îşi amintesc de joc; cred că este pomenit de o sută de ori mai des decât biserica sau preotul. Dar nici asta nu alcătuieşte un răspuns. Înţeleg greu, ceea ce ei nu spun direct. „Boala e alta; ei ai fi fost împăcaţi să ştie copii acasă, să-şi vadă nepoţii alergând desculţi prin apa râului de pe uliţă, să-i hrănească ca şi altădată cu lapte curat şi nu cu „prostiile ale de la oraş, otrăvite cu chimicale…“ „Dacă merg la Alba, la fată, nici oul nu mai e ou! Aici îmi fac dimineaţa o omletă cu un singur ou şi parcă mă satur; nu-mi mai trebe altceva până la amiaz. Când merg la copii nu mă satur nici cu cinci ouă. Şi nu lucru nimică…“ „Prin ‘80, când or plecat feciorii la fabrică, la Aiud, am zis că-i bine să meargă la oraş. Au servici, fac un ban mai uşor, copii pot merge la şcoală…“ Dar iacă, banul la oraş se duce şi nu ştii pe ce-l dai; aici te descurci şi bani mai puţini. Le iei pe toate din grădină. Ginerele meu avea în casă aparate să facă sport. Şi când a venit aici cu nepoţica n-a putut să o ducă în braţe nici până în vârfu’ deluţului… „D-apăi, tu, zic, de ce mai faci atâtea exerciţii la nenorocirea aia de-o ţii în casă…?!” Şi, zice către mine: „De unde să am condiţii la bloc? Voi, aici, nu staţi de dimineaţă până seara: ba tăiaţi lemne, ba scoateţi apă din fântână, ori daţi cu sapa sau coasa , ori mergeţi să întoarceţi fânul şi să-l adunaţi, apoi să-l urcaţi în şură… Într-un an şi nu fac atâta mişcare cât faceţi voi într-o săptămână… De unde putere?!“ Curios, oamenii nu despică firul în patru; răspund, numai dacă-i întrebi, observă, cântăresc şi tac. Viaţa într-un sat te obişnuieşte să iei lucrurile aşa cum sunt. Ei nu reclamă nici lipsa doctorilor, nici a medicamentelor, nimic. Din când în când, îţi arată cu mâna locul unde a stat până anul trecut sau acum trei sau patru ani un vecin. Şi-atunci, durerea din umăr îi aminteşte de reumatism ori de algocalminele de acum doi ani, care tot nu folosesc la nimic.

Pe uliţa satului, cu o legătură de coceni în spinare, merge călcând apăsat, fără grijă că s-ar sparge gheaţa, un bărbat ce pare tânăr pe lângă ceilalţi. Vorbeşte cu pietrele. Şi din când în când, izbeşte cu vârful bocancului în câte o piatră, iar aceasta, luată prin surprindere, se desprinde din lăcaş cu gheaţă cu tot, aterizând către porţile strâmbe ale caselor dărâmate…

„Oare, ce anume ar trebui acestor oameni ca să fie fericiţi?! Chiar nu mai e nimic de făcut? Cine anume ar putea să schimbe lucrurile? De unde să începi? Cu cine? Şi dacă aşa arată un sat care moare, nu cumva la fel se întâmplă şi cu o ţară?!…“ Prietenul stă tot cu ochii pe cer şi mă zoreşte. „Nu mai avem timp. Vine seara. Şi dacă nu plecăm la vreme, nu mai găsim potecă prin pădure. Şi-apoi, lupii… Aţi văz’t ce ne-or povestit…” La începutul lui februarie, când a nins ca pe vremuri, aproape să acopere şi casele, au venit lupii… Era într-o noapte. Au mâncat toţi câinii ce erau slobozi prin curţi. Unul nu a scăpat. Un răchişan ne deschide uşa la biserică.

– O ţin curată, am tăiat lemne… Să se încălzească preotul, să poată ceti la liturghie… Dar nu l-am mai văzut, din toamna trecută… Pe jos, răsturnate, câteva registre vechi. Deschid unul din ele. Nume de copii născuţi pe la o mie şapte sute şi… Sunt multe… Nume româneşti. Duc registrul într-un loc luminat ca să pot face fotocopii. Dau să întorc o filă îngălbenită şi rămân cu un colţ al ei între degete. Scrum!… Din pronaos, mă privesc, coclit, rece, parcă resemnate, chipuri de sfinţi…

– Cimitirul?!…

– Colo, din sus de biserică… S-a năruit şi el… Dacă vă uitaţi de pe trepţi se vede. Vreţi să mergeţi?!

– Am vrea. Nu veniţi cu noi?!

– Tre să merg să păzesc soba. Am pus mai multe lemne, să se încălzească, să fac o baie. Să nu mă găsească moartea neîmbăiat. Mi-am scos de dimineaţă apă din fântână. Nu avem meşter. Şi soba mea abia se mai ţine. Când fac focul, tre să stau lângă ea de priveghi. Da nu-i greu de ajuns la cimitir. O luaţi prin grăghină în sus; a fost a lui Costan locul ăla, erau doi fraţi, apăi, s-or prăpădit de mult, erau tot bolnavi şi ei…“

Ioan şi Rozalia Brad au gospodărie din jos de „grăghina” lui Costan. Drumul se smulge din albia râului ca să facă o buclă, strecurându-se printre biserică şi şcoală. Între râu şi drum abia dacă au loc câteva gospodării şi şcoala. Coborând dinspre cimitir, văzusem că din coşul casei de peste drum ieşea o ţârucă de fum. Aşa că am bătut la poartă. Bucuroşi să întâlnească şi pe altcineva, cei doi soţi ne-au invitat în casă.

– Veniţi să vă încălziţi, e ger afară, aţi îngheţat. De câţiva ani n-am mai văzut om străin de loc să treacă pe-aici. De unde sunteţi? Din Aiud?! Ce mai e pe la oraş?

Pentru săteni lumea civilizată începea cu Lopadea veche ori cu Poiana Aiudului unde era pe vremuri „otobuzul“ şi se termina cu Aiudul şi întreprinderile lui mari, care înghiţiseră aproape toţi tinerii din sat. Nici prin cap nu le trecea că am putea fi din Alba sau din Bucureşti. Şi după ce le-am spus, să te ţii. Nu apucam să răspund la o întrebare şi venea alta. Abia la Rachiş, în acel sfârşit de februarie 1995, aveam să înţeleg interesul pe care-l arătau pentru mine oameni din sate izolate. Fiind duminică, Rozalia se apucase să facă plăcinte. Şi când am intrat, tocmai punea drojdia în aluat. În casă era cald, pe plita unei sobe de tuci fierbeau oalele cu mâncare de parcă se pregăteau de nuntă, focul de lemne răspândea un miros plăcut, ce trezea amintiri. Parcă aş fi fost într-un vis şi ajunsesem acasă. Ni-am scos hanoracul, căutând să mă obişnuiesc cu interiorul şi temperatura plăcută a odăii, mi-am şters ochelarii care se aburiseră, am aşteptat ca şi aparatul de fotografiat să preia temperatura camerei. Nici nu era nevoie să pun întrebări. Bucuroşi de oaspeţi, ar fi povestit orice, numai să aibă cui.

– Eu?! Îs născută în 1927, domnule. Pe vremea urzâşilor, aşa zâceau mai de mult muierile. În iulie…

– În iulie se fac urzicile la Rachiş?

– D-apăi, domnule, atunci nu era buletin ca acuma. Şi ca să ţină minte oamenii aşa ziceau: ăla s-a născut pe vremea strugurilor, ăla pe vremea urzâşilor şi tot aşa, intervine soţul.

– Uite aici, am toate actele; astea-s ale mele, e şi buletin, şi carnet de sănătate… Astea-s ale omului, continuă Rozalia, repede, să nu-şi piardă rândul la vorbă.

– Aveţi şi carnet de sănătate?! La care doctor sunteţi?

– Apăi, io-s la o doctoriţă la Aiud, acolo m-am înscris. Aici ni-i certificatul de naştere, de căsătorie, no, mi-s toate actele…

– Da’ nu scrie în certificat că sunteţi născută pe vremea urzicilor…

Rozalia râde şi pe chipul omului ei se face lumină.

– Cum să scrie?! Ne-or întrebat pe noi, ne-or chemat la Sfat să le spunem, care, cum suntem născuţi. Şi le-am spus, am mai pus şi de la noi… Când merem la Sfat, grăim pe limba lor, acasă trecem pe limba noastră…

– Altă limbă?!…

– Ooo, nici nu vă imaginaţi cum e… Nu poţi să povesteşti ori să cânţi cu vorbe din cărţi. Tre să veniţi aici, să staţi măcar un an, doi… Să prindă oamenii încredere în dv. Nici nu ştiţi ce se pierde…

– Şi copiii nu mai ştiu nimic?

– N-or avut stare pentru asta. Nici ai mei, nici hăilalţi… Şcoala şî fabrica or strâcat tot. Or fost doi, trei cari s-or dus pe la şcoli înalte, pe la Securitate cum era pe-atunci… Or uitat tot ce-a fost acasă, nu mai ştiu nici cum să scoată apă din fântână, nici cum să plămădească o pită. I-au scos şi pe părinţi, i-or dus la Aiud, la Alba. Mulţi s-or pierdut. Au rămas cu vorbele din cărţi… Geaba sunt mari, dacă nu sunt mici…

– De unde luaţi făina?

– D’apăi, am avut noi, măcinată… Am adus-o cu carul de la moară; avem cal şi căruţă, avem şi două ghivoliţe, vă ducem să le vedeţi…

– Erau multe case când eraţi tineri?

– Multe; peste 60 de căşi (case) erau. Şi populaţie multă, şi tineret…

– Nu-mi vorbiţi, o ţâră, pe limba dv?…

– Pentru aşa ceva, tre să veniţi aici şi să vă aşezaţi. E limba pământului, domnule! …Dacă vreţi, vă duce omul, ie, cu căruţa până la Mirăslău… Că-i greu drumul, nici cu tractorul nu pot intra…

– Mulţumim, dar am lăsat maşina în Poiana, şi-am venit peste munte…

– Pe-acolo?! Dar e zăpadă de doi metri, prin pădure… Şi sunt şi lupi. Cum aţi trecut?!

– Am mers după urmele lăsate de lupi. Ei ştiu pe unde-i zăpada mai puţin adâncă…

– Păi, asta-i pe limba noastră, domnule! Când aţi prins-o?

– Am copilărit şi eu într-un sat uitat, între păduri…

– Eii, aşa mai pricep: sunteţi de-al nostru… Din lumea de dincolo, n-a venit nime la noi. Şi de li s-a poruncit să vină, n-au ajuns; nici doctor, nici popă…

– Se făcea joc, când eraţi fată?

– Ooo, cum să nu… Aveam o grijă, cum se găta celălalt… De luni, începeam să ne pregătim. Nu mai aveam stare…

– Jucau iarna, intervine soţul. Să înveţe. Pe lângă glugile cu lujeri de porumb, era tot zăpadă bătută prin grădini. Luau câte un snop în braţe şi-l învârteau de-ţi era mai mare dragu’… Striga taica, după mine: „Ce faci, fecior?! Îngheţăm aici până vii cu lemnele tăiate…” Mă trimitea să tai lemne, şi eu tot cu ochii peste gard… „Las că te duci la horă, şi-apoi, tot să le chipăi…” „Măcar să ştiu ce!” îi răspundeam eu. „Fugi, băi, de-aici. Muierea alege bărbatul întotdeauna… Ea ştie măsura!”…

– Şi unde v-aţi cunoscut, la joc?!

Soţul se înroşeşte… Rozalia îşi face de lucru. Scoate din cuptorul de la soba din casă tava cu plăcinte. Se rumeniseră… Parcă mă mutasem dintr-o dată în casa bunicilor, în zi de sărbătoare. Şi la bunici era sărbătoare de câte ori mergeam la ei. Femeia bate uşor cu mâna pe fundul tipsiei şi o răstoarnă pe un fund de lemn, cel pe care pregătise aluatul… Apoi răsuceşte plăcintele cu faţa în sus. Pe una din ele se profilează un chip şi o barbă. Caută către mine şi-şi face cruce.

– Vedeţi, domnule? Şi plăcintele-s vii! Vă arată chipul!… Ca şi apa din vălău… Doamne, mulţumescu-ţi!!…

Sunt încurcat, încerc să spun ceva şi mă bâlbâi…

Rozalia şi Ioan caută spre mine cu ochii mari, de parcă abia atunci mă vedeau pentru prima dată… Sunt mai încurcaţi ei decât mine. Nu li s-a mai întâmplat aşa ceva. Patru plăcinte poale în brâu, aşezate în formă de cruce într-o tipsie pătrată. Femeia le muruise pe deasupra cu gălbenuş de ou şi, cu o lopăţică de lemn, uşoară, introdusese tava în doba de la sobă. Şi când s-au copt, şi le-a răsturnat pe masă, plăcinta cu acel chip ajunsese chiar în dreptul meu…

Prietenul din Alba, era în cealaltă parte a mesei, de a dreapta şi de-a stânga, soţii Ioan şi Rozalia Brad: braţele unei cruci.

Am rupt plăcinta aceea în patru părţi, îndemnându-i să ia…

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Stimate dle AUTOR colectiv . / iertati-ma,vorbesc generic socotindu-va nu doar o persoana oarecare, ci in vorbele Dvs. VAD ISTORIA TRISTA A UNUI POPOR, CANDVA binecuvantat de Dumnezeu, AZI LASAT IN AGONIE, de frati de ai nostri,LIPSITI DE ACEA minima OMENIE-NOBLETE care a facut din acest POPOR unul respectat, care prin strabunii lui si-a castigat independenta si a facut ROMANIA MARE…!?
    De mai mult timp va urmaresc preocuparile si sunt mandru ca in neamul nostru-izvorat din Romania RURALA-mai exista semeni carora LE PASA !? Respect si alesa consideeratie, vi se adeseaza un octogenar, devenit de curand STRABUNIC care prin mila lui DUMNEZEU UNUL, a cunoscut 6 generatii al neamului sau de GORJENI la temelie !
    Scuzati-mi indrezneala, dar imi permit sa va rog sa preluati cu alti colegi INSTRUITI= ISTETI si cu dragoste de tara DACO ROMANIA, sa formam un CLUB al STAFETEI GENERATIILOR, pe care Sfatul Tarii pe care l-am reinfiintat in 2007, dar al carui succes tinde spre trista disparitie.. Poate sub lideranta Dvs. si altor adevarati romani, VOM IZBUTI sa ne trezim, sa parasim CARCIUMILE, sa refacem CAMINELE CULTURALE, iar nepotii nostri sa-si amniteasca de noi, cum o facem din ce in ce mai PUTINI, amintindu-ne uneri doar trunchiat si festivist…de UNDE VENIM si unde vrem sa AJUNGEM, inainte de JUDECATA de APOI a CREATORULUI DIVIN…
    Aristide Buzuloiu-contati pe mine si includeti-ma printre abonatii-cititorii grupului Dvs.

  2. un român din Australia

    Dle Aristide Buzuloiu, vă rog, lăsaţi cumva pe un comentariu – poate chiar la acest text memorabil – o adresă (web, mail, telefon…)la care să vă putemcontacta… Poate că acel „Sfatul ţării” înfiinţat de dv va prinde viaţă… Încă n-au dispărut românii… Şi câtă vreme mai e cineva care să scrie cum scrie sfântul nesfânt – „Mitu-i sfânt fie-ne!” – iată – mai avem speranţă!
    T. Bejenaru

Leave a Comment

*