ŞARMUL LUI JANET

14.05.13 by

N-am putut să trec indiferentă printre gândurile lui JANET NICĂ, adunate-n snopi şi să las „metaforele să i le topească-n cazane”, în căutarea pietrei filozofale, pentru că ele, gândurile, ce se „tem de teoreme” m-au tras politicos de mânecă şi m-au invitat la taifas, dar mai presus de toate, m-au invitat la o reflecţie riguroasă, după care, mi-au cerut să-mi spun părerea. Exprimându-mă într-o limbă „muritorească”, ce le-am spus lor, vă spun şi dumneavoastră, că nu am secrete, iar acest comentariu îl doresc a fi echivalentul unei etichete de promovare şi de aceea v-aş ruga să mă ascultaţi câteva minute, pentru că este de menţionat şi de reţinut efortul autorului şi dacă mă gândesc bine, întreb „pentru ce? doar „pentru o picătură de miere, ce-ţi cade-n suflet?”
Prin acest volum, scriitorul de mare talent (părere personală) Janet Nică, pe de o parte îşi configurează epoca printr-o disciplină intelectuală impresionantă, pe de altă parte curge cu timpul şi contemporanii săi, pentru că el a crescut acolo unde „ a meruit ca merii-n toamnă, a stejerit ca stejarii…” şi s-a format sub îndrumarea celui ce a fost Toma GEORGESCU pe care, prin toate lucrările sale, cred că îi aduce un omagiu de nepreţuit.
Trebuie să recunosc, că lectura acestor sonete mi-a lăsat „pe limba înţelegerii gustul unui puls temperat” fiind pusă, într-un fel, pe gânduri de multitudinea de idei expuse, ce devin, la un moment dat, adevărate capcane pentru cititor, dar mai mult decât atât, îi situează particularitatea la un înalt nivel, o particularitate şarmantă.
În autenticitatea sa, scriitorul Janet Nică se ridică suficient de mult deasupra multora care sugrumă realul în favoarea formei sau a unora ce cad în banalitate acceptând filozoficul versificaţiei. În volumul de versuri ŞARMANT APRIL, a doua lucrare pe care am primit-o în dar de la scriitor, n-am găsit influenţe, altele decât cele din snopul sau de gânduri care, sunt chiar expresia fiinţei sale, mărturisindu-l de la sine. Venind de acolo unde „se bat mioape fructe cap în cap” şi unde, „cu mustul nemuririi se adap”pag.19, în două versuri, autorul a reuşit să creioneze imaginea satului.
Ca foşti colegi la Liceul Teoretic Bechet, unde am avut acelaşi profesor de limba rămână, n-am fost surprinsă când, după ani, m-am întâlnit cu JN la şedinţele CEO, nici când s-a aflat printre cei ce au fondat Filiala Oltenia a LSR, la chemarea entuziastă a domnului Nicu Vintilă şi nici în multe alte împrejurări de acest gen, pentru că doar aceasta este lumea sa.
Comentariul meu despre lucrarea sus/amintită este departe de a fi un studiu aprofundat şi de aceea mă voi opri pe parcurs, atât cât mi se va permite, pentru unele precizări.
La pag.8 în sonetul DE CITIT CÂND DIMINEAŢA DĂ-N AMURG, m-am confruntat cu autentice versuri de dragoste şi, fără nicio intenţie, utilizând metafore de o impecabilă calitate, a realizat o combinaţie reuşită între umor, filozofie, psihologie.
Cred că scriitorul JN este conştient că poemele sale nu sunt accesibile tuturor că, uneori, par a fi scrise de la dreapta la stânga, punându-ne parcă la încercare. Autorul, în poemul de la p.10 RECITEŞTE PÂNĂ VEI CITI ca şi în cel de la pag. 11 CITEŞTE PÂNĂ DAI DE ZEI, în câte 14 versuri fiecare, prezintă o trăire universal valabilă:

„Mândriei mele i-a rămas un dinte
Iar miezul zilei salivează noapte.
Pe cerul gurii arse de-ntrebări
Se flutură uscate depărtări…”
La pag.13, prin folosirea cu măsură a unui limbaj ce ne poartă gândul la perioada copilăriei sale, autorul chiar reuşeşte o transpunere, trezind în cititor acelaşi sentiment şi, totodată, ne aminteşte de inocenţa şi curiozitatea vârstei copilului crescut la ţară:
„Mă furişam tiptil, tiptil
s-aud cum fructele se co(c)
în sinea lor şi fără fo(c),
punând blândeţii nou fitil”
Subtil, mărturiseşte o anticipare a ceea ce avea să devină mai târziu copilul şarmant:
„Vecinii mei cu ochi de vul(…)
Vedeau în mine zeu fudul
Mă mângâiau pe-obraz, pe frun(te),
Să simtă vârful unui mun(te)”.
Poezia lui JN doar pare greoaie şi inaccesibilă, dar nu e, autorul, remarcându-se prin profunzimea gândului transpus, de obicei cu rime:
„… văzui Metafora lucrând:
Topea-n cazane-alesul Gând
Şi-l prefăcea, prin mii de guri”
sau, la pg. 15, autorul ne aduce în prim/plan aspectul toamnei, când frunzele de peste an se transformă şi cad „acoperind, în scurgere, oraşe şi râuri, şi văzduh, şi arătură şi se lăţiră-n lung, fără măsură şi se lungiră-n laturi, pătimaşe…” iar cititorul, oricare-ar fi el, n-ar spune că toamna e altfel decât cum a receptat-o scriitorul care, la un moment dat, o simte până în adâncul fiinţei sale: „e toamnă-n gând, e toamnă în atom”. Cuprins de melancolia generată de „metronomul din piept” şi de imaginea fulgurantă a copilăriei sale spune: „şi-alerg, alerg, alerg cu-n felinar să prind copilul vesel din războinic…”pag.18.
Folosind un limbaj „personalizat”, autorul exprimă profunzimea unui sentiment şi sunt uimită de cât de artistic a dat definiţia a ceea ce este poetul pag.20:
„Târziu de tot aflai poetul ce-i:
Grenadă pusă-n perna unui zeu,
Mirare lângă lan de curcubeu
Privighetoare distilând idei”
şi aici, de mi-aţi permite aş vrea să citesc întregul poem:
Sau, spus altfel, poetul
„E veşnic zeul care zilnic more,
Nu cel împărăţit prin artificiu!
Un zeu e hrănitor, e respirare,
Suprema respirare de serviciu!
Aşa-i Poetul: ţipăt indirect,”
ori
„Poet fu uns acela care-n pripă,
făcea din plâns o zicere sublimă.”
Continuă aproape în aceeaşi cadenţă, cu acelaşi patos despre rolul acestuia şi acţiunile sale în sonetul VI, pag.38:
„Poetu-adoarme regi în sugativă,
Refuză puritatea costelivă,
Însâmburind aristocrat respect.” Minunat!
Mai hotărât ca oricând impune o pseudo lege în creaţia literară:
„Zeloşi ai clipei seci, luaţi exemplu: eu pus-am rumeguşului baraj.”
Autorul are totuşi, unele îndoieli asupra locului poetului în Univers:
„Sunt oare în mijlocu-ndoielii?
Să fiu în capitala frumuseţii?
Aici se zbat s-ajungă-n zbor poeţii
Prin certuri dulci, prin flacăra cernelii?”
„Prin timp, sfârşind cartuşele-n tranşee,
Soldaţii-mprumutară din copaci
Speranţa unui plai trudit de daci:
Grei muguri educaţi întru idee,
Şi toată noaptea traseră, dibaci
Puşcând, cu sârg, sub lună orhidee,
Încrâncenaţii lupi de odisee,
Şi-ncet-încet, rămaseră săraci.” (pag.21.)
Acestea sunt versuri în care, patriotismul străbate prin fiece slabă, pentru ca apoi, la pag.26 să afirme că „Noi ne purtăm istoria-n spinare, deşi ne-ndoaie câte-un crivăţ famen”
În câteva versuri pag.47, autorul dă şi definiţia poeziei şi importanţa acesteia:
-„Să-i dau un nume liridulcei paseri
ce nu se poate pune-n colivie?
Amestec de tristeţe şi de laseri,
aş boteza-o simplu: Poezie!”
…………………………………………
„Aci mă zbat să-mi prind un chip, aci mă
adulmecă pădurile de maci.
Să-ntingi în guşa unei ciocârlii,
ca într-o veche strachină de lut,
acesta-i rostul caldei Poezii”
„Solar e textul care-şi cată trup!
Incendiul îţi glorifică scânteia.
De azi, cămaşa somnului o rup,
să lăcrimeze pururea Ideea.”

Într-un târziu apelează şi la ajutorul iubitei:
„Iubito, dă-mi din plosca ta un strop,
ajută-mă să-mi treier gândul-snop!
Să fac din spicul întrebării, pită,
mulţimea să se-nfrupte, mulţumită
departe de-al ţărânei târnăcop.”
şi are cuvinte de admiraţie faţă de cea care ştie când să tacă, pag. 25,
„Tu, tăcând, vorbiri supui…
Ţipăt iconit cu şoapte,
soare naşti în miez de noapte.
………………………….
Eşti metafora din carte
Ce mă scutură de moarte….”,
Nu pot să trec în viteză peste sonetele lui JN, fără să remarc extraordinarele expresii poetice prin care redă: imaginea beţivului (pg. 22),
„Iar oameni pe jumătate, pe sfert, fără mister,
cu ochi de tescovină, uitându-se cruciş,
plantează flori de gumă pe veşnicul pietriş.
Din câlţi făcură boltă şi-o botezară cer
şi fiecare vorbă-i un sac de rumeguş.
Ei n-au poveşti, căci gândul e-o funie de tuş
Şi n-au habar ce-i zborul…….”
Nu putea omite momentul de nostalgie, pe care-l trăim mulţi dintre noi, care-am cunoscut viaţa la ţară, pag. 23,
„Pădure, tu, cu veşnicii discrete,
mi-ai înflorit a câta oară-n cale?
…………………………..
Te-am revăzut la timp să nu mă-nfrigur,
să uit poteca frântă ce destramă.
Divinul murmur, cel de-acum şi fostul
l-am sâmburit în cale ca-ntr-o ramă”
Poetul îşi spune sieşi, dar pare a vorbi într-o piaţă publică:
„Să ţineţi minte de la mine, Dacul:
Doar cel ce zboară e mereu în centru!”
Sunt impresionată de curgerea autorului prin post/modernism, când ne face o mărturisire de suflet şi e convins că „Poezia de azi, lipsită de tensiune, e o deschidere care uită să se închidă, e ca un zăbun ce se deşiră în delir şi nu poate lăsa în urmă nici măcar trosc-ul unui vreasc uscat sub călcâi. O poezie, dacă nu face „poc”, nu e poezie. E un lucru care, are, poate, ritmurile sale, dar nu are puls. Poeziei postmoderniste, care nu cunoaşte ştacheta, i se admiră florile, dar, din ramurile sale, nimeni nu gustă fructe. Tumbele ei semantice, oprite la parfum, nu au ajuns la gust. Cine crede că rostul artei este parfumul se înşeală. Florile trebuie să lege.”
Stimaţi prieteni, reţineţi că n-am spus totul despre creaţia lui Janet Nică şi de aceea vă invit să vă opriţi asupra lucrării ŞARMANT APRIL , precum şi a celorlalte creaţii ale sale, măcar atât cât durează lectura unui sonet şi sunt convinsă că-mi veţi da dreptate.
Toată stima şi admiraţia!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*