Sărmană Limbă, sărmană!

07.02.17 by

Sărmană Limbă, sărmană!

Comoară de mare preț, lăsată de străbuni în sipetul sufletului românesc, Limba ne definește ca popor, alături de muzica populară, de portul popular, de dansul popular, de credința, datinile și obiceiurile noastre, de istoria noastră, de felul nostru de-a înțelege viața cu toate ale ei. Patria o formează în primul rând aceste valori spirituale și apoi valorile materiale, precum teritoriul, relieful, bogățiile solului și subsolului, monumentele și celelalte. Limba este cea dintâi pecete a apartenenței unui om la un popor, pe care mama o pune în sufletul fiului său, când îl învață primele cuvinte din acea limbă. Cu această pecete el va străbate prin viață, prin lume, își va însuși pe-ncetul toate ale neamului său și le va așeza în leagănul limbii. Prin limbă își va recunoaște semenii, conaționalii, oriunde l-ar duce pașii, se va simți solidar cu ei, frate de neam, de sânge și de grai. Limba s-a plămădit odată cu poporul pe care-l reprezintă, a crescut cu el de-a lungul veacurilor, mileniilor, a trăit cu el bucuriile și necazurile, momentele de înălțare și de poticnire. Fiecare cuvânt al unei limbi reprezintă un act de creație, de gândire și simțire al unuia, pe care l-au împărtășit apoi ceilalți și el a devenit un bun public, al tuturora, care a fost folosit ori de câte ori a fost nevoie ca să facă legătura între oameni, ca să le comunice un gând, o faptă, o trăire. Fiecare construcție gramaticală a fost un act de creație îndelung chibzuit, care a reflectat tocmai modul de gândire, de simțire și de înțelegere a vieții de către un popor. Cuvintele în special și limba în general s-au sfințit prin vreme, trecând prin filiera atâtor suflete care le-au folosit.
Limba s-a hrănit din sufletul poporului român și astfel a crescut mereu cu fiecare cuvânt, cu fiecare cântec, poveste, proverb, snoavă, bocet, cu fiecare bucurie și durere, cu fiecare iubire și dor. Țara ne-a fost adesea sfârtecată de mai marii vremii, dar, dacă ne-a rămas limba, am reușit să supraviețuim și să așteptăm vremuri mai prielnice, fără să ne pierdem identitatea. Limba ne era reazimul, mângâierea și speranța. Au încercat dușmanii să ne facă să uităm limba pe teritoriile românești ocupate de ei, sperând că astfel ne vom înstrăina de noi înșine și uitarea obârșiilor ne va cuprinde. Sute de ani ne-au obligat să le învățăm limba lor și s-o uităm pe a noastră, dar asta nu s-a întâmplat. Ba parcă limba a ieșit din aceste încercări mai curată decât cristalul și mai frumoasă ca oricând. Pe cărări de munte numai de ei știute, românii treceau noaptea granițele vremelnice și duceau în teritoriile ocupate cărțile românești tipărite în mânăstirile și tiparnițele în care trudeau zi și noapte știuți și neștiuți ostenitori. George Coșbuc avea să spună cu mândrie despre aceasta: ,,Dar nestrămutați strămoșii/Tot cu arma-n mâini au stat;/ Au văzut și munți de oase/ Și de sânge râuri roșii,/ Dar din țara lor nu-i scoase/ Nici potop și nici furtună./Graiul lor de voie bună/ Nu l-au dat”/.
Limba plămădită de ciobani, de țărani ostenitori ai pământului, de târgoveți și meseriași de tot felul, de ostași, de preoți și călugări, de bătrâni și de copii, de bărbați și de femei s-a dovedit a fi suficient de matură ca să primească în cupele ei nectarul creațiilor culte, poeziilor, cronicilor, istoriilor, operelor literare, rubiniul traducerilor din alte limbi, tăria gândirii filozofice, juridice, științifice și teologice. Limba cântată sau plânsă pe lângă vatră s-a dovedit a fi capabilă să construiască cel mai impunător monument de cultură și gândire: Biblia de la 1688. Puține popoare ale Europei mai pot să se laude cu o asemenea performanță!
Când vorbești o limbă, când crești în duhul acelei limbi și mănânci pâinea rodită de pământul și de neamul care vorbește acea limbă, ai datoria sacră de-a iubi limba aceea, poporul care a zămislit-o și țara în care ea domnește. Săvârșești păcat de moarte față de generațiile de strămoși care-au plămădit acea limbă, când o batjocorești, când o schimonosești, când îi cârpești fără rost petice din alte limbi, fiindcă sunt în culori mai țipătoare, când răspunzi unor comandamente străine de neam și-i falsifici originile. Răsfoiesc dicționarul limbii române și mă îngrozesc când văd acolo susținerile ,,savanților” de serviciu, că aproape toate cuvintele limbii române provin din alte limbi, precum slavonă, bulgară, sârbă, maghiară, greacă, turcă, franceză etc. Doar câteva rămân românești pur-sânge! Parcă până la venirea acestor pribegi în părțile noastre noi am fost surdo-muți și ne-am înțeles prin semne!
Se zvârcolesc în mormânt strămoșii, când aud că ,,frumos” e înlocuit cu ,,mișto”, ,,iubită” cu ,,gagică”, ,,am înțeles”, ,,bun”, ,,corect” cu ,,ok”, sfârșit de săptămână cu ,,weekends”, ,,la revedere” cu ,,ceau-ceau” și exemplele pot continua. Nu mă refer la acele cuvinte din domeniul tehnic, spre exemplu, pe care am fost nevoiți să le împrumutăm din alte limbi, fiindcă nu le aveam noi. Se zvârcolesc de revoltă creatorii Mioriței, ai doinelor și cântecelor românești nemuritoare, când aud la televizor tot felul de cocote și de țațe analfabete stâlcind limba românească. Ne blestemă truditorii culturii românești, când despoiem limba și cuvintele de diacritice și astfel ,,ț” devine ,,t”, ,,ă”, ,,â” devine ,,a”, ,,î” devine ,,i”, ,,ș” devine ,,s”. Suntem uimiți când vedem că ,,Bârda” devine ,,Barda”, ,,Halânga” devine ,,Halanga”. Ne bucurăm când aflăm că la compania Microsoft din SUA a doua limbă vorbită, după engleză, este româna, fiindcă sunt foarte mulți români angajați acolo. Nu sunt oamenii aceia în stare să atragă atenția că limba românească se degradează, dacă o forțezi să intre pe calapodul străinătății, fără să ții seamă de caracteristicile ei specifice? Răsfoiesc unele ziare, care ar trebui să fie purtătoare de modele de limbă curat românească și mă îngrozesc. Incompatibilitățile programelor de calculator, lipsa personalului calificat, care ar fi avut datoria să asigure corectura gramaticală a textelor, fac ca acele ziare să se situeze mult în urma unor surate ale lor de la mijlocul veacului al XIX-lea! În școală se scrie tot mai puțin cu mâna, se citesc tot mai puține cărți! Toți ochii se holbează de dimineața până noaptea târziu pe televizoare, monitoare, telefoane. Suntem îndopați și intoxicați cu texte agramate lansate de semidocți, de reclame fără noimă. Auzim aproape zilnic oameni politici și de presă, care ar trebui să ne fie modele în multe, inclusiv într-ale limbii, făcând dezacorduri gramaticale grave, torturând biata limbă fără milă.
Am pierdut mult și multe de-a lungul vremii, fie din teritoriul țării, fie din populația ei, fie din bogățiile solului și subsolului. Cel mai periculos, însă, mi se pare a fi pierderea limbii și a bogățiilor spirituale, care ne definesc ca națiune, ca popor. Când nu vom mai avea limba românească, muzica populară, dansul și portul popular, datinile și obiceiurile noastre, credința ortodoxă, felul nostru de-a înțelege lumea și viața, nu vom mai fi români. Vom fi orice altceva, o populație, o turmă, dar nu un popor între popoare. Vom fi asimilați de alte nații mai înțelepte, care vor ști să-și conserve propriile valori. Pierzându-ne limba, vom deveni trădătorii înaintașilor noștri. Să ne ferească Dumnezeu!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*