Sărbătoarea Moșilor

12.03.19 by

Sărbătoarea Moșilor

În decursul anului întâlnim mai multe zile dedicate ,,moșilor”, adică bătrânilor și bătrânelor. Uneori, întâlnim chiar perioade cuprinzând mai multe zile dedicate lor. Avem ,,Moșii de primăvară(1-8 martie), ,,Babele”(9-14 martie), Moșii de Crăciun, Moșii de Florii, Moșii de Sfântul Gheorghe, Moșii de Rusalii, Moșii de Sânziene, Moșii de Sântilie, Moșii de Sânta Maria Mare, Moșii de Sânmedru(Sf. Dumitru). Unii sfinți din calendarul creștin au primit calificativul de ,,moș”. Așa, bunăoară, avem Moș Andrei(30 noiembrie), Moș Nicolae(6 decembrie), Moș Ignat(20 decembrie), Moș Crăciun(25 decembrie), Moș Vasile(1 ianuarie) etc. Vorbim chiar de ,,Moș Adam” și ,,Moașa Eva”.

În aceste zile, fie că sunt și sărbători creștine, fie nu, se face pomenirea celor morți, rude, cunoscuți, moși-strămoși. Sunt zile în care se mângâie sufletul celor care duc dorul celor plecați în lumea de dincolo. Pomenirile respective înseamnă rugăciune și faptă bună, milostenie. Este o comuniune între cele două lumi, este sprijinul pe care cei vii, care formează Biserica lucrătoare, îl dau celor adormiți, care formează Biserica triumfătoare. În aceste zile, dragostea devine puntea dintre cele două lumi.

Analizând mai atent aceste momente din timpul anului, vom înțelege că ele au și alte semnificații, care vorbesc de vechimea și continuitatea poporului nostru pe aceste meleaguri. În cultul creștin și în învățătura creștină nu este folosit cuvântul ,,moș”. Bătrânii sunt numiți peste tot pur și simplu ,,bătrâni” sau ,,îndelungați în zile”. Denumirea de ,,moș” este o denumire populară românească a bătrânilor. În tradiția românească bătrânii s-au bucurat întotdeauna de mare cinste, chiar și după ce au decedat.

Respectul față de bătrânii decedați a devenit adevărat cult din vremi depărtate. Dacii socoteau că sufletele bătrânilor rămân pe pământ, în mijlocul comunității, îi văd și-i aud pe cei vii, pot să intervină în bine sau în rău în viața acestora, în viața familiilor lor, în bunul mers al recoltelor, vitelor. Bătrânilor decedați li se confecționau statuete, care aminteau de chipul lor pământesc și acestea erau păstrate la mare cinste în case, li se dedicau zile de sărbătoare. În acele zile se făceau anumite ritualuri religioase pe înălțimi, se aduceau jertfe în acele zile. Toate acestea se făceau pentru a obține bunăvoința bătrânilor decedați, moșilor. Sufletele acestora aveau acces la marele zeu, Zamolxe, îl puteau ruga să ajute pe cei vii, pe fiecare în parte, dar și poporul în totalitatea lui, când era vorba de războaie, de vremuri rodnice. Mânia bătrânilor decedați putea aduce multe nenorociri în viața urmașilor și familiilor lor: decese de oameni, de animale, calamități naturale etc. Tocmai de aceea trebuia păstrată o ,,relație” cât mai bună cu aceste suflete. Venerația față de aceste suflete ale moșilor ajungea uneori atât de mare, încât moșii deveneau un fel de semizei și intermediari între oameni și zei. Sărbătorile Moșilor din timpul anului luau amploare deosebită în unele zone. Ele se derulau, așa cum am spus, pe locuri ridicate, numite de obicei ,,Vârful Moșu” sau ,,Babele”. Acolo se derulau mai întâi ritualuri de cult, un fel de slujbe religioase, în care erau lăudate sufletele moșilor pentru viața lor virtuoasă de pe pământ, pentru sprijinul ce l-au dat urmașilor atât în timpul vieții, cât și după moarte. E posibil ca aceste ,,slujbe” să fi fost însoțite de jertfe sângeroase.

În Mehedinți, spre exemplu, la Vârciorova, există ,,Vârfu Moșu”, asemănător unui trunchi de piramidă. La o privire mai atentă, se poate vedea că acea formă de relief are trepte, iar în partea de sus o platformă plată. Acestea nu puteau fi realizate de natură, întâmplător, ci pregătite de mâna omului, cu migală. Vârful Moșu era în imediata vecinătate a Dunării. Pe vremea dacilor Dunărea se numea Istros și era socotită fluviu sfânt. Din apa ei beau dacii cu adâncă evlavie și religiozitate, socotind aceasta ca o împărtășire cu sacrul, ca o reconectare a firii omenești, păcătoase, la universul sacru al naturii. Apa Istrului era dătătoare de energii, tămăduitoare de boli, curățitoare de păcate. În nici un caz, fluviul de atunci nu era poluat ca astăzi, ci apele lui erau curate și cristaline ca lacrima. Mai mult, în zona Vârciorovei, la picioarele Vârfului Moșu, erau ,,Cazanele”, adică acea zonă în care pe fundul apei erau multe stânci, care făceau ca apa să se zbată înfricoșător și să scoată mugete înfiorătoare, mai ales în anotimpurile ploioase. Acolo se sfărâmau multe corăbii, mureau mulți oameni și tocmai de aceea trebuia făcut ceva din punct de vedere religios pentru liniștirea apelor, pentru îmbunarea fluviului. Până în ultima vreme, ba chiar și azi, puținii locuitori ai Vârciorovei urcă de Rusalii și de Sfântul Petru(29 iunie) pe Vârful Moșu și fac acolo pomeniri ale celor morți, cât și nedeia satului.

În alte locuri sacre, în care se făcea pomenirea Moșilor, după ritualurile cultice și jertfele ce se oficiau, urmau petreceri, jocuri, târguri. Am aminti în acest sens Muntele Găina din Transilvania și Muntele Ceahlău din Moldova.

Moșii au rămas în tradiția românească foarte prezenți, atât în timpul anului, cât și în viața individului. Cu toții știm că fiecare copil, la botez are nași. Așa este rânduiala creștinească. Nașii devin la botez părinții spirituali ai noului creștin. Cu toate acestea, tradiția populară introduce în scenă și o a doua pereche de părinți spirituali, ,,moșii”. Aceștia se vor bucura de același respect de care se vor bucura nașii din partea noului botezat. Acesta se va duce în fiecare an împreună cu părinții, în ziua de Anul Nou, la moși, ca să le ducă un plocon format, de obicei, dintr-un grindei(pâine mare, cât roata plugului, frumos ornamentată), o coastă de porc afumată, cinci litri de vin, trei litri de țuică, un trandafir(cârnat) afumat. Moșul primește ,,nepoții” în pragul casei. Îl ridică pe ,,nepot” și-i dă cu capul de trei ori de prăgarul de sus al ușii, ori de tavanul casei și-i urează să trăiască, să crească mare până la tavan, să fie sănătos și norocos în viață. Urmează masa și la sfârșit moșul face un dar nepoțelului.

Se pot face multe comentarii asupra acestor aspecte ale tradiției populare românești legate de cultul Moșilor. Cert este faptul că ele sunt adevărate relicve ale unei arheologii spirituale, care ne scot în evidență mai multe adevăruri legate de poporul român și strămoșii lui. Menționăm în acest sens: 1. Strămoșii poporului român, dacii, aveau credința în existența sufletului; 2. Dacii credeau în nemurirea sufletului; 3. Moșii și strămoșii decedați erau prezenți în viața societății și a urmașilor, influențându-o în bine sau în rău; 4. Moșii sau strămoșii aveau puteri supraomenești, pe care le foloseau ori de câte ori era nevoie; 5. Moșii erau intermediari între oameni și zei; 6. Moșii, prin puterea și funcțiile pe care le aveau, erau un fel de semizei; 7. Creștinarea dacilor, respectiv a daco-romanilor, a fost un proces de scurtă durată, deoarece existau multe elemente comune între credințele lor religioase și religia creștină. Putem menționa câteva în acest sens: 1. Monoteismul(credința într-o singură forță superioară, creatoare și conducătoare a lumii); 2. Credința în existența și nemurirea sufletului; 3. Credința în existența unor intermediari(moșii-sfinții) între oameni și divinitate și altele. Acele elemente au fost creștinate, în sensul că valorile creștine corespunzătoare li s-au suprapus celor vechi. Faptul că unele elemente necreștine au supraviețuit, armonizându-se perfect cu cele creștine, așa cum se întâmplă în cazul ,,Moșilor”, ne dovedește că poporul român are o vechime milenară pe aceste locuri, este urmașul marelui popor al dacilor și are o continuitate neîntreruptă pe aceste meleaguri.

Să dea Dumnezeu ca să mai fie multe mii de ani pe aceste locuri, căci mai are multe de oferit lumii.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*