Sara

01.10.11 by

fragment din romanul Incestul

Cu ceva  timp în urmă, pe vremea când Ţuţea  încă mai era  în viaţă, iar eu o copilă, uluită de cele câteva cărţi ale sale, „Între Dumnezeu şi neamul meu”, „Filosofia nuanţelor” şi altele, dar mai ales de imaginea unui Socrate al momentului, al românilor în special, m-am apucat, asemenea maestrului, să scriu.  M-am gândit la o piesă de teatru. Omul! Şi asta pentru că, din punctul meu de vedere, intenţia cărturarului român de a împinge demersul său spre concept în ,,Lumea ca teatru”, o idee mai veche a lui Platon, eşuase. În consecinţă, Omul – în toată splendoarea şi natura sa. Obiectiv subiectivă, mistică, artistică, raţională, morală…

–         Morală? – m-am întrebat, în timp ce parcă m-am împiedicat cumva în mine.

Aveam îndoieli. Unele fireşti, ale omului aruncat-în-lume. Altele… Din acest motiv, nu am putut trece cu vederea nici marile întrebări kantiene, după unii, puse fără de rost, nici extrapolarea din gândul   său strecurată în Imperativul absolut:

– Fă acel bine încât binele făcut de tine să aibă valoare universală. Şi totul doar din onoare! Da, din onoare! – am reformulat şi repetat în gând, orecum rătăcită, fără a putea păşi lejer prin niciunul din cuvintele anterioare.

În fine, îmi doream să pun în scenă omul la dimensiunea sa ontologică şi să mă văd un fel de Eu-Tu universal în şi dincolo de lume. Vrând-nevrând, am luat pe rând la întrebări când istoria, când timpul, când gândul conceptualizat, rămas parcă panglică atârnată de băierile cerului.   În unduirile albastrului, se zvârcolea, fireşte, în mintea mea, puse parcă la un loc, fie Fiinţa lui Parmenide, fie Dasein-ul  heideggerian, coborât de gânditor la nivelul omului aruncat-în-lume, fie firea-de-a-fi împreună cu Eminescu, fie un rotund  a Tot.

– Cam de aici am să încep! – mi-am zis câţiva ani buni  mai târziu şi, de ce nu, am să spun tot. Am să mă spovedesc universului! Vouă, tuturor! În definitiv, ce am de ascuns? De oriunde, prin orice, tot se vede… Doar în propria-ţi uitare mai poţi sta orecum confortabil câtă vreme îţi moţăie conştiinţa,  altfel gândul te pote urmări sau găsi până şi în găurile negre, dincolo de galaxii.

–  Uşor de spus, greu de făcut! – mi-am zis câteva clipe după aceea, când, pusă la zid de mine însumi, mi s-a anulat parcă timpul şi m-am întors la începutul începuturilor. Că un începutul trebuie să fii fost, iar de acolo încoace am retrăit, vorba lui Dilthey, un filosof german, la dimensiuni cosmice, Facerea. Facerea universului, iar în el şi eu cu pământul, caleaşca mea cosmică de prinţesă, că doar trebuia să mă plimb cu ceva. Şi asta doar ca să nu râncezesc, să nu fac mucegai câtă vreme, uitată parcă într-un pustiu şi al cerului  şi al pământului, căscam doar gura, ca proasta, la stele. Iar ele, nimic!  Şi de aici, plictisul. Domnule, să îţi fie dat întreg pământul, raiul l-am inventat eu, ca femeie, mai târziu, şi să nu şti ce să faci cu el, mare încurcătură! Mare, mai ales că despre Adam am auzit ceva mai târziu, de la un blestemat de şarpe. Când l-am văzut… Ce să vă spun, bun de mâncat! Mi-am infipt dinţii şi … poftele mele genetice au dat buzna. Cu ele şi cicăleleala. Acum trebuie să mă înţelegeţi, că dacă nu puteam să mă bat o veşnicie, singură, la cap, am căşunat pe el. Nu de alta, dar mi-a agăţat frunza.  Iar din acel moment, dandanaua. Pune frunza, dă jos frunza!… Tăvăleala… Apoi, cearta, împăcarea… Dulcegării!

– Domnule, cică dacă nu aş fi fost eu femeie, el ar fi rămas sfânt în slujba lui Dumnezeu. Păi, bine, bă beşleagă, şi sfânt şi slugă?! – am vrut să-i zic într-o seară când abia i-am dat botul la o parte de pe ţâţele mele. Prinsese gustul laptelui. Din una, din alta, doar ştiţi… Cum ce a ieşit?!… Păi ce putea să iasă câtă vreme nici pe vremea aceea aşchia nu sărea departe de trunchi? Nu afost tocmai greu nici cu doi buradei pe cap, chiar dacă seara,  când intram cu el sub aşternut, îmi cam încurcau iţele.

Şi totuşi, toate bune şi la locul lor numai că Cel ce ne făcuse îşi cerea dreptul, un fel de şpagă primordială, la vremurile noastre zeciuială, impozite, taxe peste taxe chiar şi mai mult! Au apărut greutăţile. Copiii au crescut şi musai să cotizeze ca şi mine şi Adam al meu. Domnule, taxa de  protecţie, legea numărul unu pe faţa pământului! Şi o dai că nu ai încotro! Noi, femeile, mai târziu, când s-au înmulţit şi pe pământ stăpânii, am mai scăpat, din când în când, cu  plata în natură, că tot era cerută. Numai că nu tot timpul datul tău e preţuit, e pe placul protectorului. Şi când nu-i convine, prăpăd. Altceva se întâmplă când  ai mângâiatul stăpânului, fie el şi călăul cu barda deasupra grumazului tău. De acolo, din lipsa de preţuire, fie ea şi formală, adică de ochii lumii, mâhnirea, apoi vrajba, ura şi evident pasul spre crimă. Nu cred că trebuie să vă  mai spun despre cum primul meu născut, Cain, ucis de fratele Abel, a scaldat pământul cu sângele său. Cum toate se plătesc pe lume, am plătit şi noi. Mai întâi am îndurat  lipsa puterii de a re-cunoaşte, apoi potopul. … Ehe, şi toate celelalte! Când ne-am revenit, eu şi cei ce au urmat, ieşiţi de-acum din ape, ne-a pus, ,,închinatul”, vorba unei babe de pe la mama din sat, să devenim cineva, adică să avem şi noi un nume că în Noe, dacă nu pui potopul, Noe e ce? Cel mult litere la un loc, aş spune acum când încă mai funcţionează, ca formă de comunicare, alfabetul pentru analfabeţi. De chestiunea asta de comunicare, că despre ea e vorba, pe-atunci, în vremurile în care m-am cufundat, se ocupa sufletul. Făcea el nişte semne pe cer şi  ne înţelegeam. Dar numai până la Turnul Babel, adică până când am vrut  să fiu, cum spuneam mai adineauri, un Eu în lume! De la Turnul Babel încoace s-a pocit totul. Ce să faci? Când vrei să stai nepoftit, alături, pe o  lespede cu Dumnezeu, El, atotputernic, îţi arde una peste bot încât uiţi până şi cum stigă alţii la tine. Una e însă a vrea să stai lichea, lângă Divinitate, şi alta e să vrei să fii şi tu om în lume! Reiau şi completez: Eu, alături altora, în lume. Domnilor, cu tot ce mi s-a dat să îndur, chiar şi cu trecerea prin potop, toate bune şi la locul lor cât timp vorbeam toţi pe aceeaşi limbă. Când nu ne-am mai înţeles, s-a ales praful! Şi de turn şi de toţi. Asta e  dacă ne-am picurat gramul de minte abia căpătat, în ţoiul cu ţuică şi am vrut, de-aiurea, să fim! Nu râdeţi că ăstea, adică ţoiul şi ţuica au fost printre primele invenţii ale omului! De la luatul vorbirii pe aceeaşi limbă şi de la inventarea ţoiului cu ţuică, şi până ehe…, nici că mai ţin minte, nu ne-am mai putut reveni. Am tot bătut câmpii prin lume, fără mare scofală. Târziu, Moise ne-a amintit iarăşi de Dumnezeu. Dumnezeu unul şi numai unul. Unii au auzit, alţii nu… Despre existenţa unui singur principiu, un principiu al unităţii, probabil al unităţii chiar în  Divinitatea personajului biblic, ne-a vorbit şi Talles, un trimis tot de sus, însă, iarăşi, pe o ureche ne-a intrat şi pe alta ne-a ieşit. La fel s-a întâmplat şi când Issus ne-a propovăduit dragostea ca şi cale de întoarcere în Unul. Şi dacă tot s-a întâmplat la fel,  strigătul nostru de acum, ,,Eli, Eli, lama sabahtani’’, se izbeşte de porţile cerului apoi se întoarce, Apocalipsă,  foc şi furtună, pentru un alt început. ,,Pune-L, domnule, pe Dumnezeu în capul mesei, şi-ai să vezi că omenirea capătă sens!” – ne-a amintit şi Ţuţea, că doar Îl cunoscuse în puşcăriile comuniste. Dar te pui cu omul? Omul, în general, că noi, femeile, nici pomeneală. Poţi să ne pui pe Dumnezeu în poală şi umplem lumea spunând  că ne-am pupa, la propriu, cu dracu!

Mda! Un alt fel de scenariu! Parcă mai pe înţelesul  oricui, decât chestiunea ce ţine de conceptualizare, filosofie… Nu? Spuneţi şi dumneavoastră?

,,Lasă-ne, domniţă, cu bazaconiile dumitale! Întorci lumea cu josul în sus, după cum ţi se năzare şi…  Ce, Doamne, iartă-mă, că doar nu suntem toţi proşti! În plus, altceva ne-a spus popa în biserică!”- m-au certat deodată toţi cei ce-i port în mine.

– Păi atunci să o iau altfel. Să simplific totul şi vă spun simplu povestea mea, cât încă mă mai simt în stare să povestesc şi să mă las povestită. Mda! Atunci uite cum să facem: eu vorbesc, voi ascultaţi apoi retrăiţi cuvântul. Mă bârfiţi, ce mare lucru?! Bine? Da! E, atunci  aflaţi că numele meu e Sara. Nu am idee dacă are ceva comun cu cel Biblic sau am ceva sânge de evreu în mine. Mi-am dat seama că mă cheamă aşa după cum mă striga bunica. În consecinţă, târziu, când deja conştientizasem câte ceva din jurul meu. Ce bine  era să mă fii ţinut minte din clipa în care am crăpat ochii! Vă spuneam ca şi poetul: ,,Am zărit lumină pe pământ/ Şi m-am născut si eu/ Să văd ce mai faceţi/Sănătoşi? Voinici?/Cum o mai duceţi cu fericirea?” Apropo: ,,Sănătoşi? Voinici?” (….)  Şi eu la fel: aşa şi aşa ca fiecare. Dar să revin. …Sara şi nu ştiu dacă am ceva  gene de evreu. Asta în condiţiile în care avem în vedere că neamurile s-au corcit şi nu mergem pe o linie strictă cu începuturile din Adam şi Eva. În plus, nu mi-am cunoscut tatăl. Mama nu mi-a vorbit niciodată despre el. Ce-i drept, nici eu nu am întrebat-o câtă vreme  mi s-a părut mai interesant să cred că sunt, ca Mântuitorul, opera Duhului Sfânt. Atunci însă de ce nu mi-au pus numele Issa? E, de ce?! …Ce să o mai lungim?! Nu te poţi  tăvăli cu el, cu Duhul Sfant, după poftele inimii, ca apoi să aduci pe lume, ca pământean, copii!

Primii ani de viaţă, după înţărcare, i-am petrecut cu bunica, maica Anica, în cătunul Seculeştilor, o văgăună parcă uitată de Dumnezeu, între nişte dealuri, de pe care stăteau gata să cadă peste noi, pădurile. Mă îndesa zi şi noapte când cu lapte de capră, când cu supă de cartofi şi morcovi pasaţi, când cu… Degeaba întorceam capul! Vream, nu vream, înghiţeam până ce vedea ea burtica doldora. Apăsa aşa cu degetul pe ea ca pe o pernă, apoi mă lăsa. Abia târziu, când  aveam dinţii ca peria şi am muşcat-o într-o zi de deget, mi-a mai dat pace.

– Fă, acum îţi rup botul! – mi-a reproşat ea. Păi, eu am grijă să creşti în rândul lumii, sănătoasă şi frumoasă, iar tu?… Să vină şi să te ia cu ea acolo, în Anglia. Să scap odată de tine!  Şi-atunci să te văd! Ce-ai să-mi mai duci tu dorul! Şi mie şi la tot…

– Eee! – am ripostat eu şi am scos limbuţa. Parcă ţie n-o să-ţi fie!

– Păi, da, dar şi cu plecatul ăsta nu e aşa după capul tău?! – o întorcea ea în timp ce mă privea ca  pe o gâză neputincioasă.

Mă ruşinam, priveam în pământ şi mă aşezam cu faţa spre colţul camerei.

– Uite, de-aia nu mai pot eu! Că te-ai bosumflat tu! O să-mi fac o nuia! Măcar să ai de ce lăsa botul! În plus, joarda îmblânzeşte…

– Până  ai să o faci, eu sunt departe… Îmi iau bocceluţa şi plec.

– Vezi să nu-ţi uiţi pempărşii! Fată mare şi face pe ea, noaptea, în pat. Am să te fac de râs în sat!

– Da? Păi atunci şi eu am să spun oamenilor că aseară ai tras un pârţ… încât s-au speriat şi purecii din saltea.

– Ptiu! Bată-te să te bată! Păi tu ai vârsta mea?

– Am, nu am, asta e! Trebuie să recunoşti că m-am ţinut de nas şi că nu mai puteam respira.

– I-auzi afurisita! Iar eu mai să jur că ea, cu degetul în gură, dormea…

– Mai? Ce e ăla mai?

– Mai e mai! În cazul de faţă, aproape…

– Mai, aproape?

– Fă, uite ce! Nu mă lua tu pe mie la întrebări câtă vreme nu ţi s-a uscat bine nici măcar buricul!

– A, deci nu ştii? Păi şi cu asta am să te fac de râsul lumii!

– Bine că eşti tu deşteaptă!

– ,,Deşteaptă şi frumoasă! Nu ca hârca de mă-ta mare!’’ – Aşa mi-a zis moş Gheorghe ieri.

– Cine, fă?

– Moş Gheorghe. … Cel din spatele casei.

– I-auzi al dracu de hodorog?! Hârcă e hoaşca de nevastă-sa… Nu eu! Într-o zi, am să-i sparg capul cu măciuca.

– Aoleo, ce o să-l mai doară! …Şi e şi el bătrân… Cu nuiaua nu se poate?

– Joarda e pentru curul tău… Că doar ţi-am spus…

– Ai fi zis, dar eu sunt mică şi nu  ţin minte…

– Uite, aici ne-asemănăm! Numai că eu sunt eu şi tu eşti tu!

– Da?

– Da!

– Păi da, sigur, aşa gândeam şi eu! Că doar eu sunt copil, nu cum zicea moş Gheorghe că eşti dumneata. Spune-mi mie ce e aia hârcă?

– Fă, o să îţi tai limba!

– Hai, îmi spui?

– Taci, că mă iau cu băţul ăsta după tine şi-ţi rup picioarele!

– Hârcă e…

– Hârca e ce e!

– Nu, hârca e mamaie…

– Da? E, las` că pun eu, la noapte, joimărica pe tine!

– Mă păcăleşti! Doar mă sperii când cu popa, când cu ea…  Bunica!…

– Ia zii, ce mai vrei?

– Mi-e dor de mami şi-mi vine să plâng.

– Ehe, acum şi cu tine! Vezi, de-aia nu are ursul coadă! Mai puneţi pofta în cui, că nu am de unde să o iau. Acum o fi la Londra, iar dacă mă gândesc, îmi vine şi mie să plâng – a lăcrimat ea înaintea mea.

– Of, iar cu… Hai, gata, nu mai zmiorcăi ca o babă păcălită de vulpe – i-am repetat eu expresiile cu care ea îmi ştergea lacimile de fiecare dată.

–  Ursul, fată! Dar degeaba spun! …Că dacă mă asculta ea, fata mea, pe mine…

– Ştiu! Nu mai eram nici eu şi nici lacrimi şi suspine.

– Ba, tu, da, că eşti îngeraşul meu pe care mi l-a dat Dumnezeu.

– Înger, îngeraşul meu/Ce mi te-a dat Dumnezeu/Eu sunt mic/Tu fă-mă mare/ Eu sunt slab/ tu fă-mă tare/De tot răul mă fereşte/ Şi de rele mă păzeşte.

***

www.omniscop.ro

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*