Şapte ani fără Maestru În absenţa dumneavoastră

31.10.17 by

Şapte ani fără Maestru  În absenţa dumneavoastră

Primim pentru publicare:
Teologii spun că moartea pe Pământ înseamnă naşterea în Cer. În cazul lui Adrian Păunescu, cei şapte ani fără el au fost grei, deosebit de grei. Aici, pe Pământ, mai bine zis pe pământul patriei sale s-au întâmplat multe lucruri necurate, în ciuda avertismentelor sale antume. „V-am spus că ţara nu-i un ţeapăn frac / De sindrofie şi ocazii rare, /Ea-i tot ce-avem mai scump pe-acest pământ. / Broboada mamei, scutec la născare. / V-am spus, contemporani analfabeţi, / Să luaţi aminte şi să ţineţi minte, / Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surzi / Şi scoateţi arme când vedeţi cuvinte”. Versurile fac parte din poezia Analfabeţilor, publicată în nr. 9/1979 din „Familia, întregul tiraj al revistei fiind retras de pe piaţă.
În abesnţa lui Adrian Păunescu, românii o duc greu, sunt umiliţi în propria-i ţară. Câte-un ambasador „democrat” ne trage mereu de urechi, dojenindu-ne că nu suntem în totalitate ascultători, deşi le cumpărăm rachete şi alte arme second-hand şi le-am oferit spaţii la Deveselu pentru baza lor militară (de care profită doar prostituatele care primesc contravaloarea muncii prestate în dolari), supărându-i pe ruşi, partenerii strategici ai americanilor. Ne-am întors în plin stalinism în care turnătoria a devenit politică de stat, iar cătuşele folosite într-o mare veselie, deşi prezumţia de nevinovăţie este literă de aur în legislaţia americană. Partidul liberal, din care a făcut parte şi tatăl dv., Constantin Păunescu, este liberal în ţară şi „popular” în afară. Roşia Montana, pentru care Congresul Spiritualităţii Româneşti pe care l-aţi îndrumat, organizat de Liga Culturală (condusă de Victor Crăciun) s-a deplasat de la Alba Iulia la locul faptei spre a lua atitudine internaţională, este încă în ceaţă. În ceaţă, ca şi numeroasele recompense pe care statul român (adică, noi, toţi) prin reprezentanţii săi, indiferent de culoarea politică, le acordă familiei regale (constituţional nu există „casă regală”), deşi fostul rege a emis în noiembrie 1944, Decretul nr. 2134 prin care se interzicea întoarcerea diplomaţilor-scriitori sau ziarişti în Ţară, adică a lui Mircea Eliade, C.V. Gheorghiu, Şt. Baciu, Emil Cioran, A. Cotruş etc.), a validat alegerile din 1946, iar recent, la 16 iunie 1989, a semnat la Budapesta, Declaraţia, prin care Transilvania este denumită „spaţiu de complementaritate”, iar „dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat”. Să ne mai mirăm de tupeul unor lideri maghiari din România, pe care l-a sesizat chiar şi Andrei Pleşu!
Aici, pe Pământ, a început războiul meteo şi cel demografic, în Ţară se desfăşoară „cu succes”, graţie ultimilor doi preşedinţi, războiul românilor împotriva românilor, găsindu-ne dezbinaţi la sărbătoarea Centenarului Marii Uniri. Versurile Leonidei Lari, nu da române în român, nu se mai aud.
Cât privesc românii din jurul României, situaţia este mai tragică. I-am abandonat ca şi în 1940, după ultimatul lui Stalin. Petru Poroşenco, care ştie româneşte, a semnat decretul, iar al nostru (sau al lor?!) preşedinte s-a supărat ca văcarul pe sat, anunţând că nu se mai duce în vizită în Ucraina (deşi preşedintele Ucrainei încă nu semnase decretul). În Serbia, pe Valea Timocului, s-a descoperit o nouă etnie şi o nouă limbă: vlahii şi limba vlahă, soră bună cu limba moldovenească. În Basarabia dragă şi seminatală, lucrurile merg şi mai prost: ambasadorul SUA a decis, ca un om de ştiinţă, că moldovenii şi limba moldovenească sunt diferiţi de românii şi limba română. Din această cauză, Academia de Ştiinţe a R. Moldova (al cărui membru sunteţi) a fost desfiinţată prin hotărârea parlamentarilor, care va fi semnată, cu ambele mâini, de „românul” Igor Dodon. A fost desfiinţată, pentru că s-a pronunţat că limba de stat este limba română, iar averea Academiei ar sta mai bine în ograda unor politicieni proruşi sau oameni de afaceri.
Pentru toate acestea, şi încă multe asemenea, ne lipseşte Adrian Păunescu. Vocea dv. nu se mai aude în Parlament, ne este dor de scrisul dv., mereu actual, cu degetul pe rană. Dar, ne-aţi învăţat: „Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii / Că intimidează Ţara cu guverne provizorii / Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:/ Totuşi unde au fost românii când a fost tăiat Viteazul? /…/ Eu, de-o singură-ntrebare mă scârbesc şi mă mai mânii / Totuşi, unde-au fost românii? Totuşi, unde sunt românii?” (Capul de la Torda, poezie cenzurată).
Mai sunt români, totuşi, maestre! În primul rând, în familia dv.: Ana Maria, Andrei şi Carmen fac eforturi, uneori supraumane, ca spiritul lui Adrian Păunescu să supravieţuiască, prin revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, prin remember Cenaclul „Flacăra”, prin Festivalul şi Concursul Internaţional de Poezie „Adrian Păunescu”, care se desfăşoară anual, la Craiova şi la Bârca. În al doilea rând, sunt colaboratorii şi toţi cei care nu vor să vă uite, din Ţară, de lângă Ţară sau cei pretutindenari. În următoarele rânduri, sunt cei mulţi şi muţi, muţi până când Ţara ajunge iar într-o situaţie-limită şi atunci, aşa cum ne-aţi învăţat, „Ultima soluţie / Încă o revoluţie!”.
Acolo, în Cer, Maestre, dv. care sunteţi „bolnav de de ţară”, să ne supravegheaţi, să nu comitem greşeli prea mari. Când şi cât eraţi pe Pământ vă rugaţi pentru noi: „Doamne, ocroteşte-i pe Români / pentru vechile hotare, / pentru România Mare, / Doamne, ocroteşte-i pe Români” (Doamne, ocroteşte-i pe Români!, scrisă la 21 august 1988, în drumul de la Baia Mare la Ciucea). Îi aveţi alături, şi vă veţi ruga împreună pe confraţii şi prietenii: Nichita, Marin Preda, M. Ungheanu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Geo Tomozei, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Grigore Vieru, D. Matcovschi, Doina şi Ion Aldea Teodorescu, Ştefan Andrei, Leonida Lari, Romulus Vulpescu, şi atâţea alţii, care vi se vor alătura.


*
Nu am scris, în timpul vieţii sale, prea mult despre marele Adrian Păunescu; voi reproduce doar câteva rânduri cuprinse în Cartea cărţilor de poezie (2003): „Anunţat de buzduganul lui Nicolae Labiş, Adrian Păunescu se afirmă încă de la debutul său publicistic (în Luceafărul, 1960) şi editorial (cu volumul Ultrasentimente, 1965) ca un spirit nonconformist, incomod, ca un medic care, constatând «plânsul lumii» vrea să denunţe şi apoi să vindece toate bolile şi primejdiile celor două secole pe care le trăieşte plenar. Temutul şi exigentul critic literar Şerban Cioculescu l-a considerat cea mai însemnată apariţie literară după Tudor Arghezi. Eugen Simion remarcă, în cazul său, o criză de identitate care se transformă în criză de afirmare. Eugen Barbu constată că Poetul are «viscol în cuvânt», iar Marin Sorescu confirmă că „multe versuri îţi rămân în minte şi farmecul lor e greu de explicat”.
Memorabil pentru curajul şi caracterul său este intervenţia sa la preşedintele ţării, Nicolae Ceauşescu, împreună cu Marin Preda. Voi transcrie câteva rânduri din textul său, intitulat De ce? cuprins în volumul iniţiat şi prefaţat de Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare (Bucureşti, Cartea românească, 1981, p. 51-52), apărut la un an de la dispariţia autorului Moromeţilor. Comentând, în consens cu Marin Preda, Adrian Păunescu scris că „pretutindeni în lume, pământul cere ţărani. Dar ţărani nu se mai nasc”, astfel încât „întrebarea fundamentală a lui Preda, a lumii lui Preda, a ţărănimii care se stinge blând şi fără a-şi putea explica «de ce?», întrebarea aceasta, fără sfârşit, se întoarce iar printre noi”.
După o cuvântare a lui Nicolae Ceauşescu, prin care cerea reîntoarcerea la realismul socialist, Adrian Păunescu îl convinge pe Marin Preda să meargă împreună la şeful statului spre a-l lămuri de ilegitimitatea acestei idei. Pentru că textul şi cartea sunt mai greu de găsit, vom transcrie din mărturia lui Adrian Păunescu: „Ţin minte (şi evoc aici pentru viitorii făcători ai culturii române) momentele în care Marin Preda a fost literalmente cuprins de disperera că va fi introdus iar «realismul socialist». Ce vreau eu să spun e că Preda, departe de a fi ceea ce unii au vrut să acrediteze despre el, un egoist, un chiabur, un intelectual laş, a fost o mare conştiinţă. Grija faţă de soarta spiritualităţii naţionale n-o scotea el din teacă ori de câte ori voiam noi, mai tineri decât el, să-l facem să comită gesturi de vitejie; dar când simţea cu adevărat că o cucerire înaltă e în pericol când bunul lui simţ de ţăran era contrariat, când ceva din el presimţea înnorare, Marin Preda devenea de bronz. Toate «de ce?»-urile lui de fiecare zi, toate, dar chiar toate, căpătau atunci moromeţianul răspuns: de-aia!…
Îl frământa, aşadar, gândul că s-ar putea să se reintroducă – în mod obligatoriu – realismul socialist. Nu mai dormea nopţile. Deceniul 1970-1980, ce avea să fie şi ultimul din viaţa lui, îngrozitor de scurtă, a început cu grave nelinişti. El, cel stângaci când era vorba să ceară ceva, el, cel bâlbâit când lua cuvântul în public, el, cel care dovedea circumspecţie şi în raporturile cu ultimul umil funcţionar al statului, el, care gândea de o mie de ori, ca să întreprindă o dată, devenise de nerecunoscut. Părea un cavaler infailibil din filmele franţuzeşti.
Şi am fost împreună, într-o zi pe care cultura română a viitorului va trebui s-o cinstească, am fost împreună la omul din a cărui conştiinţă şi faptă s-au năruit multe dintre atributele măreţiei româneşti. Acolo, Marin Preda a spus scurt şi clar, cu nişte buze golite de sânge, pe care şi le muşca în semn de nervozitate şi înştiinţare a sinei, acolo a spus, la flacăra pură a conştiinţei sale de mare scriitor, acolo a spus cu încredere şi cu disperare, cu calm şi dramatism:
Dacă introduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!”
În particular, Adrian Păunescu mi-a spus că, după ieşirea din cabinetul preşedintelui României, Marin Preda l-a întrebat: „Adriane, dacă el nu ceda, eu ce mă făceam, trebuia să mă sinucid, că-s om de cuvânt”.
Multe astfel de gesturi deosebit de îndrăzneţe, nu pentru el, ci pentru semenii săi sau pentru problemele culturale şi sociale ale Ţării, a înfăptuit Adrian Păunescu, inclusiv „indemnizaţiile de merit” (care ar trebui să-i poarte numele). O parte dintre aceste merite, le-am scris în 2013, sub titlul Cât de mult ne lipseşte…, publicat în volumul omagial Adrian Păunescu. 70 de ani de la naştere, cu un cuvânt înainte de Eugen Simion, volum realizat de Cristiana Crăciun, Victor Crăciun, Tudor Nedelcea, Ana Maria Păunescu, Andrei Păunescu şi Carmen Păunescu (Bucureşti, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2013).
Aşteptăm cu nerăbdare şi interes teza de doctorat (conducător ştiinţific: Eugen Simion) a Anei Maria Păunescu despre tatăl său, Adrian Păunescu, care ne va oferi, fără îndoială, o privire temerară, din interiorul familiei către ilustrul scriitor, gazetar, om politic şi, mai cu seamă, Om al zilelor noastre.
Prin creaţie şi prin faptele sale, Adrian Păunescu a devenit nemuritor.
Tudor Nedelcea
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*