SÂMBETELE CU ION GHEORGHE

16.12.14 by

(Răspunsuri din manuscrisul volumului de interviuri cu acelaşi titlu, provocate de articolul „Ion Gheorghe – La a doua lectură” de Alex. Ştefănescu / România literară nr. 27, 2002)

Ion Gheorghe: Aşadar, azi vrei să întreprindem scoaterea gloanţelor din modelul Ion Gheorghe, să scoatem câteva cartuşiere pe care le-au tras nenorociţii ăştia în mine prin Alex. Ştefănescu. Cum ziceam, au vârât în mine câteva cartuşiere. Să începem cu lucrul care n-ai bănui că îl inoculează, cu otrava lor…
– „Pasiunea lui pentru literatură se afirmă într-un climat infestat de propaganda comunistă”
Ion Gheorghe: Dle, să fim serioşi, aceasta e viziunea unui individ de contrarevoluţie! El, care a fost, cum ziceam, lefegiu la Suplimentul Literar-Artistic al „Scânteii Tineretului”, care a lins toate farfuriile şi toate ceaunurile ţigăneşti ale propagandei UTM-ului şi UTC-ului n-are voie, acum, să zică aşa ceva! S-a lipit de panarama aia politică, de Emil Constantinescu, geologul, fostul preşedinte, şi-acum mănâncă ce nu-i place cu lopata. Ce-nseamnă aia „infestat de propaganda comunistă”? Dle, ţara se afla sub regim de ocupaţie sovietică. Ce, eu am dat ţara pe mâna lui Stalin, nu Churchil şi cu Roosevelt au dat-o? De ce-mi reproşaţi mie chestia asta?! Adică ei vin acum ca nişte avocaţi ai purităţii, ca şi când ei nu au nici o vină, ca şi când ei sunt crini, pur şi simplu – grădina cu crini ai României! Iar propaganda comunistă, să ştie el, că a însemnat venirea la putere a Secolului omului de jos, cum îl numea Zaharia Stancu! Să ştie el, Alex. Ştefănescu, că propaganda comunistă i-a ridicat pe copiii ăia desculţi la carte! Eu nu ştiu din ce lume vine, dar nu cred că mai ajungea el acum să scrie cărţi şi să gândească un pic abstracţiuni dacă nu erau ăia cu propaganda comunistă! Păi, ce pretenţie poate să aibă când erau două volume de bibliografie interzisă, de câteva mii de pagini! Rebreanu era interzis, printre alţii, rămânând numai la monumentele de limbă ale românilor şi de conştiinţă literară. „Climat infestat”? Să fim serioşi, cine a avut plămânii sănătoşi a respirat şi acel aer infestat şi a ieşit pe mal! Cine nu a avut plămâni, deci cine a fost prost crescut, tot nimic este! Dacă le-ar fi adus pe Shopenhauer sau pe Kant să le ţină prelegeri, tot nimic nu se-alegea din ei! Eu am asistat la prelegerile lui Novicov la critică literară; dar aşa cum spuneam, pe noi în Şcoala de Literatură ne-a învăţat şi Sadoveanu carte, ne-a învăţat şi Tudor Vianu, şi Petru Dumitriu. Atunci, despre care infestare cu propagandă comunistă este vorba? Acolo s-a făcut profesie, meserie!
– „Ca elev al Şcolii Pedagogice, ia parte la şedinţele cenaclului literar «Al. Sahia», condus de inginerul Gheorghe Ceauşu…”
Ion Gheorghe: Acest Gheorghe Ceauşu a venit, cum am mai spus, cu Divizia „Tudor Vladimirescu”. Important este că s-au ridicat oameni ca el în epoca aceea de ocupaţie sovietică, cu trupe pe teritoriul ţării care organizau toate serviciile şi instituţiile statului român, falimentar de vreme ce Regele a făcut mişcarea aia, iar Antonescu a făcut altă mişcare. Ce s-a ales din toată istoria noastră? Întâi trebuie să-i judece pe ăştia: pe Antonescu şi pe Mihai, care au făcut fiecare câte o mişcare, unul într-o parte şi altul în cealaltă parte şi s-a dus ţara în prăpastie. Şi în acest context s-au ridicat câţiva oameni, precum Ceauşu, au avut prezenţă de spirit, au avut luciditate. O să relatez exact fondul problemei: gesturile acestor oameni, pentru mine, au avut o semnificaţie aparte, chiar dacă pentru Alex. Ştefănescu poate să însemne o demonstraţie de proletcultism.
– „…şi colaborează la revista Tânărul scriitor, «tribună» a stalinismului”.
Ion Gheorghe: Ce-ar fi vrut, să fie tribună anglo-americană la ora aia? Ce fel de tribună ar fi vrut să fie cu Ana Pauker şi cu Vasile Luca puşi acolo, în capul lui Gheorghiu-Dej? Dle, oamenii ăştia sunt total tâmpiţi când fac istoria…
– „La Şcoala de literatură este supus de asemenea unui proces de îndoctrinare,…”
Ion Gheorghe: Da, am fost îndoctrinaţi de Mihai Beniuc într-ale poeziei lui Mihai Beniuc, şi-ntr-ale poeziei populare, şi-ntr-o lecţie despre poezia lui – aia a fost îndoctrinarea!
– „… dar, fiind coleg cu tineri scriitori talentaţi şi inteligenţi ca Nicolae Labiş, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei, Doina Sălăjan, Radu Cosaşu, Florin Mugur şi Horia Aramă, are şi intuiţia adevăratei literaturi.”
Ion Gheorghe: Păi Gheorghe Tomozei era ţigan, nici măcar inteligent nu era, era oportunist rău. Şi, adică, intuiţia vine de la colegi?! Tâmpitul, nu ştie că intuiţia este un dat, că vine de la mama şi de la tata, care la rândul lor duceau în substratul lor mental, al umorilor şi-al fiinţei lor sociale şi culturale, biologice ş.a.m.d. tradiţia poporului român, mă rog, steaua!
– „Influenţele contradictorii exercitate asupra lui, tânăr ţăran cu caracter puternic…”
Ion Gheorghe: Asta-i omoară pe ei, că eu am avut un caracter puternic şi nu m-am lăsat nici de partea unora, nici de partea celorlalţi! Aici e cheia, de-asta mor ei de ciudă pe mine, acuzându-mă de fel de fel şi de fiecare dată găsindu-mi o vină – nu pentru că ei bănuiseră că sunt un ţăran cu caracter puternic, ci pentru că au vrut şi n-au putut să facă din mine o cârpă! Acum trag ei concluzia că sunt un ţăran cu caracter puternic, după ce m-au călcat cu cizmele şi dintr-o parte şi dintr-alta şi-au zis: Dle, ăsta-i pietroi, ăsta-i meritul lui!
– „…dar lipsit de experienţă intelectuală,…”
Ion Gheorghe: Hai sictir! Ce fel de experenţă intelectuală poţi să ai la 15 ani?! Da, e şi adevărat, Labiş ştia franţuzeşte, pentru că taică-său era învăţător, recita din Rimbaud, era fiu de învăţător şi deci asta era experienţa lui intelectuală.
Este adevărat însă că experienţa mea intelectuală începe cu cărţile, cu basmele populare! Da, este adevărat că experienţa mea intelectuală începe cu romanele din Biblioteca tânărului muncitor, cu fel de fel de articole politice din Scânteia Tineretului… Da, este adevărat, domnule! Dar nu se poate să nu fi fost şi-acolo vreo câteva seminţe sănătoase şi bune, care să cadă pe pe un ogor de ţăran de-ăsta cu caracter puternic şi să fi corespuns caracterului respectiv! Pentru că, de obicei, împins înspre o cultură, intri întâi de toate într-o reacţie. Fondul meu atavic nu a respins nici acea cultură, nici pe Blaga, cu atât mai mult, pentru că era acelaşi substrat. Fondul meu ăla ţărănesc, totuşi, respinge minciuna creştină, însă o să vorbim de asta mai încolo… Ce experienţă intelectuală este Biblia? După părerea mea nu este…
Nistor Tănăsescu: Poate facem o scurtă paranteză şi vorbim puţin despre asta chiar acum, fiindcă m-ar interesa în mod special poziţia dumneavoastră faţă de Cartea lui Iov. Despre acel Iov care se răzvrăteşte la un moment dat împotriva încercărilor iraţionale, chiar fără nici un Dumnezeu am putea spune, la care este supus…
Ion Gheorghe: Episodul Iov este o parabolă, dar nu este modelul meu – deşi, cine ştie din ce fond de basme provine în realitate iar corifeii Bibliei l-au pus acolo drept pilduire. Iov este insul care în ciuda tuturor probelor vieţii nu îşi pierde încrederea în ceva: ei zic în Dumnezeu, eu zic că în destinul propriu. A doua faţă, total absurdă pentru mine, a parabolei lui Iov este asta: cât mă probaţi, mă, dumnezeilor? Că sunteţi de la securitate, că sunteţi de la SRI, dar cât dracu mai continuaţi să puneţi bube pe mine şi cu ce drept? Dacă, aşa cum zice Lao Tze, divinitatea este deopotrivă părintele tuturor şi asistă doar la scopul pentru care am fost născuţi, adică acela de a ne dezvolta şi de a merge către moarte sau absolut, păi divinitatea ăstora, a lui Iov, este de un comportament total absurd! Chiar părinte dacă mi-ar fi, cine îi dă lui dreptul să mă facă gunoi?! Ca să-şi arate apoi meritele că el m-a scos din gunoi?! Ăsta este modelul cel mai ticălos, cu care lucrează toate serviciile de informaţii – te calcă în picioare, te fac un gunoi şi după aia te scutură de praf, te bagă în baia publică şi după aia zic ia uite ce frumos este, ia uite ce-am făcut noi din el! Eu n-am ce discuta mai mult în această parabolă, eu refuz total modelul lui Iov. Eu am alte modele.
– Aşadar, „influenţele contradictorii exercitate asupra lui (…) îl derutează, îl fac deopotrivă radical şi inconsecvent.”
Ion Gheorghe: Tu vorbeşti de inconsecvenţă, măi, Alex. Ştefănescu?! Ai fost la comunişti, le-ai mâncat tortul şi coliva şi după aia ai trecut la ţărănişti! Unde este inconsecvenţa mea în poeme? Uitaţi-vă şi voi, de la prima mea carte – romanul în versuri „Pâine şi sare”, căruia nu-i daţi voi decât valoare propagandistică – şi până încoace, la „Mutul”, constataţi şi voi consecvenţa faţă de modelul ţărănesc! Unde şi la cine mai întâlneşti aşa ceva? Am făcut eu slalom printre teme, propunând altceva decât modelul meu? Chiar atunci când am scris despre Ceauşescu m-a fascinat la el modelul ţăranului ăla care ajunge dintr-un copil de 12-15 ani, cât avea el atunci, din ucenic de cizmar ajunge şeful statului. O dată, în sfârşit, un copil de ţăran îşi găseşte un destin suprem. Încă o dată amintesc: s-a plimbat prin Londra în caleaşca Reginei. Asta este puţin? Nu este o consecvenţă formidabilă a divinităţii? „Deopotrivă radical” – zice. Păi, radical înseamnă consecvenţă, căscăundule Alex. Ştefănescu! A fi radical chiar asta înseamnă: a fi consecvent cu o situaţie de idei dată dusă până la capăt!
– „De-a lungul întregii lui cariere, elanurile de posibil mare scriitor vor alterna cu accese de diletantism agresiv”.
Ion Gheorghe: Aici este cea mai mare tâlhărie culturală! Este atacul pus la cale, bob cu bob, şi înainte dar şi-n ăştia ultimi 15 ani, când pe mine m-au băgat într-un colţ, aşa, ignorându-mă. Despre mine nu vorbeau decât în cercurile lor, probabil, dar m-au scos de pe afişul public. Să vedem de ce… „Elanurile de posibil mare scriitor…” Hai, dle, scrie şi tu „Megalitice”, scrie „Cogaioanele…”, scrie „Vine iarba”, scrie „Cavalerul Trac” şi să te vedem cât eşti de scriitor! Dacă eram din cercul lor, sigur că eram mare scriitor, ca Ana Blandiana. Dar a scris Ana Blandiana, cu consecvenţă, a susţinut şi a scris o asemenea carte cum este „Megalitice”, despre care Al. Paleologu a zis că este una dintre cele mai mari capodopere? Pe ei nu-i interesează însă ce s-a zis înainte, pe ei îi interesează să pună la punct contextul pentru acea antologie aşa-zisă a capodoperelor pe care a scos-o Romoşanu. Iar chestia asta cu „diletantismul agresiv” se referă exact la demersul meu arheologic şi filosofico-religios. Eu am scris nişte cărţi de poeme susţinând o viziune pe cale artistică. Dar ei sunt mai puţin diletanţi când pornesc totul de la literatura engleză, sau franceză, sau americană? Cât de complecşi sunt ei, cât de complet cultural sunt ei? Sunt, tot aşa, diletantismul lor este şi mai penibil pentru că nu are consecvenţă şi radicalism! Pentru că este o nebunie să ceri unui poet să fie biblioteca din Alexandria, sau biblioteca pe care a ars-o Pavel! Este o tâmpenie! În ce constă diletantismul ăsta? A, e vorba de ideile mele arheologice! Păi, întâi de toate să rezolve ei această situaţie, să mă contrazică ei cu documente şi cu argumente în ceea ce eu enunţ: am descoperit cea mai veche civilizaţie a planetei! Ăsta-i diletantism agresiv? Ăsta este atacul murdar la descoperirile mele arheologice! Ca să vezi cum se bagă ei în în toate problemele în care nu se pricep, pe care nu le cunosc decât din auzite şi din răsfoite! Păi cine şi-a dedicat 30-40 de ani unui domeniu ca ăsta, al pietrelor, monezilor geto-dacilor şi al mitosului sofic, cum l-am denumit eu în „Cogaioanele…”? Iată, conceptul „mitosul sofic” îmi aparţine! Ei sunt critici literari şi nu le-a dat (asta?) prin cap, pentru că n-au fost în miezul problemei, adică să descopere că basmele nu sunt nişte poveşti de ici-de colo – sunt mitosul sofic al poporului român, doctrine şi ar doctrine!
– „… profitând de atmosfera de «dezgheţ ideologic» instaurată (de altfel, pentru scurtă vreme) de Nicolae Ceauşescu, pleacă într-o călătorie cu nava «Constanţa» pe Oceanul Atlantic.”
Ion Gheorghe: Profitând? Eu „profitam” să plec acolo, să-mi periclitez viaţa şi familia, şi sănătatea, iar ei profitau la Casa Scriitorilor, cu microfoanele Securităţii sub masă, şi pârându-se unii pe alţii. Care dintre noi profitau?
– „Din această ultimă experienţă rezultă volumul Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic – Scrisorile esenţiale, 1966, care, împreună cu volumele următoare, îl propulsează printre cei mai buni poeţi ai momentului (Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Constanţa Buzea), angajaţi în modernizarea – mai exact: remodernizarea – poeziei româneşti.”
Ion Gheorghe: Ana Blandiana nici nu exista, măi băiete! Nichita Stănescu a venit după Labiş şi după mine, Marin Sorescu de asemenea, pe Ioan Alexandru eu l-am chemat la revista „Luceafărul”, iar Cezar Baltag tot după mine a venit. Şi ce înseamnă „angajaţi în modernizarea poeziei româneşti”? Asta, cu angajamentul, este la voi la armată şi la Securitate, măi Alex. Ştefănescu, ce-mi umbli mie cu de-astea! Firea noastră, natura noastră intelectuală pe care tu ne-o conteşti că n-am fi avut-o, deci „experienţa intelectuală” ne-a aruncat în dimensiunile ce se cereau pentru prelungirea poeziei româneşti, a poeziei române de dinaintea căderii în proletcultism şi readucerea ei, redresarea navei lirice a poporului român către Steaua ei Polară. Iată ce se-ntâmplă: despre „Scrisorile esenţiale” vorbeşte şi Marin Mincu, extrăgând din ele în antologia lui şi zicând că aceste poeme au împrumutat elan tinerilor, optzeciştilor, dacă nu chiar modele, dar că ei nu recunosc, fiindcă-i mai bine să recunoşti că te afli sub coroana tutelară şi să spui că te tragi din modele străine – cum vine aia să vii de la Ion Gheorghe, mai bine să vii de la nu ştiu care străin englez sau franţuz! Astea sunt năravurile intelectuelului român de cafenea! Şi ce dacă recunoşteau ei ca model „Scrisorile esenţiale”? Nu, pentru că ei sunt citiţi, vin din mica burghezie, cum să se tragă din ţăranul ăsta Ion Gheorghe căruia i-a ajuns o călătorie la Copenhaga, o urcare pe vapor şi-o plecare pe Ocean, ca să propună un nou model de poezie din care s-a născut apoi o generaţie. Dar să-i lăsăm pe optzecişti, fiindcă sunt nişte rătăciţi, nişte imbecili!
– „Momentul maxim al afirmării sale îl constituie apariţia volumului «Megalitice», 1972, în care este evocată, printr-un fel de jocuri de umbre, prin misterioase zvonuri, civilizaţia ţărănească arhaică de pe teritoriul României.”
Ion Gheorghe: Aici sunt de acord, însă volumul „Megalitice are şi el o poveste: a ajuns la public tot depăşind o serie de comploturi puse la cale de părinţii spirituali ai lui Alex. Ştefănescu şi de poeţii ăia de la Scânteia Tineretului. La un moment dat, muncitorilor tipografi de la Întreprinderea tipografică fostă a lui Theohari Georgescu, ăl de-a fost ministru de interne şi şeful Securităţii, tipografii ăia aşadar au făcut o criză de pudibonderie – nu le-a plăcut o strofă dintr-un poem în care eu eram foarte violent! Când, mai târziu, unul dintre poeţi zice că-şi bagă falusul lui cel negru în gura României, atunci tac: tace şi proletariatul, tace şi rafinata clasă a intelectuelilor. Dar, în cazul meu, băieţii ruşinoşi au zis că ei nu culeg aşa ceva, o asemenea carte care aduce atingere normelor. A fost prima grevă a tipografilor împotriva unui scriitor! Noroc că între mine şi ei a existat un redactor de carte, Mihai Gafiţa, directorul adjunct al editurii „Cartea Românească”, care m-a „îmbrobodit”, mi-a zis: uite ce-i, tai strofa asta şi dai drumul la poezie! Dar ţinta lor nu era strofa respectivă, bătaia lor viza poemul în care ţăranul era bătut cu vâna de bou – „Descântec la căpătâiul gigantului”. Prin urmare, băieţii lui Theohari Georgescu ăla de la Securitate s-au simţit lezaţi că vine Ion Gheorghe şi spune că ţăranii au fost bătuţi atunci. Cum mi-a şi spus mai târziu Mihai Ungheanu: Dle, am văzut pachete din Megalitice aruncate direct în anticariat! Iar eu spun acum încă o dată, fiindcă am mai mărturisit asta, am găsit în librării exemplare de carte întreagă minus paginile cu poemul „Descântec la căpătâiul gigantului”.
Nistor Tănăsescu: Venind vorba de acest poem, cred că dl. Alex. Oproescu, directorul Bibliotecii judeţene „V. Voiculescu“ Buzău mi-a relatat despre o întâlnire a dumneavoastră cu cititorii organizată în anii ’90, în amfiteatrul Liceului Pedagogic din Buzău, când aţi recitat „La căpătâiul gigantului” şi „Tabăra de sculptură” iar toată lumea activiştilor din sală s-au făcut mici în scaune instantaneu. Cum o să-mi mai aprobe ăştia de la partid să-l mai mai invit şi altădată la Buzău? se îngrozea atunci Alex. Oproescu.
Ion Gheorghe: Păi nu asta trebuia să le citesc eu elevilor viitori învăţători, copii de ţărani? Ce trebuia să le spun, Sorcova, ca Nichita Stănescu?
– „Acest drum triumfal de poet se împotmoleşte în curând, ca într-o mlaştină, în tendenţioasa şi confuza doctrină a «protocronismului»…, 
Ion Gheorghe: Astea sunt exact cuvintele şi sintagmele la care recurgea Silviu Brucan de la „Scânteia” împotriva lui Arghezi, cu „Flori de mucigai”, şi a altor scriitori care nu le erau pe plac. Dar s-o luăm încet! Dle, nu eu am inventat conceptul de „protocronism”, ci Edgar Papu, Paul Anghel şi alţii, o grupare întreagă. N-a fost o chestie subversivă, deşi nu ştiu în ce măsură n-a fost ea organizată de Securitate – asta nu ştiu şi nici nu mă interesează, pentru că nici „Zoosofia” n-am scris-o la îndemnul Securităţii, beştelind trupele de ocupaţie şi propulsând modelele naţionale, nici altă carte n-am scris-o la îndemnul altcuiva! Că ei s-au pliat pe mine, prinzându-mă în curentul ăsta, asta-i treaba lor murdară! Iar mizeria cea mai mare este a ăstora, care mă alătură lor după ce au ieşit ei pe uliţă, cu toată ţigănia lor, pentru că eu n-am nimic cu protocronismul. Demersurile mele în monezile geto-dacilor, în mitologie şi în arheologie, cu aceste statuete, nu ţin de vreun impuls venit din partea doctrinei protocronismului. Că ăla a fost un context de emulaţie, e altceva, dar de obicei Securitatea se băga să te ia cu valul, să facă o echipă, după care să mai câştige şi secretarul cu propaganda, şi suflătorii ăştia de pe margine! Protocronismul, aşadar, nu-mi aparţine, eu chiar nu mă opuneam ideilor lui Lovinescu întrucât protocronismul chiar nu m-a ajutat pe mine cu nimic. Scurt: pe mine nu mă interesa din ce ideologie vine un Arghezi, un Blaga, chiar un Minulescu – pe mine mă interesa modelul! Că Mihai Beniuc era comunist, pe mine nu mă interesa! Eu venisem de la ţară şi trebuia să fac poezie şi să învăţ meseria de la oricine. Şi-atunci am făcut poezie, n-aveam nimic nici cu sincronismul, nici cu protocronismul lor! Astea sunt tipare de cărămidar, de ţigani care fac cărămidă; aste-s tipare ţigăneşti, ca să aibă acolo, şi ei, pe raftul cu prostii cutia cu „piper”, cutia cu „protocronism”, cutia cu „sincronism” ş.a.m.d pentru fişele lor de istorie literară, de eseuri, de fel de fel de speculaţiuni intelectualiste. Nu mă interesează aşa ceva, eu sunt corpul viu al literaturii, nu mă interesează categoria estetică sau culturală sub care cineva a creat, instinctul meu m-a dus către ei. Şi-atunci, că ei s-au folosit de poemele mele, este treaba lor… dar nu numai a lor, că şi mie mi-a plăcut să fiu lăudat! Dar ce, Ana Blandiana nu a scris poeme despre muncitori şi despre partid – atunci ea de ce este înger iar eu sunt satana?
– „ … [Protocronismul], cuvânt cu falsă rezonanţă ştiinţifică – şi cu insolentă trimitere polemică la «sincronismul» lui E. Lovinescu – inventat de susţinătorii politicii culturale a lui Nicolae Ceauşescu.”
Ion Gheorghe: Aiurea! Protocronismul a fost o mişcare a tinerilor din generaţia mea pentru a revigora fondul autohton, pentru tradiţie şi eu sunt pilonul important pentru că m-am referit şi m-am bizuit pe ţăran. Tradiţie fără a face elogiul suprem, mistic chiar al ţăranului, este o prostie, nu există aşa ceva! În România nu există altă tradiţie decât Eminescu cu fondul dacic. Tradiţie sunt toţi intelectualii ca Haşdeu şi alţii care s-au ocupat de substrat. Tradiţie este toată poezia care se ocupă şi exaltă spiritul ţărănesc, al dreptăţii ce trebuie să li se facă lor, ţăranilor, dreptate care nu li s-a făcut în vecii vecilor – ceva în acest sens se începuse sub Ceauşescu, dar au mistificat şi tentativa asta, după 9-10 ani, tot ofiţerimea şi mica burghezie care au tras iarăşi spuza pe turta lor! „Susţinătorii politicii culturale a lui Nicolae Ceauşescu” ziselea că suntem noi, pentru care Ceauşescu a fost modelul ăla de copil de ţăran provenind dintr-o casă plină de copii săraci şi care ajunge în caleaşca Reginei Angliei. Hai, domnule, nici ăsta nu-i model?! Atunci care-i modelul? Iliescu, care-şi împuşcă tovarăşii de luptă?! Este nulitatea aia de geolog, ăla care-i modelul lui Alex. Ştefănescu?!
– „În momentul în care se prezintă ca descoperitor al «scrierii dacice», Ion Gheorghe începe să fie considerat un personaj bizar”.
Ion Gheorghe: Întâi de toate, eu nu m-am prezentat ca descoperitor al scrierii dacilor. Eu am zis: cercetaţi monezile geto-dacilor şi veţi descoperi acolo o impresionantă varietate de ceea ce se cheamă semne, sigle şi motive decorative, cum le numiţi voi, cercetătorii de folclor, pe cele întâlnite pe iile şi costumele populare! Vedeţi că acolo sunt toate aceste semne, sunt toate aceste scrieri! Dar ei uită că în Bulgaria s-a găsit tableta Karanovo, cu o aşa-zisă scriere rudimentară, datând cu o mie sau două mii de ani înaintea scrierilor sumeriene. Ei uită, de asemenea, că prof. Marija Gimbutas de la Universitatea Los Angeles din California ridică tot toposul ăsta arheologic al nostru – dle, unde sapi aici dai de o cultură, unde bagi şpaclul aici la noi dai de o cultură! – vine, deci, femeia asta din altă lume, din America, şi ridică cioburile ăstora şi lada noastră de zestre pe cea mai înaltă coloană a cunoaşterii zicând: Aici s-a scris, chiar rudimentar, cu o mie de ani înainte de Summer şi cel puţin 7 mii de ani acest pământ a fost locuit de comunităţi de înaltă cultură şi civilizaţie! Lucruri care în şcolile şi-n facultăţile noastre nu se învaţă pentru că dăunează mitului lor oportunist vizavi de tradiţia nemţilor, a francezilor şi a englezilor ş.a.m.d. Problema scrierii dacilor nu este nu este lămurită pentru că nu vor ei s-o lămurească – (ceea ce ar fi posibil) dacă ar ar cerceta izvoarele pe care le am eu, fiindcă semnele de pe aceste pietre nu sunt nişte zgârieturi, cum susţin golanii ăştia, ci litere, sigle şi simboluri! Acestea sunt semnele şi simbolurile Gebeleizis-Zalmoxis. Prin urmare, o astfel de ideogramă, un astfel de semn închide în el o mulţime de nume, de concepte ş.a.m.d. – toate numite Gebeleizis-Zalmoxis, similar la ceea ce avea să zică mai târziu creştinismul prin Dumnezeu-Logos. Astfel, Gebeleizis-Zalmoxis înseamnă Unul Salius strămoş Gebeleizis zis şi Războinicul Pământului. În unele monede apare ca Uninominatus, aceasta fiind mentalitatea despre Kosmo-Zeus. Geto-dacilor le trebuia un instrument de păstrare a memoriei şi de transmitere a tradiţiei, acesta fiind instrumentul numit semn sau siglă Gebeleizis-Zalmoxis, fără de care nu puteau face construcţia, fără de care nu se susţinea construcţia. De pildă, răbojul, este la rândul lui un asemenea instrument de scriere şi de contabilitate a averilor mobiliare şi imobiliare, a pământurilor, a moştenitorilor, a urmaşilor ş.a.m.d. Se puteau alcătui condici cu inventarii de bunuri şi arbori genealogici fără semne? Or, semnul, ce este? Este construcţia Gebeleizis-Zalmoxis pe care numai eu o stăpânesc!
Aşa că la ceea ce se ia în derâdere precum că am descoperit scrierile dacilor, eu spun că am descoperit într-adevăr sistemul de semne şi de simboluri ale dacilor pe care le am translate aici în piatră. Că ei mă consideră un personaj bizar, cred că li se pare lor bizar ceea ce le contrazice lor cursurile de la facultate, ţinute de fel de fel de belferi mai mai mult sau mai puţin răuvoitori şi receptivi la tradiţie, de unii care fac idiosincrazie la primul cuvânt despre scrierile dacilor. În acest domeniu, oricine ar veni cu fel de fel de teorii nu poate avea crezământ pentru că nu are argumentele acestea pe care le am eu – adică decriptarea monedelor geto-dacice şi aceste pietroaie de care ei râd şi pentru care mă consideră un personaj bizar.
– „Pe seama excentricităţii sale este pusă şi preluarea unor idei taoiste din Lao-Tse în volumul de versuri Zicere la zicere, 1982 (preluare neinspirată şi nejustificată estetic, dar nu un plagiat, cum apreciază unii adversari ai poetului)”.
Ion Gheorghe: Vezi perfidia creştină? Dacă eu aş fi pus citate din Vechiul Testament, din Noul Testament sau din oricare ceilalţi patru evanghelişti, nu era nici o problemă, eram un bun creştin! Asta i-a deranjat pe ei, că eu mă refer la Lao-Tze! Şi-n Dacia Feniks am procedat tot aşa, fără ghilimele, pentru că, trebuie să recunosc, şi eu le-am dat o plasă… Încă o dată spun: dar ei, atunci când mănâncă cu linguroiul mare de colivă din Ioan, din Matei, chiar din Iisus Cristos, mai zic ei „apud Iisus Cristos”, „apud Matei”? Nu! pentru că nu se obişnuieşte, asta se cheamă doctrină asimilată! Eu, în momentul în care l-am asimilat pe Iisus Cristos nu mai spun „Domnul nostru Iisus Cristos zice”, nici „Evanghelistul Cutare ne spune că” – eu zic ceea ce m-a învăţat! Ceea ce i-a deranjat însă pe ei era introducerea taoismului în literatura română. Era pentru prima oară când un scriitor român de talent, având opera ce o are, abdica de la dogmele lor creştine şi propunea alt model cultural şi filosofic. Asta nu le-a convenit lor, iar atunci au inventat chestia cu plagiatul, că sunt un bandit etc. Prin urmare, ne aflăm de faţă cu intoleranţa şi perfidia creştină vizavi de altă doctrină, alt sistem de valori şi alt mod de a judeca civilizaţia. Deşi – încă o dată spun, fiindcă am mai susţinut asta într-o emisiune televizată de-a lui Păunescu – există nişte asemănări foarte frapante între cele două doctrine. Lao-Tze zice despre divinitate, despre Tao, că atunci când s-a divizat i s-a putut da un nume; Mircea Eliade, creştin în plus, zice: iniţierea înseamnă fragmentare! Iar Iisus Christos zice, luând pâinea şi rupând-o, fragmentând-o, deci: Luaţi, mâncaţi şi săturaţi-vă! Acesta este trupul meu! Avem, aşadar, trei aspecte, trei locuri care converg către descoperirea ce-am făcut-o asupra scrierii dacilor, în pietrele astea şi-n alte domenii. Deci, Tao, când a început să se dividă i s-a putut da un nume, deci Iisus a rupt pâinea şi a zis „luaţi, acesta este trupul meu…” Pan, care înseamnă pâine. E aceeaşi chestiune de la Tao până la pan. Iată că, la origine, aceste principii se tolerează, numai ţârcovnicii lor, de-alde Alex. Ştefănescu, văd o prăpastie între taoism şi creştinism, dar mai cum seamă nu admit ei să fie altcumva.
– „Ion Gheorghe este exclusiv poet, în sensul că nu poate scrie decât poezie.”
Ion Gheorghe: Vezi bine, în felul ăsta îmi neagă demersurile din „Cultul Zburătorului” care susţine piesele astea, carte apărută, revelată de către arheologul Dinu V. Rosetti – citez referinţa asta în „Cogaioanele – Munţilor Marilor Pontifi”. Omul acesta n-a fost nici beat, nici recrutat de Securitate ca să mă sprijine pe mine, ci pur şi simplu era un om de ştiinţă drept. Şi atunci vin eu cu această cupolă de aur, cum îmi place să numesc cartea „Cogaioanele…”, şi demonstrez că… „nu ştiu să scriu decât poezie şi nimic altceva”. Dar uite ce zice Gh. Al. Cazan, profesor profesor, a învăţat filosofie atâtea şi-atâtea generaţii de studenţi, ştie aşadar toată filosofia ca pe apă… Iată ce context găseşte el cărţii mele în gândirea omenească. „Exclusiv poet” – el crede că eu sunt atât de tâmpit, că sunt de la ţară şi nu pricep insinuarea lor!
– „Când se aventurează în afara poeziei, încercând să demonstreze, de exemplu, într-un «studiu ştiinţific», că zgârieturile de pe o piatră găsită în munţi sunt o mostră de scriere dacică…”
Ion Gheorghe: Ceea ce înseamnă, vezi Doamne, tu rămâi acolo, Gheorghe, pentru că tu eşti cu sorcova şi pluguşorul, cu basmele eventual şi cu scrisul tău! Noi facem teoriile, noi suntem de concepţie! Aicea este mârşăvia cea mai teribilă! O zgârietură, dle, dar cum de aceeaşi aşa-zisă zgârietură se află şi în monezile geto-dacilor?! Ăsta e sabotajul pe care-l fac aşa-zisele catedre la adresa mea! Acreditează aberaţii ca să compromită şi omul, şi ideile. A, zice, e poet, cutare-cutare, dar chestia cealaltă e o rătăcire! – iată cât de ticăloşi sunt.
În ceea ce priveşte „zgârieturile de pe o piatră găsită în munţi”, o să meregem la o piatră şi o să-ţi arăt pe mama cărţii „Dacia Feniks”! Dar eu n-am făcut din acel lucru un argument ştiinţific – argumentul meu ştiinţific se bizuie pe monezile geto-dacilor, pe scrierile din aceste monede şi pe tabletele de la Tărtăria şi de la Karanovo. Sunt patru, toate! Du-te, Alex. Ştefănescu, cercetează, intră şi tu în tăbliţele de la Tărtăria, măcar în desenele alea! Ai cercetat tu, Alex. Ştefănescu, semnele astea, ai dedicat tu atâţia zeci de ani acestei probleme? Ce monedă geto-dacică ai decriptat tu de îţi permiţi asemenea ticăloşii?
– „Cartea care ni-l prezintă pe Ion Gheorghe ca Ion Gheorghe este Nopţi cu lună pe Oceanul Atlantic – Scrisorile esenţiale, scrisă în urma (parţial:în timpul) unei călătorii de documentare cu traulerul «Constanţa» pe Oceanul Atlantic. În această carte se simte nu atât briza de pe ocean, cât aceea care bate în literatura română la mijlocul deceniului şapte, înviorând-o. Celebrul vers «marea, această neaşezare de veci a materiei» aici apare, dându-i autorului o nouă identitate…”
Ion Gheorghe: Le-a plăcut lor cartea asta, pentru că – ţi-am spus – aici se regăsesc vestele, vestuţele ălora, ale optzeciştilor, care poartă vesta mea…
– „Există în această perioadă şi o critică foarte receptivă la ideea de «resurecţie lirică», astfel încât «nou-venitul» primeşte repede statutul de promotor al modernităţii, alături de Nichita Stănescu et comp.”
Ion Gheorghe: Aici, ziselea că mă laudă. Dar lasă-mă, domnule, cu Nichita Stănescu! Eu sunt alături, eu sunt lângă Nicolae Labiş! În rest, nu mă interesează! Este adevărat că de la mine şi de la Labiş, prin noi şi cu noi laolaltă, scrişii vii sau morţi, am ajuns până la Mircea Dinescu, într-un detaşament mare de tot de poeţi şi de poezie românească, pusă bine pe temelii istorice şi filosofice! Dar de ce-mi refuzaţi voi să pun această poezie şi pe dimensiunile, pe temeliile pietrelor mele şi ale monezilor, ducând şi înapoi construcţia, aşa cum merită amărâţii ăştia de români?! Asta îmi interzic ei, pentru că îmi interzice – cine? – biserica lor şi, mai cu seamă, bisericuţele lor odioase. Dar eu eram aici înainte de a veni Nichita Stănescu et. compania, cum zice Alex. Ştefănescu! Ăsta este adevărul – să se cerceteze şi „Scrisorile esenţiale”, şi „Zoosofia”…
– „ Multă vreme el îşi păstrează acest statut, fiecare carte a sa – Zoosophia, 1967, Vine iarba, 1968, Cavalerul trac, 1969, Mai-Mult-Ca-Plânsul, 1970, Megalitice, 1972, Avatara, 1972 – punându-i pe comentatori în situaţia de a recurge la o argumentaţie sofisticată pentru a demonstra că este vorba de un spirit modern”.
Ion Gheorghe: Vezi, una caldă, una rece – este ticălos! Încă o dată spun: într-o antologie, dacă nu îl bagi pe Ion Gheorghe, aceea nu e antologie! Tot aşa, într-o istorie a literaturii, dacă nu vorbeşti – rău, bine – , dacă nu-i rezervi şi lui Ion Gheorghe un capitol, degeaba o mai faci!
Apropo, despre „Dacia Feniks”, Marian Popa spunea: „Cu puţin noroc, această carte va fi una dintre cărţile de căpătâi ale poeziei române!”. Dar cartea e carte, eu sunt fenomenul, pe mine nu mă interesează ce se zice despre fenomen, nu mă interesează etichetele lor mizerabile, ale belferilor ălora de la catedră care încearcă şi ei astfel să-şi justifice pâinea pe care o câştigă! Ce, eu când m-am apucat să scriu cartea am stat să mă gândesc dacă mă încadrez în canonul ăsta sau ăla? Asta fac băieţii ăstia care n-au vocaţie, optezeciştii şi textualiştii ăştia care scriu în genul „asta este pagina pe care eu o scriu şi în care mă topesc în vreme ce o scriu ş.a.m.d”.
– „Arhaitatea ostentativă a lumii evocate este explicată printr-o nostalgie a lumii primitive şi a miturilor ei, specifică omului din secolul douăzeci (sunt menţionate cazuri similare şi din arta plastică, Gaugain, Brâncuşi)”.
Ion Gheorghe: Aici o drege! Păi, dle, iată-l pe Brâncuşi în statuetele mele, eu vin din izvoarele lui Brâncuşi! Iată, de pildă, eu am avut un moment de sinceritate cu un anume domn V. Gh. Paleolog din Craiova, primul monograf al lui Brâncuşi. Am mers acolo la o întâlnire cu cititorii şi am văzut la un moment dat, în sală, în primul rând de scaune, un bătrân cu o barbă de Dumnezeu ţinând în mână revista „Flacăra” în care mi se publicase un fragment de eseu şi fotografiile a 9 sau 10 statuete; mi-a făcut semn să stăm de vorbă şi mi-a zis apoi, ieşind noi la o scurtă plimbare, că pietrele astea sunt modelele nereuşite din care divinitatea a încercat să facă omul ş.a.m.d. Mă rog, l-am lăsat, şi-a exprimat omul teoria, precum că înainte de a-l face Dumnezeu pe om din lut a încercat să-l creeze din materia asta! Ce aveam să aflu eu mai târziu despre pietrele mele ne duce cu totul în altă parte decât spre speculaţiile astea de popă.
Cât priveşte afirmaţia despre Brâncuşi, şi aceasta este o tâmpenie, pe care trebuie să o lămurim. Ce-i cu „Rugăciunea”, ce-i cu „Sărutul” şi încă alte piese precum „Broasca”, „Cuminţenia pământului” ş.a.m.d, ce-i cu astea şi de ce se află ele şi aici la Buzău? Iată de ce se află ele aici la Buzău: pentru că, de fapt, se află ştanţate, grafiate în toate cele 55 de tipuri monetare dacice. Şi pentru că tot atâtea movile cu acele pietre erau necropole, deci cetăţi ale morţilor, unde se depuneau aceste monumente funerare – e foarte simplu. De ce trebuie să mă opui pe mine lui Brâncuşi şi să faci din Brâncuşi ceea ce nici el n-ar vrea să fie – un hoţ care a luat din monumentele dacilor? Nu e adevărat! Eu chiar îi regăsesc meritul mare de a fi reformat ochiul, de a ne (antrena?) să vedem sinteticul într-un obiect. Or, asta nu-i deloc puţin pentru o cultură!
Nistor Tănăsescu: Fiindcă tot vorbim despre revoluţionarea artei mondiale şi a raportării la aceasta de către un român, aş vrea să vă întreb dacă nu cumva şi dumneavoastră vi se pare trecerea prea bruscă şi oarecum inexplicabilă, neanunţată de nimic, a lui Brâncuşi, de la sculptura explicit figurativă şi foarte cuminte la capodopere ale sinteticului, cum tocmai adineauri le-aţi numit? Adică de la „Vitelius” şi celelalte lucrări anodine de profesor de desen, precum „Cap de copil”, la sculpturi celebre ca „Rugăciunea” ş.a.?
Ion Gheorghe: Aşa s-a întâmplat şi cu Ion Gheorghe după „Pâine şi sare”, „Căile Pământului” şi „Ţara rândunelelor”, când a căzut în groapa asta de la Sărăţeanca şi-a ieşit cu altă minte. Asta este revelaţia unui accident în toposul sacru al poporului tău. Mai târziu ţi se spune: pentru asta te-am trimis, pentru asta te-am născut! Am luat un ţăran de colo şi o ţărancă de dincolo, i-am pus alături şi le-am zis: Faceţi-l pe ăsta, că-mi trebuie! Că-mi trebuie să ia nisipul de pe tarlalele alea de cultură arhaică! E, aşadar, aici un mister, e o metafizică istorică – degeaba umblă alde târâie-brâu ăştia cu insinuări…
– „(…) prietenii poetului, adepţi declaraţi şi înflăcăraţi ai valorilor autohtone, sunt preocupaţi, în mod paradoxal, să dovedească modernitatea poeziei lui Ion Gheorghe şi compatibilitatea ei cu spiritul european. Preocupaţi şi chiar obsedaţi, ca şi cum şi-ar fi pierdut brusc încrederea în propria lor opţiune pentru o literatură nesincronizată cu noutăţile din Occident. Acest zel avocăţesc suspect al «protocroniştilor», care sunt repudiaţi de elita intelectuală…”
Ion Gheorghe: De elită intelectuală ca alde Ana Blandiana? Ana Blandiana este elită intelectuală? Dle, întâi de toate, Ana Blandiana este un caz imoral tipic. Vasăzică, ai, tu, un tată episcop ucis la Sighet, în cea mai teribilă închisoare, şi pe urmă te duci cu comuniştii şi-l deschei la pantaloni pe Gogu Rădulescu, şi-o faci pe femeia în casă şi pe curva lui! Ce morală-i asta?! E morala burgheziei, este morala claselor decimate de istorie! Nu-mi cere şi mie aceeaşi mentalitate! Ăsta este modelul elitei lor intelectuale şi de-aia ne repudiază! Pentru coloana noastră morală şi intelectuală necoruptă – vertebra de pământ, cum îi zic eu în „Vine iarba”. Acolo m-atacă ei!
– „(…) nu se bucură de credit în rândul tinerei generaţii, nu reuşeşte decât să izoleze tot mai mult poezia lui Ion Gheorghe şi să o transforme, în cele din urmă, într-un monument nevizitat.”
Ion Gheorghe: Aiurea! Dacă voi i-aţi educat aşa, cred şi eu că nu mă bucur de credit! Dacă aveţi acolo, în amfiteatru, 50 de neisprăviţi, nu înseamnă că e vorba de o întreagă generaţie care gândeşte aşa! Un copil, doi dintre aceştia tot se vor trezi odată să ajungă pe cont propriu la adevăr, pentru că la adevăr nu se ajunge în amfiteatru! Adevărul nu-i pentru o generaţie, adevărul e pentru inşi. Aici e confuzia lor gnoseologică: adevărul nu-i pentru mulţime, adevărul este pentru cei aleşi să ducă un anume jug, cu sacrificiile de rigoare. Aşa s-a dovedit până acuma – fie şi dacă ne raportăm la modelul lui Cristos, care este singurul creştin adevărat, deoarece creştinismul începe şi sfârşeşte cu el; după Cristos nu mai este nici un adevăr – este religie, sunt popi, sunt biserici, sunt vânzări de indulgenţe şi iertări de păcate!
Sărăţeanca, jud. Buzău
Sâmbătă – 23 iulie 2005
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Florin Sfasie

    Minunat articol! Mi-a dezvaluit multe lucruri de care nu aveam habar!

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.