Salturi concentrice în Galaxia SORESCU De la Insolitul MARIN la postmodernitatea celui de-al 12-lea volum princeps semnat de BEATRICE SILVIA SORESCU

07.03.19 by

Salturi concentrice în Galaxia SORESCU  De la Insolitul MARIN  la postmodernitatea celui de-al 12-lea volum princeps semnat de BEATRICE SILVIA SORESCU

În zi de 1 Martie și la nici 77 de ore de la Dragobete/ Cap de primăvară/ Ziua Iubirii la români -, ne este dat, acum și aici, la Craiova, să luăm Lumină din sprânceana (săltată a zâmbire) a Dinastiei SORESCU.

Am ținut să încep neapărat cu această sintagmă: Dinastia SORESCU – pe care am lansat-o, în ediția din vara anului 2010 a Revistei LAMURA, încununată cu Premiul UNESCO încă din 2005 – nu doar pentru a-i șicana pe dușmanii adevăratelor valori românești (dușmani de tip schizoid și naturi patibulare, de care geme prea-încercatul nostru pământ strămoșesc), ci și pentru a grava, cu litere de foc, profund incizate, o realitate unică: Dinastia SORESCU.

Se cuvine, totodată, să-mi exprim nedumerirea că – deși ne aflăm la a 18-a ediție a Târgului itinerant de carte GAUDEAMUS Craiova, găzduit totdeauna de marele foaier, etajat, al Teatrului Național „Marin Sorescu” -, până în prezent nici unul dintre organizatori nu s-a gândit să precizeze că ediția X sau Y ori Z îi este dedicată autorului total, de geniu, născut într-un februarie sticlos, în comuna Bulzești, aici, în Dolj…

Marin Sorescu – de două ori nominalizat pentru Premiul Nobel, încununat, în 1991, la Viena, cu Premiul Herder, cu numeroase alte asemenea ofrande, în țară și în afara fruntariilor noastre.

De aceea, vă rog să-mi permiteți, prieteni, să o facem, împreună, în acest Februarie-Martie:să numim ediția 2019 a Caravanei GAUDEAMUS chiar așa – „Marin SORESCU”. Exact în aceste zile, când ar fi împlinit vârsta de 83 de ani.

Să nu uităm că – după poetul național, Mihai EMINESCU, tradus în 73 de limbi din 128 de țări de pe Terra -, Marin Sorescu reprezintă scriitorul român cel mai tradus (poezie, teatru, proză, eseuri) din toate timpurile.

Iată microportretul pe care i l-a cioplit, în bronzul judecăților de valoare nemuritoare, redutabilul Alex Ștefănescu:

„Marin Sorescu a fost – și este și post-mortem – un poet important, un dramaturg important, un critic literar important, un traducător important, un prozator (destul de) important, un publicist important. Urmând exemplul lui G. Călinescu, s-a manifestat ca un scriitor complet, plimbându-și mâna de virtuoz pe întreaga claviatură a genurilor literare. Nici un alt autor român de azi nu mai are o asemenea mobilitate artistică și intelectuală. Nu întâmplător, chiar și în interiorul fiecărui gen și-a modificat felul de a scrie de la un volum la altul, sub impulsul unui demon al inventivității.”.

Făcând recurs la eseul, în multe episoade, pe care l-am publicat, primăvara trecută, în hebdomadarul de cultură Flacăra lui Adrian PĂUNESCU, găsesc de cuviință să reiterez încă vreo câteva secvențe:

Marin Sorescu a fost și rămâne în istorie ca o personalitate feerică a culturii române, europene și universale. Plin de har și de minune, asemenea Sf. Ștefan, primul martir al bisericii creștine, în tot ceea ce a creat ca artist complex -, el a fost, în egală măsură, un bărbat charismatic, grație Duhului Sfânt care-l locuia.

Destinul lui Marin Sorescu, comportamentul său uman, creația sa, înfiorată și ocrotită de aripa geniului, s-au aflat permanent sub semnul tainei, de sorginte divină.

Vă rog să vă imaginați viața și opera lui Marin Sorescu aidoma unui Mărțișor, simbol milenar, dacic, zglobiu și nonșalant purtător de renaștere fizică și spirituală, prin împletirea celor două fire: de puritate (cel alb), de vitalitate (firul roșu).

Umăr la umăr cu Nichita Stănescu și Adrian Păunescu -, Marin Sorescu a fost, este și rămâne, în spirit, în creație, ca om, unul dintre cei mai virili scriitori români din toate timpurile.

Indiferent dacă a văzut lumina zilei pe 19 februarie, adică în aceeași zi cu Brâncuși, ori în data de 29, cum mărturisea măicuța sa -, destinul și creația lui MarinSorescu sunt în rezonanță neîncetată cu acelea ale Titanului din Hobița, părintele sculpturii moderne mondiale: Constantin BRÂNCUȘI, despre care Henry de Montherlant scria, la Paris, în 1945, că este„un înainte mergător pe calea regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin”, iar Sir Herbert Read dădea, la Londra, în 1969, sentința irevocabilă: „Trei pietre de hotar măsoară în Europa istoria sculpturii: Phidias, Michelangelo, Brâncuși”.

Noaptea înfocată de iubire în care Dumnezeu a rânduit ca tatăl, Ștefan, și mama sa, Nicolina (fiica notarului George Ionescu) să-l zămislească pe Marin, făcea parte din anul 1936, când Brâncuși, la Paris, ostenea, zile și nopți, cu frenezie tinerească la croirea și definitivarea proiectului Ansamblului sfânt și sfințitor de la Târgu Jiu: Masa tăcerii, Poarta sărutului, Columna Infinirii.

Cine l-a cunoscut și a fost atent la privirea sa vie, neastâmpărată, este imposibil să nu fi observat că – în momentele de libertate lăuntrică totală, când începea să deseneze, cu mâna stângă, portrete celor din preajmă, pe ce bucățică de hârtie îi era la îndemână, inclusiv pe șervețele de masă -, Marin Sorescu se lumina, instantaneu, ca Brâncuși, de fulgerul blând al zâmbirii cu bunătate.

Asemenea genialului sculptor, nu a căzut niciodată în clupsa trufiei, străduindu-se, prin tot și prin toate, să dăruiască bucurie curată. Și, tot la fel ca Brâncuși, Marin Sorescu putea oricând rosti: Nu căutați formule mistice sau obscure în creațiile mele. Priviți-le (citiți-le) până când le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.

Parafrazându-l pe V.G. Paleolog, putem susține că, născut sub același firmament ca Brâncuși, de februarie înghețat în gerurile sale existențiale -, Marin Sorescu, întocmai ca acesta a știut să aprofundeze, apoi să valorifice, în mod original și unic, legendarele și strămoșeștile tezaure spirituale, fiind „pontiful exponent și purtător al darurilor și harurilor poporului nostru aduse prinos culturii universale”.

Rădăcinile și aluaturile din mintea și din inima lui Marin Sorescu sunt, ca și în cazul lui Brâncuși, „curate și numai românești”. Amândoi au trăit și au visat, au creat și au ostenit exclusiv sub lumina divină a verbului A FI -, nu sub norul neguros a avea, al existențelor malefice.

Repet, reprezentantul de bază, național și universal, al familiei de creatori Ștefan I. Sorescu – întinsă pe trei generații – rămâne Marin, după cum recunoaște fratele său mai mare, prof. univ. dr. George Sorescu, conducător științific a 35 de doctorate, el însuși scriitor complex: critic și istoric literar, eseist, poet și prozator de standard remarcabil, occidental.

Până în prezent, în acest topos literar pot fi citate circa o sută de volume, publicate de Marin Sorescu, de George Sorescu, de Nicolae Sorescu, Ion Sorescu (fiul cel mic al lui Ștefan, tatăl tuturor celor amintiți mai înainte), Radu Sorescu (fiul profesorului universitar doctor George), Beatrice Silvia Sorescu (fiica lui Nicolae, cel mai mare din careul de frați) și Sorina Sorescu (regretata fiică dintâi a lui Ion/ Ionică, trecut și el în eternitate)…

Autorul monografiei G. Asachi – Viața și opera, al volumelor Întoarcerea Euridicei, Desen sonor, Neodihna vămilor, Neliniștea esențelor, Colocvii în Grădina Hesperidelor, totodată editorul cvasi-totalității celor 30 de volume postume Marin Sorescu, nimeni altul decât „mentorul școlit”: George Sorescu precizează că scriitorii numiți mai sus (frați, fiu, nepoate) înseamnă ,,vocații literare inegale, dar cu individualități distincte în trunchiul aceleiași familii.”.

DA, pot fi considerate inegale, căci cine se poate compara cu Marin ? -, dar, țin să subliniez, aceste vocații există, sunt reale, recognoscibile, au fizionomii literare distincte.

Pornind de la decantarea realității că, timp de cel puțin două decenii, „eminescianismul a stăpânit poezia română” -, Pompiliu Constantinescu afirma, în anii 1926-1932: „Un mare creator de valori artistice își răsfrânge icoana pe două căi paralele în spiritualitatea unui popor: în influențele repercutate asupra urmașilor și în oglinzile multiplicate ale interpretării critice.”.

Aserțiunea marelui critic interbelic este valabilă și în ceea ce privește fenomenul sorescian, știut fiind faptul că, în anii 1970-1980, reverberațiile operei lui Marin Sorescu erau evidente, atât în literatura română din acea perioadă, cât și în afara țării noastre.

Se putea constata, atunci, că stilul Sorescu crease prozeliți, în România și în Europa.

Pentru a completa paleta substanțială de idei și nuanțe, formulată de Pompiliu Constantinescu despre înrâuririle unui mare creator de valori artistice -, cităm, pe mai departe, din exegeza la care am făcut deja trimitere: „Această permanentizare îi menține continua revalorizare care fecundează cu sugestiile ei forțele latente de creație ale unei literaturi. De o parte acționează asupra creației de artă pură, alimentată din izvoarele primordiale ale unui geniu dominator, de alta întreține o comprehensiune care se vrea deplină, căutând că refacă succesiv și mintal o hartă spirituală expresivă.”.

Este, menționăm din nou, ceea ce s-a petrecut și cu ecourile fenomenului sorescian, ale stilului Marin Sorescu, ce pot fi depistate chiar și în acest început de mileniu (în special cele din ciclul vast, de dimensiuni hugoliene, de energie însuflețitoare și vitalitate whitmaniană: La Lilieci).

O ultimă tușă de lumină pot adăuga acestor portrete în evantai, făcând apel la judecățile de valoare concentrate de Marian Barbu în următoarele rânduri: „Marin Sorescu a închis triunghiul poeziei venite din Oltenia prin Macedonski și Arghezi. Spre deosebire de ei, Marin Sorescu rămâne singur (n.n. unic) printre dramaturgii, nu numai ai României, ci și ai Europei. Circulația unor piese – Iona, Matca, Paracliserul, Pluta Meduzei, Vărul Shakespeare ș.a. – îl apropie de Mircea Eliade și de Constantin Brâncuși.”.

Dacă avem în vedere că, la numai opt-nouă ani după Marin Sorescu, a plecat spre zările eternității și Adrian Păunescu, putem metamorfoza „triunghiul poeziei venite din Oltenia” într-un careu de ași, cu virtuți magice: Macedonski, Arghezi, Sorescu, Păunescu.

Să ne aducem aminte că, încă de la debutul editorial, din 1964, G. Călinescu aprecia că Marin Sorescu este, de pe acum, un liric plin de originalitate, perspectiva insolită devenind – în poezia soresciană – un regim normal: „Fraza poetului e țesută din mătase și țepi.”.

Doi ani mai târziu, în studiul Versificația modernă, Vladimir Streinu semnala că nuclee metaforice, atât de personale și atât de cristalizate, nu s-au emis, poate, de la Lucian Blaga al Poemelor luminii –, iar, în același an, Gelu Ionescu scria despre „talentatul și unicul Marin Sorescu”, după care Alain Bosquet a afirmat tranșant: „El se înrudește pe alocuri cu Henri Michaux și cu poetul iugoslav Vasko Popa” (La Nouvelle Revue Francaise, ianuarie 1968).

Punem punct acestei bucle introductive, extrem de cuprinzătoare, după un nou apel la luciditatea critică a profesorului Marian Barbu: „Numai Dante și Goethe, ori Eminescu, înaintea lui Marin Sorescu, au vorbit atât de competent cu propriul eu poetic, ca un Iona biblic.”.

Protagonista lansării de carte de astăzi, 1/ 8 Martie 2019, este distinsa doamnă Beatrice Silvia Sorescu, prin foarte recenta sa apariție editorială: volumul intitulat Rotund: Editura MJM Craiova, 2019, 122 de pagini, 47 de poeme, coperta și machetarea Mihai Băileșteanu, prefața: Poezia, cerc de foc peste lume de Daniela Toma & Nadia Șutelcă, 38 de pagini de Referințe critice, semnate, în ordinea din carte, de 15 recenzenți: Ovidiu Ghidirmic, Dan Papidaru, George Munteanu, Nicolae Bălașa, George Nicoară, George Sorescu, Dan Lupescu, Marian Barbu, Mariana Medrega, Gabriela Bora, Silvia Fleancu, Marga Bulugean, Marin Beșteliu, Bucur Demetrian, George Popescu.

Volumul se încheie cu postfața scrisă de Mirela Stancu: O poezie a inefabilului – pertinentă, în pofida titlului redundant, deoarece poezia este, prin esența sa, arta inefabilului.

PrinROTUND – a 12-a carte în ediție princeps publicată de Beatrice Silvia Sorescu, dintr-un total de 18 apariții editoriale, dată fiind realitatea că șase dintre ele au fost imprimate în câte două ediții , suava și grațioasa profesoară de Română semnează, la modul cel mai convingător, irefragabil, volumul deplinei sale maturități lirice și al prozodiei bine stăpânite, tinzând, pe alocuri, chiar spre probe de virtuozitate.

Unitatea și armonia – atât din punct de vedere tematic, dar și ca scriitură de profundă vibrație, ca stil, marcat de prospețime și sensibilitate, de inteligență și inspirație, incontestabile sunt de ordinul evidenței, atestate încă din primul poem:Ce-nseamnă zborul…,din care nu rezistăm ispitei de a cita, demonstrativ:

„Ce-nseamnă zborul lacom, se vede-n astă-seară,

Sub creștete de rouă, într-un altar senin,

Mi se inundă ființa cu valuri de cerneală

Ce-au să-mplinească visul în anii care vin.

Înot adânc, sălbatic, pe creștete de Lună,

Și-mi rotunjesc cuvântul sub cerul lunecos,

Într-un căuș al clipei, toți îngerii se-adună

Și torc, în falduri, firul, subțire și frumos.

Zadarnic ochi de smoală mă săgetează-ntruna

Și vor, cu sânge rece, să rupă zborul sfânt,

Aceste aripi saltă, nu obosește una,

Sunt candele aprinse-ntre boltă și Pământ.”.

Versurile selectate mai sus dau seamă și despre temperamentul meridional, solar, cu tente vulcanice, al acestei veritabile Diane de Poitiers: Beatrice Silvia Sorescu, amazoană care a deprins, după îndelungi antrenamente, tainele mânuirii slovelor de foc, dar și ale arcului și săgeților, slobozite din galopul calului/ poemului bine strunit prin fibra gambelor și forța călcâielor ce-i împung coastele, direcționându-i iureșul trăirilor exprimate prin versuri în cadențe memorabile, sui generis.

Poeziile doamnei Beatrice Silvia Sorescu se înscriu în bunele tradiții ale liricii clasice românești, îmbucurător fiind faptul că și-a luat ca modele – tematice, dar și ca tehnică prozodică – figuri ilustre precum Al. Macedonski, Octavian Goga, Șt. O Iosif, George Coșbuc, Lucian Blaga, George Bacovia, Marin Sorescu, dar și pe Elena Farago sau Otilia Cazimir.

Multe dintre poemele sale au patru ori trei strofe, însă întâlnim – în volumul Rotund – și creații lirice deosebit de spectaculoase, care se întind, în registre bine temperate, pe câte nouă strofe (v. Îndemn, Scrisoare, Viața, o clipă…, Sat gol), zece strofe (v. În mine, Casa părintească), 12 strofe (v. Marea), culminând cu Baladă pentru fiul meu, care numără 34 (treizeci și patru) de catrene și un distih final.

Beatrice Silvia Sorescu utilizează dezinvolt bogata gamă de rime perfecte, fie feminine, fie masculine, cât și rime aproximative (asonanțe), nu se teme nici de semi-rime, dispuse în versuri iambice, dactilice, trohaice, după diversele scheme: aabb, abba, abab.

De la octosilab, endecasilab până la dodecasilab și vers de 17 silabe (v. În noi…), caz rarisim în poezia română a ultimei jumătăți de veac, autoarea se dovedește la fel de sigură pe instrumentele sale stilistice, făcând slalom, fără nici un pic de inhibiție, printre capcanele versificației românești.

Probând o inteligență înfloritor dezvoltată și ilustrându-și propensiunea certă pentru rafinament și bun gust, reflexivitate și solitudine, originalitate și tenacitate, pendulând între imboldul de a fi mereu fascinantă, dar și de a se retrage în sine -, Beatrice Silvia Sorescu face parte din marea familie a creatorilor de tip fantast, precum Albert Camus, Pablo Picasso, Alain Delon, Anthony Quinn ori Shirley Temple.

Calitățile enumerate mai înainte i-au asigurat, în timp, și îi asigură, în continuare, poetei cu obârșii în Bulzești, Dolj, nepoata pe linie directă a titanianului Marin Sorescu, licențiată cu 10 (zece), în 1984, la Facultatea de Filologie din Craiova, secția Română-Franceză -, îi asigură un adevărat arsenal, percutant și subtil, de a pătrunde în esența lumii în care trăiește, dar și în lamura universului său liric, în care plonjează cu naturalețe, flexibilitate acrobatică și spirit sprințar specifice albinelor și bondarilor (ce asigură polenizarea florilor, pentru a putea da roadă bogată), dar și cu maiestuozitatea și altitudinea serenisimă a unui nuc imperial, ajuns la vârsta deplinei sale maturități ocrotitoare.

Ne place să bănuim că – asemenea unchiului său Marin Sorescu, în anii de licean, de studenție și de lansare spre temele majore ale creației literare -, Beatrice Silvia Sorescu l-a consultat deseori, îl consultă mai mereu pe George Sorescu, fratele mai mare (cu opt-nouă ani) al „mondialului” Marin.

Pornind de la aceste praguri de exigență, scriitoarea din Craiova – frapantă nu doar prin calitățile intrinseci ale literaturii sale, dar și prin bunul gust, eleganța și rafinamentul înnăscute ale fermecătoarei actrițe Audrey Hepburn, conjugate cu verticalitatea, mândria și demnitatea instinctive, conservate până și în împrejurările cele mai dificile, definitorii pentru monstrul sacru francez Jean Gabin – s-a aplecat cu asiduitate și sete de cunoaștere, răstimp de 30-35 de ani, asupra fascinantelor detalii specifice tehnicii lirice a poeților români, de la Iancu Văcărescu, Costache Conachi, Vasile Cârlova, Gheorghe Asachi (promotor, la noi, al endecasilabului petrarchesc), Ion Budai Deleanu, Ion Barac, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu (definit de Ladislau Galdi drept „metricianul cel mai important al epocii romantismului (…), care încă de la vârsta de 17 ani a proiectat să scrie un tratat de versificație”) și până la Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Al. Macedonski, George Coșbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, ori, mai aproape de noi, Alexandru Philippide, Eugen Jebeleanu, Ion Sofia Manolescu, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Ciobanu, Adrian Păunescu, Nicolae Dragoș, pentru a ne referi doar la un mic Panteon al maeștrilor prozodiei din literatura noastră.

Numai astfel ne putem explica, la Beatrice Silvia Sorescu, diversitatea cuceritoare a formelor metrice, într-un evantai extrem de bogat, asemănător celui evidențiat de doctul estetician, specialist în stilistică și poliglot Ladislau Galdi la poetul nostru național.

Despre Mihai Eminescu, autoritarul Galdi argumentează că „prezintă gama cea mai bogată a diferitelor tipare metrice”, versurile sale putând fi grupate „în șapte categorii:

  1. forme având mai puțin de opt silabe;
  2. versuri și perioade formate cu octosilabul iambic;
  3. decasilabul cu cezură mediană;
  4. endecasilabul;
  5. alexandrinul;
  6. versul iambic de 15 silabe, adică decapentasilabul;
  7. versul de 18/17 silabe, derivat din tetrametrul iambic.”.

Deși mai rar, însă pe deplin lăudabil, Beatrice Silvia Sorescu ne oferă surpriza pozitivă de a întâlni – în creațiile sale – acorduri grave, de violoncel, stăpânit cu virtuozitate de celebrul Pablo Casals, dar și secvențe numite de experți „punct de orgă”.

Reliefând, încă o dată, orfica însuflețire ce pulsează în poemele exhortative, dedicate vetrei strămoșești, să reținem că Beatrice Silvia Sorescu, îmbrăcată în toga amplă și, totuși, bine mulată a lui Orfeu, evoluează aidoma unui top model pe covorul roșu al liricii noastre actuale.

La fel ca volumele eclatante Descântoteca și Sărbătorile itinerante, ale lui Marin Sorescu -, recenta apariție editorială Rotund, a doamnei Beatrice Silvia Sorescu, probează că „întemeietoare este iubirea” (v. Maria-Ana Tupan). Iubirea în sens inclusiv spiritual, Iubirea care înseamnă Lumină, Iertare, Armonie, comuniune și cuminecare.

Titlul volumului, Rotund, trimite, indiscutabil, la forma perfecțiunii maxime, inconturnabile: sfera.

Nu este vorba numai de forma Terrei, a Lunii, a Soarelui, a oricărui alt astru ceresc ori de forma centrilor energetici, a aurei și celor nouă corpuri subtile, ale fiecăruia dintre noi, oamenii, cu mult mai importante decât trupul nostru material, efemera carcasă de humă și deșertăciuni.

Fotonii și biofotonii – din care suntem constituiți, prin care Ființăm, grație Scânteii Divine și Duhului Sfânt, cu care suntem învestiți la botezul creștinesc – au, se înțelege, tot formă sferică. Fotonii și biofotonii…

În Noaptea de Sânzâiene, când se deschid cerurile, duhurile moșilor și stră-moșilor noștri coboară din zenit asupra noastră (dacă înfăptuim ritualul specific) sub forma a mii și miriade de sfere de lumină.

Orizontul ondulatoriu, generat de alternanța vale-deal-vale-munte, munte-vale-deal-vale, despre care scria cu aplomb filosoful Lucian Blaga, relieful specific spațiului nostru carpato-danubiano-pontic, pe care îl străbatem de vreo 30.000 de ani, s-a imprimat, în sufletul și în duhul fiecăruia dintre noi, ca matricea primordială a spiritului românesc, ca arhetip ce definește spațiul mioritic și spiritul din adâncuri al nostru, al fiecăruia, și al tuturor împreună, laolaltă.

Pe de altă parte, sfera constituie forma tridimensională dinamică a cercului (model de echilibru, armonie și celestitate) ce se rotește în jurul său însuși, de-a lungul și de-a latul celor 360 de grade ale sale și, urcând și coborând, sub toate unghiurile posibile, generând sfera.

Roata Soarelui, Roata Vieții – cioplită pe porțile maramureșene și gorjenești, cusută pe cojoace și pe alte veștminte tradiționale, incizată pe lăzile de zestre, dar și pe ceramica noastră multimilenară – se regăsește în desenul arhaic al jocului popular numit Hora, omagiu adus Soarelui de noi, Fiii Luminii.

Rotunde sunt toate acestea: cerc, sferă, Roata Soarelui, Roata vieții, Horă – și tot Rotund se numește recentul volum de poeme al doamnei Beatrice Silvia Sorescu.

Este vorba, desigur, de sfera tămăduitoare, tot mai strălucitoare, promovată și propovăduită de Zamolxe, aici, în Carpați, cu 1.440 de ani înainte de Iisus, ridicată mai apoi, cu 555 de ani înainte de Hristos, tot aici, în Carpații noștri, într-o nouă zare cosmică de iluminare și perpetuată acum, în zorii mileniului al treilea, de membrii Fundației Focul Sacru și ai Mișcării Dacice din Craiova, Drobeta Turnu Severin, Timișoara, Arad, Cluj-Napoca, București, Iași și ori unde se află ei, în România, în Europa, în Lume.

Lumina, Iubirea, Iertarea propovăduia, acum 3.500 de ani Școala Zamolxiană, reverberând și prin Legile Belagine/ Legile Frumoase.

Întru Lumină, Iubire și Iertare își zidește lumea și se zidește pe sine însăși, întru trăinicie, Beatrice Silvia Sorescu, în poema intitulată simplu și tranșant Lumina din noi:

„Mi-am făurit, din lacrimă, o lume,

Din vaier, șoaptă galbenă de cer.

M-am așternut în vers, cu foc și nume,

Și l-am țesut cu dorul meu stingher.

Ceas după ceas, cu dalta ascuțită,

Cioplesc în munți, în mare și câmpii,

În nori de plumb, în Luna răsucită

Și-n viersul nesecat de ciocârlii.

Aprind cuvântu-n împletire sfântă

Și îl înalț – miracol încolțit

În mine-atunci, o lume se frământă,

Sunt muntele de aur răstignit,

În brațele de lut, e zbor și slavă,

E-un soare-aprins, care răzbate surd,

Lumina zămislește din otravă,

E bob de rouă neatins și crud.”.

După o suită de veritabile stanțe (scrise după toate rigorile versificației italienești/ românești) și pasteluri dense (de anvergura celor mai izbutite creații de gen din opera vastă a lui Vasile Alecsandri) -, Beatrice Silvia Sorescu include spre finalul volumului Rotund, în poziția penultimă, satira Să piară hoții, ce tinde să se apropie de cele mai vibrante, virulente și vituperante secvențe din Scrisorile lui Eminescu, subintitulate satire politice.

Poemul Să piară hoții însumează opt strofe și ar merita să-l cităm integral. Totuși, spicuim, din motive de spațiu, doar primele cinci strofe:

„Se-ntunecă în noi, se face seară,

Ni-i inima o mare, dar amară,

Se-ntunecă în noi, sunt nori și plumb,

Ni-i vatra goală, drumul ne e strâmb,

Suntem striviți de mâinile murdare

Ți mutilați de haitele avare,

E-atâta negru-n jur, pe dinăuntru,

Și sufletele dorm în clocot sumbru,

E negru peste tot și ne-nfioară,

Atâția lupi aici se adunară,

Cu piei de draci, ne umilesc, ne fură,

Ne terfelesc, ne-alungă și ne-njură,

Se tăvălește sufletu-n noroi,

Durerea ni se-adună în puroi,

Nici ochi nu mai avem, ne-am rătăcit,

Speranțele demult s-au năruit,

E o tristețe-n jur, nemăsurată,

Mișeii taie sufletul sub daltă,

Trăim săraci în ură și minciuni,

Căci suntem invadați doar de păgâni,

Să piară hoții, Doamne, toți să piară,

Să doarmă Luna singură pe-afară,

Să cânte iar izvoarele prin munte

Și sufletul să nu se mai frământe (…)”.

Cadența de cavalcadă și iureș de nestăvilit este potențată, la modul sublim, de performanța de a desfășura – ca într-o imensă frescă/ tablou istoric de Nicolae Grigorescu din Războiul de Independență – atât de cadențate versuri din toate cele opt strofe într-o singură frază poetică, conform rigorilor ingambamentului și șuieratului de cobră cosmogonică din antologica Regina ostrogoților de George Coșbuc.

Efectul de clopot de catedrală, bătut în dungă, neîncetat, pentru a anunța pericolul letal, moartea iminentă ori deja produsă, este sporit de rimele și asonanțele în vocalele „ă”, „u” sau în „o”: seară/amară, plumb/strâmb, dinăuntru/sumbru, ne fură/ne-njură, munte/ frământe, noroi/puroi, rătăcit/năruit

Volumul Rotund al doamnei Beatrice Silvia Sorescu se încheie, însă, într-o cheie luminoasă, tonică și reconfortantă, prin poemul Har, comparabil cu o tâmplă de icoană ori cu Inscripțiile celebre ale lui Tudor Arghezi, mai ales cu Inscripție de casă, Inscripție de femeie, Inscripție de bărbat

Iată cum sună acest poem de notație, compus din trei catrene, în versuri heterometrice de câte nouă silabe:

„În luminișul dintre gânduri,

Bat, cu-ndrăzneală, două scânduri,

Sădesc, acolo, câte-o floare

Și-apoi, un răsărit de soare,

Și pun altoi de busuioc,

S-aducă inimii noroc,

Și fac un gard doar din cuvinte

Să ia confrații toți aminte

Cum se clădește-o casă mare,

Doar din cuvinte și culoare,

Din iambi, trohei, măsură vie,

Ca să dureze-o veșnicie.”.

Prin noua sa bijuterie editorială, Beatrice Silvia Sorescu demonstrează că a avut înțelepciunea de a-l asculta cu atenție pe George Sorescu, cel care, acum opt ani, în 2011, o sfătuia părintește: „Este necesar ca poeta, prin cultură și impuls daimonic, în viitor, să se detașeze mereu de tradiții, în sensul cultivării propriului eu. Poeziile Beatricei Silviei Sorescu, cu o ascendență ereditară în familie, evoluând sub semnul miticei Euterpe, răspund unui deziderat estetic. Un nescio quid femineum în succesive structuri lirice !”.

Prof. dr. Marian Barbu, redactor șef al revistei Lamura, comenta astfel, în anul 2008: „Încă de la debutul său editorial, în 1996, cu volumul Starea din clipă, Beatrice Silvia Sorescu s-a arătat un spirit neliniștit privind trecerea ireversibilă a timpului. Cumva horațian, acel carpe diem i-a devenit pavăză, dar și îngrijorare, deoarece propria-i sensibilitate era atinsă de atâtea neguri și confuzii ale vieții postdecembriste.”.

Regretatul prof. univ. dr. Marin Beșteliu, exeget minuțios al liricii lui Al. Macedonski și Tudor Arghezi, nota, în 2008: „Scriitoarea are un mod elegant de a concepe discursul poetic, drept o comunicare esențială, formă superioară de „încercuire” și sondare a existenței, a propriei visări. Imaginile poetice curg după o logică a fluxului interior, se dezvoltă, se completează, împlinindu-se în viziuni de mare sensibilitate.”.

În același an 2008, universitarul George Popescu (cu doctorat în Blaga), menționa: „Poeta adoptă, ca principiu generator, registrul reflexiv, înscriindu-se, prin recul de adaptare, în perspectiva rămasă deschisă a lirismului interbelic, pe linia ilustrată de Ion Pillat și de Lucian Blaga, cu asumate influxuri neoexpresioniste. Volumele editate ca și ecourile, favorabile, de critică, sunt dovada vie a valorii literare a poetei.”.

George Munteanu, cel ce a dat literaturii noastre cel mai substanțial studiu despre Eminescu, după monumentalele exegeze ale lui G. Călinescu, din anii 1932-1936, puncta decisiv astfel, încă din 1998: „Poezia Beatricei Silvia Sorescu e densă și totodată de o delicatețe care îți amintește pe loc de pânzele marilor impresioniști francezi. E ca o mână de îndrăgostită celestă, mângâind ușure fruntea oricui se aplecă peste rândurile ei.”.

Reînnoind propunerea de a dedica lui Marin Sorescu ediția 2019 a Târgului de carte itinerant GAUDEAMUS de la Craiova -, vă reamintesc faptul că marele scriitor s-a născut la 29 februarie 1936, în comuna Bulzeşti, Dolj, România, și a trecut la cele veșnice la 8 decembrie 1996, în București.

Marin Sorescu ne îndeamnă, în poemul Astfel, Să fim veşnici -, încă din 1975, când la Editura SCRISUL ROMÂNESC din Craiova i-a apărut volumul NORII :

De la arcul Carpaţilor

Am înţeles că putem visa

Până la luceafăr şi chiar mai sus,

Cu capul pe bogăţiile noastre

De uraniu şi aur.

De la holdele din Bărăgan,

Cu spicul greu atârnând sus,

În vârful înaltelor lănci

Pierdute cândva de oastea lui Darius

Am ştiut că tot ce ne calcă pământul

Devine paşnică recoltă.

Astfel atenţi

La tot şi la toate

Am învăţat mereu

Să fim veşnici.

Pe urmele lui Marin Sorescu, care – în poemul Astfel – ne îndemna Să fim veșnici, Beatrice Silvia Sorescu nu se lasă deloc mai prejos, oferindu-i, celebrului unchi al său, prin întregul volum Rotund, un soi de contrapunct insolit, de o expresivitate lirică aparte.

În poemul Plâng salcâmii, pe ton de litanie sfâșietoare, dar sobră, de „elegie neagră”, cu înfiorări sticloase de antracit, nepoata Beatrice i se adresează direct celui trecut în eternitate:

„Plâng salcâmii-n coastă, după tine,

Lacrimile lor se-aud prelung,

E atât de mult de-atunci, Marine,

Amintiri duioase ne străpung,

Plânge cerul, zările sunt triste,

Este totul îngropat în fum,

Bucurii nu vor să mai existe,

Și-a căzut și gardul de la drum,

Casa e pustie, nici o șoaptă,

Lacătul și el a ruginit,

Nu se mai deschide nicio poartă,

Iar satul tău a obosit,

Au plecat aproape toți, Marine,

Nu mai e nimic din ce știai,

George abia-ntr-un fir de se mai ține,

Unde ești, de veste să ne dai ?

Toate se vor duce, toate pier,

Toate au finalul care doare,

Însă steaua ta e sus, pe cer,

Ți mereu va fi strălucitoare.”.

Poemul pe care l-am citat mai sus, Plâng salcâmii, are evidente ecouri coșbuciene, de lume în amurg, trăind anxietatea extincției iminente, dar și forța de sugestie specifică bocetului românesc tradițional.

De o expresivitate admirabilă este și poemul Hotar – care reia, de cinci ori, în patru strofe, un vers din Ion Sofia Manolescu: Între mine și mine -, repetiția aceasta sacadată augmentând la modul paroxistic tensiunea trăirii, tensiune transmisă prin strofe de o vitalitate debordantă.

Nu putem încheia demersul nostru critic fără a face recurs la judecățile de valoare cele mai tranșante și percutante, exprimate – încă din anul 1996 – de hermeneutul Ovidiu Ghidirmic, regretatul fondator al Școlii doctorale „Al. Piru”, de la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, director al Revistei Lamura (serie nouă): „Beatrice Silvia Sorescu este o poetă veritabilă, în toată puterea cuvântului, fină și cultivată, de un rafinament al expresiei ce nu are nimic artificial, contrafăcut, și care provine tocmai din simplitate și naturalețe. Poeta are o trăire lirică, profundă și organică, a existenței, mergând până la înfățișarea unor ample proiecții cosmice (…) Dar, dincolo de imagismul violent și de metaforele șocante, de tip expresionist, stabilind relații cu absolutul și ilimitatul, în stil blagian, mai ales, poezia sa se hrănește și-și trage substanța dintr-o anumită filozofie asupra timpului, dintr-o metafizică a clipei (…) Această clipă conține în ea tot trecutul, întorcându-se – cum inspirat spune poeta – la „primordiile copilăriei”, la origini, cu alte cuvinte, la geografia mitică a spațiului natal, realizând comuniunea cu strămoșii, care i-au transmis o admirabilă zestre ancestrală și o inalienabilă morală arhaică, o clipă ce-i provoacă o ireversibilă nostalgie și o dramă a dezrădăcinării, de unde provine și caracterul predominant elegiac al multora dintre versurile sale.”.

Punctăm, finalmente, prin a face apel la celebra maximă latină: Quot erat demonstrandum ! D

P.S.: Cel mai recent volum al poetei Beatrice Silvia Sorescu,Rotund, a fost lansat vineri, 1 Martie 2019, în foaierul mare al Teatrului Național din Craiova, în cadrulTârgului itinerant de carte GAUDEAMUS, iar vineri, 8 Martie 2019, de la ora 11, la Școala nr. 2 din Cetatea Băniei.

Craiova, 27 februarie – 3 martie 2019

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*