să treci înainte să treci

01.08.11 by

să treci înainte să treci

Se întâmplase toamna, la începutul lunii septembrie.

Băiatul lui avusese o problemă la facultate, cu unul dintre profesori. Îl prinsese cu o fiţuică, şi fiindcă el nu cotizase, cum făcuseră ceilalţi, profesorul încercase să-l scoată afară din sala de examen. Speriat, toţi de acolo ştiau că s-a copiat într-o veselie, i-a răspuns, obraznic: „Îmi bag p… în el de examen. Aţi mai prins şi pe alţii copiind şi nu i-aţi dat afară!“ Înfruntat în faţa întregii săli, domnul „patru case ca Năstase“, i-a dat un răspuns pe măsură. Titularul disciplinei, ajuns în funcţie mai degrabă prin cotizaţii substanţiale la vila decanului şi prin protecţie de fuste, i-a promis că oricât s-ar pregăti, el nu-l mai trece examenul. Şi nu l-a mai trecut. O reexaminare, încă una, un an repetat şi, la acelaşi examen şi după toate eforturile, aceeaşi situaţie.

Speriat, feciorul l-a sunat pe S., să-i ceară ajutor.

„Tu nu ştii că nu e bine să te pui cu proştii. De acord, au copiat şi ceilalţi. Dar nici unul nu l-a înfruntat… Puteai să-ţi ceri scuze, spăşit, nu să-ţi bagi …picioarele! Bun sau ne-bun, e profesor. Pe când tu nu eşti decât un mucos. Nici nu poţi să gândeşti limpede într-o situaţie critică. Dacă eşti chemat la un interviu pentru angajare într-o instituţie unde e nevoie şi de abilităţi psihologice şi le arăţi ce-ai arătat şi lui, nu te mai angajează nici dacă-i plăteşti tu pe ei. Orice sistem din circuitul public are nevoie de oameni docili… Să nu fie un pericol pentru cei de sus. Pot să gândească, dar să nu lase să se vadă asta. Şi chiar să mai strecoare din ideile lor, şefilor, lăsându-i să se creadă mai zmei decât sunt…“

„Acum, degeaba îmi spui.“

„Speram măcar să ţi se trezească memoria. Ţi-am mai spus asta şi după ce ai intrat la facultate, şi înainte de sesiunile de examen din primul an… N-are nici un rost acum să reluăm tema. Nu mai schimbăm nimic. Dar pregăteşte-te. Dacă nu găsesc nici o rezolvare, va trebui să te transferi la o altă Universitate, cu un profil asemănător. Ca să poţi trece de anul respectiv. O să văd ce pot face. Ai grijă însă, să nu adânceşti conflictul. Noi ştim ce ştim noi, dar nu ştim niciodată ce ştiu ei, sau în ce sunt băgaţi, şi cât de lungi le sunt mâinile… Ştii ceva important despre el?“

„Ştiu că s-a însurat cu fata nu ştiu cărui bun sovietic, de prin Chişinău, iar acela ar fi intervenit ca să-l facă mason. Nu ştiu însă dacă e mason portocaliu sau e din parohia KGB-ului. Având în vedere că unul din foştii premieri ai României a transformat onorabila lojă din Basarabia în ONG de utilitate publică s-ar putea formula unele ipoteze…“

„Şi de unde ştii tu lucrurile astea? Crezi că masonii lucrează la vedere sau că apar la televizor şi se bat cu pumnul în piept că le ştiu pe toate…“

„Păi, nu sunt şi la televizor destui…?!“

„Sunt, aşa e! Le-ai verificat însă şi fişele de observaţie de la Psihiatrie?! Uită-te şi tu pe Internet, ai să vezi că masonii adevăraţi conduc lumea, dar nu fac politică pe Dâmboviţa şi nu şi prezintă ritualurile de iniţiere în conferinţe de presă. Dacă asta e tot ce ştii despre el, e mai bine să uiţi ce-ai aflat. De prostie n-a murit nimeni…“

„Băi, tată, mai emancipează-te şi tu, ce dracu’. S-a schimbat lumea…“

„Lumea asta îşi schimbă doar părul, şi eventual coarnele…“

A închis telefonul. A închis apoi şi calculatorul, nu mai putea să lucreze nimic. Dintre cunoştinţele lui nu ştia pe nimeni. Cine să aibă relaţii atât de puternice încât să-l poată bloca pe ditamai profesorul universitar, şeful unei clinici importante, al cărui tată fusese şi agent KGB şi general în Securitatea din România?! Iar dacă era mâna „prietenilor“ lui, cei care se dădeau drept masoni pentru a prosti personaje importante şi, astfel, prin intermediul lor, să obţină controlul unor segmente cheie din economie, aproape că nu mai era nimic de făcut. Ştia bine cu cine are de-a face. Singura rezolvare părea să fie mutarea la o altă facultate de acelaşi profil din Bucureşti, sau poate dintr-un alt centru universitar. Nu era de loc o treabă simplă, ei începuseră studiile la Cluj-Napoca, prinseseră acolo ceva rădăcini. Iar acum, dacă izbutea să găsească o rezolvare, o luau de la capăt.

A ieşit să se plimbe. Nu putea să gândească limpede decât atunci când mergea. Fie într-o plimbare banală, prin parc sau pe străduţele din mahalaua unde locuia, fie când era în tren sau într-un loc aglomerat.

S-a pregătit, a invocat o scuză pentru soţie, convinsă că de câte ori iese, când vrea să fie singur, de fapt se întâlneşte cu amanta. Cobora scările, şi încă mai auzea, din apartament, ameninţările curgând: „Să vii când te-oi chema eu. O să bag divorţ, ai să vezi. M-am săturat. Cu mine nu vrei să te plimbi, că te bat la cap şi îţi fug ideile. Dar cu scroafa ai timp de plimbări…“ Într-o stare de spirit deja tulbure şi iritat şi de potenţiala ameninţare deschisă de certurile de peste noapte, a pornit totuşi să bată străzile din cartier. Nu-i ieşea din cap posibila legătură între acel profesor influent din provincie şi grupul de ticăloşi care îl hărţuiseră toată viaţa.

Şi-a amintit iarăşi aceeaşi maximă citită cândva: „Spune-mi cu cine te-ai certat ca să-ţi spun dacă mai ai prieteni!“

„Cum dracu’ de-am intrat în vizorul lor?!“ La întrebarea asta nu găsise niciodată răspuns. Erau argumente, posibile coincidenţe, dar niciodată certitudini. Ar fi putut să identifice cadre didactice din facultate. Unul dintre şefii de catedră pusese ochii pe el. Avea o fată de măritat şi tânărul ar fi fost tocmai bun de ginerică. S-a străduit să-l invite pe acasă pe la el, să-l antreneze în proiecte de cercetare, dar degeaba. Când omul descoperă că şi-a făcut speranţe deşarte se mai şi răzbună. „Dacă nu te putem cumpăra, te putem vinde!“ îi spusese el într-o discuţie finală, reciproc lămuritoare. La fel de bine ar fi putut să găsească o serie de legături cu perioada liceului. Fusese găzduit de o familie de foşti mari boieri ai Moldovei, şi aflase ulterior că făcuseră parte – neam de neamul lor – din aceeaşi misterioasă organizaţie.

Alte indicii îl duceau către satul copilăriei, sat ce se alcătuise cu timpul în jurul unui fost schit de călugări. Fiind într-o zonă retrasă faţă de principalele căi de acces, greu accesibilă, acea zonă servise drept refugiu în vremuri de restrişte pentru marile familii de boieri din Moldova. Satul păstra încă o mulţime de obiceiuri ciudate şi, greu de crezut, acestea trecuseră de la o generaţie la alta fiind depozitate nu de un singur om ci de întreaga comunitate. Judecaţi individual, nici unul dintre săteni nu ştia nimic. Cu atât mai puţin se punea problema să controleze atare „fenomene“. Împreună însă reactivau periodic ritualuri extrem de complexe, care îl fascinaseră în tinereţe, iar acum, când începuse să realizeze despre ce este vorba, le privea de-a dreptul ca pe nişte miracole.

De câte ori se gândea la asta îi veneau în minte modelele neuronale. Sătenii lui puteau fi consideraţi ca nişte neuroni. Dar neuroni erau şi copacii, şi lupii din pădure, şi căprioarele ce veneau uneori până în grădina casei, şi porcii mistreţi, şi berzele, şi turturelele, şi, de ce nu? cucuvelele… Pe această „infrastructură neuronală“ se alcătuiau adevărate psihodrame, puse în practică prin participarea colectivităţii. Fiecare om – fie el fruntaş în sat sau la CAP (ce importanţă mai avea asta pentru nişte legi atât de complexe şi cu rădăcini puternice?!), fie curva satului sau popa, fie preceptorul („preşeptorul“, cum ziceau ei), fie un handicapat – îşi juca rolul lui. Iar „piesa“ – Doamne ce minunăţie! – era de fiecare dată un spectacol perfect. Şi nu era numai spectacol ci şi terapie, cu efecte imediate…

Dar poate că lumea veche nu avea nici o legătură cu maşinăria diavolească pusă în scenă de serviciile secrete sovietice. De multe ori se întorcea asupra unor situaţii cunoscute din lumea satului, chiar şi asupra unor ritualuri şi întâmplări ce păreau banale, şi descoperea în ele scheme de comportament şi soluţii pentru confruntarea cu diavolii din jurul Marelui Împeliţat. Şi doctorul U., maestrul lui, făcea la fel… Cu o singură diferenţă: recuzita doctorului era simplistă, liniară, riguroasă şi în mare parte raţională… La fel cu cea a etnologilor şi etnografilor agreaţi de regim… De câte ori îşi amintea de el – şi petrecuse în preajma lui atâţia ani – i se părea mai degrabă că e un venetic. Se dădea doar ca fiind român şi nu se dovedea prin nimic un autentic descendent al satului. Era deştept, e adevărat, profund, cunoştea multe din subtilităţile magiei, dar nu era de ajuns. Român sau agent al ruşilor, sau dracul mai ştie al cui, doctorul U. avea un handicap: nu era de acolo. Nu venea din lumea veche! Oricât ar fi fost S. de neexperimentat şi de naiv, dacă lupta s-ar fi desfăşurat pe terenul vechilor arhetipuri, şi dacă duşmanii lui ar fi cunoscut măcar o parte din recuzita magică folosită odinioară la Schitul lui Dragoş, nu ar fi avut nici o şansă. Şi poate că era cazul să se întoarcă la tezaurul lui de amintiri de la Schitul lui Dragoş şi să caute o rezolvare. Dar cum să facă asta? E uşor să gândeşti, e mult mai greu să pui în practică aşa ceva. „Cum să substitui, de unul singur, Satul?”

Frământându-se, şi-a adus aminte că unul dintre prietenii lui îi spusese odată: „tu ai luat satul cu tine!” Noaptea, s-a băgat în pat cu aceleaşi întrebări ce nu-i dădeau pace, chinuindu-se să găsească o soluţie. „O să las subconştientul să lucreze.“ A adormit greu. Abia către dimineaţă, a început să visese. Şi-n visul lui, unul dintre ele, poate chiar ultimul, înainte de a se trezi, ieşise în grădină, să caute o ascunzătoare doar de el ştiută, unde păstra mai multe chipuri de lut: tată-său şi mamă-sa, bunicii, vecinii, învăţătorul, preotul şi dascălul, prietenii de joacă… Nu i s-a părut curios că toate acele mogâldeţe, uscate şi pline de crăpături, ascunse pe sub frunze, reînviaseră şi-l aşteptau să se întoarcă.

„Nu te mai gândi atât! Caută omul pe care-l cunoşti. Nu are nici o importanţă ce nume are, ce poziţie ocupă, important e să-l cauţi. Te va ajuta chiar de nu ar dori să te ajute. Şi când îl vei căuta, să pleci de acasă, şi să rămâi acasă, deşi ai plecat… Ai grijă: nu gândi! Gândul e chip cioplit! Tu gândeşti prea mult. Lasă lucrurile astea în seama noastră… Noi aven timp!”

A trecut în revistă toate personajele importante cunoscute sau pe cele ce ar fi putut avea o legătură cu mediul universitar.

Unii dintre ei erau discipoli ai Marelui Împeliţat, evident nu putea să-i consulte. Atât ar fi aşteptat. Alţii, care-şi oferiseră sprijinul necondiţionat pentru „orice fel de situaţii“, îi cereau în schimb să colaboreze cu ei. Patronul unei reviste dintr-un oraş de provincie, al cărui prim număr apăruse abia de vreo câteva zile, fost colonel de Securitate la sfârşitul lui 1989, i-a promis chiar că-l angajează la revistă – contract, carte de muncă, salariu de 3000 de euro pe lună, alte facilităţi: maşină, şofer la dispoziţie, secretară, calculator şi aparatură foto, cameră video – toate profesionale, cu o condiţie: să accepte colaborarea cu un serviciu secret.

„Tu, de ce nu?!“

„Care va să zică, aşa se fac angajările!“, gândi. Lansezi un proiect, găseşti câţiva foşti, prinşi în structurile Puterii, să pună o vorbă unde trebuie, să poţi obţine avizele, apoi, evident poţi să faci angajări. Şi angajezi oameni şi pentru proiectul aflat la vedere, dar şi pentru un serviciu secret. Şi-i plăteşti, gras, cu bani din fonduri europene. Între salariile noastre, deliberat ţinute la cote foarte mici, şi salariile acceptate în vest rămâne loc pentru a plăti agenţi! Cu bani europeni! Bună treabă!“

Cu puţin timp înainte de apariţia revistei, întrebat fiind, povestise unui coleg de redacţie, despre o nouă oportunitate. Şi acela, l-a ascultat atent, apoi l-a sfătuit prieteneşte să plece de unde lucra. Mai ales dacă i se oferă o anumită sumă. „Pentru 3000 de euro pe lună eu aş pleca şi în clipa asta. La valoarea ta, nu poţi lucra ani de zile şi să primeşti salariul minim pe economie. Ai o familie, nevastă, copii, ai obligaţii faţă de ei.“ Şi-apoi, după o pauză, necesară probabil ca să-l observe, adăugase, de parcă atunci s-ar fi gândit prima dată la asta: „Eu am o mare nedumerire în legătură cu traiectoria ta. La noi, toţi cei intraţi în vizor au ajuns mai devreme sau mai târziu să fie recrutaţi de fosta Securitate şi recuperaţi după 1990, de noile servicii secrete. Gogoriţa asta că numai unii au fost colaboratori şi alţii nu, e bună pentru prostime. Numai pe cine n-au vrut, n-au luat la ei. Cum de-ai scăpat? Tu, de ce nu?…“

Asta părea să fie principala obsesie şi a unui alt personaj, intrat de puţin timp în raza lui vizuală. Ofiţer de securitate înainte de decembrie 1989, om care-şi făcuse ucenicia în viesparul de la Inter, o vreme chiar şi directorul unui hotel din Bucureşti, acesta îşi expunea idei asemănătoare cu ale senatorului Corneliu Vadim Tudor. Şi de câte ori se întâlniseră de fiecare dată îi debita acelaşi refren.

„Nu înţeleg: cum, dracu’ de-ai scăpat?! De sistemul kaghebisto-masono-securist n-a scăpat nimeni! Ce fac ei la televizor cu deconspirarea foştilor securişti e circ ieftin… Nu vor decât să-i acopere mai bine pe cei recuperaţi de noile servicii. Şi-apoi, când vor să elimine pe cineva, ăştia nu fac, domnule, bâlci televizat… Cade omul din tren, face infarct şi moare în ziua mare pe stradă, ori merge la doctor, se spânzură în cabinetul lui sau îl operează de apendicită cel mai bun chirurg din lume şi pe urmă, după ce se trezeşte din anestezie, începe să curgă sângele din el ca din izvor… Sau i se sparge un vas din creier şi până se lămuresc ce şi cum îl internează la balamuc, şi-l fac balegă. Nici nu-l mai vede medicul. Auzi doar asistenta şefă, de regulă, puşca şi mitraliera, că porunceşte: „două, două, trei…“ În cinci minute e legumă. Ai văzut tu vreun bolnav internat la Psihiatrie şi trimis pentru investigaţii RMN sau CT? Poate să fie nebun, dar se poate la fel de bine ca un hematom cerebral sau o altă leziune să-i afecteze creierul. Şi-atunci, deşi nu e nebun, îl ţin acolo în letargie, până când îl cheamă bunul Dumnezeu la el.“

Şi după această scurtă şi lămuritoare introducere, l-a întrebat, abrupt:

„Ce zici?! Vii la noi? Avem nevoie de oameni serioşi, care să-şi apere ţara şi neamul. Altfel ne înghit loazele, viniturile…“

S. s-a întors către el şi i-a întins mâna, spunându-i: „Bănuiesc că asta este ultima noastră întrevedere…“ A rămas cu mâna întinsă.

„(…) Eşti un prost. Crezi că o să-ţi ofere cineva condiţii mai bune?! Sau crezi că dacă ai un necaz sau dacă ai tăi îţi cer ajutorul, sare cineva să-ţi întindă o mână? Ceea ce faci tu e curată sinucidere. Prietenii tăi cei mai buni – ia gândeşte-te, crezi că s-ar descurca fără sprijinul nostru? Aaa, că pe unul din ei îl sprijină o rudă, care are fratele prin America, sau că altul e ajutat de penticostalii lui, astea sunt aparenţe… Tu nu eşti nici penticostal, nu stai bine nici cu ortodocşii, nu te spovedeşti nici la popa din cartierul în care locuieşti – e drept că e un beţiv, şi-l recuperează enoriaşii de la cârciumă să nu se facă de râs – şi nu ai nici o mătuşă Tamara sau Nataşa prin America… Stimate domnule S., de câte ori să-ţi spun: în ziua de azi, fără prieteni, eşti ca şi mort…“

Prietenii, prietenii… Călcâiul lui Ahile. Aşa i-au distrus şi copilul, determinându-l să plece de-acasă, să se revolte împotriva lor.

„Dacă stau strâmb ca să judec drept, ce prieteni am eu?! Am o agendă de adrese de câteva mii de persoane întâlnite, oameni cărora le-am luat interviuri, demnitari, călugări, stareţi, arhimandriţi, ingineri şi medici, profesori ori simpli agricultori, scriitori, pictori, femei serioase şi curve de lux, tăietori de lemne, crescători de vipere sau de struţi ori iguane, ba chiar şi personaje din lumea interlopă, puşcăriaşi celebri ori dintre cei care au supravieţuit închisorilor comuniste. Între ei sunt câteva sute despre care ştiu poate şi ceea ce nu ştiu cei apropiaţi lor. Dar dacă ar trebui să mă gândesc cu adevărat la prieteni, i-aş număra pe degetele de la o mână… Şi, Doamne fereşte, la un necaz, ce ajutor pot să le cer. Fiecare îşi duce crucea lui. Nu poţi să le reproşezi nimic. Mare dreptate avea doctorul U. cu poveţele lui de om bătrân. Dacă eşti singur, nu exişti. Nici călugării care se retrag în pustie sau prin munţi nu sunt singuri. Îl caută pe Dumnezeu. Se atârnă de un gând, de o himeră…“

În cele din urmă, şi-a adus aminte de numele unui senator, lucrase el mulţi ani în comisiile de acreditare a universităţilor. Atunci i-a încolţit şi ideea, destul de năstruşnică de altfel. S-a dus glonţ la calculator. Banca lui de date. A găsit numărul de telefon, şi l-a transferat pe mobil. Pe moment, nu l-a sunat, trebuia să-şi facă mai întâi o strategie de abordare cât de cât coerentă. Dacă pierdea şi firul acesta, complicaţiile ar fi fost cu mult mai mari. Şi mai era nevoie să fie singur când îl va suna, altfel nu putea să dea un telefon atât de important.

„Ooo, ce surpriză! Domnule, de câte ori te-am întâlnit, mi-ai purtat noroc. Prima dată m-ai sfătuit în ce partid să intru şi, în mai puţin de doi ani, am ajuns senator. A doua oară, când ai dat cu ochii de secretara mea, mi-ai spus ce învârte şi pe unde. Evident, am dat-o afară, şi am aflat de curând că este implicată într-o acţiune de spionaj. Celebrul caz al ministrului X… A vuit mass-media. Dacă m-ai căutat, sigur nu vrei să-mi iei un interviu. Ştiu că nu-ţi plac senatorii şi nici discursul lor de lemn!“

I-a spus, sec, că ar dori să-l consulte într-o problemă ce ţine de specialitatea lui.

„Uite, mâine e sâmbătă, şi sunt, dimineaţa, la cabinetul meu senatorial din Deva. Poţi ajunge pe la ora nouă? Mergem undeva la o cabană, poate la Valea de Peşti, şi discutăm lângă o pulpă de căprioară. Am acolo un prieten, cabanier acum, a fost unul din liderii grevei de la Lupeni, în cealaltă epocă, un bucătar desăvârşit. Bate toţi bucătarii din Franţa şi din Anglia adunaţi la un loc. Acolo putem vorbi. Nu ne aud decât păstrăvii!“

A acceptat. De când lucra în presă era mereu cu geamantanul făcut. Prima grijă când se întorcea dintr-o deplasare era să pregătească „trusoul de călătorie” pentru următoarea. Putea să plece în aceeaşi zi şi la fel de bine peste o săptămână. În acel week-end era liber, aşa încât a acceptat. Ştia că este şi un test, dl senator îl pusese la încercare. N-ar fi bătut el drumul până la Deva de pomană. Cunoscuţii lui ştiau şi altceva: dacă intrau într-o discuţie cu el, mai ales neoficial, atunci fie lăsau telefoanele mobile acasă, fie scoteau cu grijă bateriile din aparate şi se retrăgeau apoi în cel mai sigur loc. Când le era lumea mai dragă, domnul S. trăsnea tam, nesam câte o informaţie, de rămâneau toţi cei de faţă cu gurile căscate. „Am vorbit odată cu tine vreo jumătate de oră şi m-a urmărit securitatea după aceea vreo doi ani!“ îi spusese un alt senator.

După atmosfera tensionată din redacţia unde lucra şi după isteria aproape continuă de acasă, fiecare nouă deplasare însemna pentru soţia lui şi o altă amantă, şi mai apetisantă decât celelalte, cine ştie de pe unde, cele două zile petrecute la o cabană de la Valea de Peşti şi mai ales absenţa totală a semnalului telefonic i-au căzut ca din cer. Şi nici nu a făcut drumul degeaba. Prietenul său, senatorul, i-a dat o recomandare scrisă către un profesor, cadru didactic universitar la o facultate de acelaşi profil. „(…) Este şi membru în comisia de acreditare. Şi încă nu s-au dat avizele pentru următorul an universitar! Oricât ar fi de zmeu sau de împieliţat «prietenul» tău din Cluj-Napoca, dacă se pune sub semnul întrebării acreditarea facultăţii, devine mieluşel. Trebuie doar să-l cauţi pe profesor, să-i înmânezi personal recomandarea pe care ţi-am dat-o. Ştie ce are de făcut. Nu m-a lăsat niciodată. El este pentru mine ca un alter-ego. O să fie mai greu să intri, ei au acum examene de admitere, mi se pare că nu şi-au completat locurile în vară şi au organizat o a doua sesiune. Sunt păziţi mai ceva decât noi, la Parlament. Dar cum te ştiu eu, o să te descurci…“

S-a întors în Bucureşti chiar duminică noaptea spre luni. Şi-a sunat copiii, să-i întrebe când e planificată acea re- re-examinare. Urma să fie în aceeaşi săptămână, miercuri dimineaţa. Apoi s-a pornit să gândească. Mai avea la dispoziţie doar două zile. Deşi avea în buzunar recomandarea dată de dl senator, era puţin probabil ca ideea să funcţioneze. „Dacă nu-l găsesc?! Dacă şi acesta e membru prin cine ştie care lojă obscură?! Dintre cei ştiuţi de el, pe sus, prin funcţii mari, nu era nici unul neşantajabil. Întâi erau corupţi şi abia după aceea promovaţi. „Porcului trebuie să-i pui sârmă în nas. Altfel bagă râtul şi dărâmă coteţul…“, îi repetase de atâtea ori doctorul U.

Examenele de admitere la Facultatea X se terminau abia în cursul zilei de joi, seara. Membrii comisiei, cei care făceau subiectele erau ţinuţi – şi păziţi – şi ziua şi noaptea în clădirea universităţii. Şi-a propus să meargă chiar a doua zi, luni dimineaţa. S-a gândit că la prima oră forfota este mai mare şi paznicii mai vigilenţi. Pe urmă, după ce începeau deja examenele, atmosfera poate fi mai relaxată şi şansele lui de a ajunge până la domnul profesor cresc. S-a întins în pat, improvizând scenarii privind felul în care ar putea să intre în clădire. Nici unul nu i se părea de Doamne ajută. A adormit, a visat multe, dar spre deosebire de alte nopţi, dimineaţa, uitase tot. A mers să facă un duş şi în timp ce era în baie şi-a amintit de situaţiile în care intrase în instituţii păzite fără ca să-l întrebe cineva ceva. Pur şi simplu înregistrase micile lui succese fără să despice firul în patru. Prima dată considerase asta ca pe o întâmplare, a doua oară la fel, pe urmă, atare întâmplări deveniseră ceva obişnuit…

***

Lucra la alt cotidian, atunci când MS Regele Mihai a fost oprit pe aeroportul Otopeni şi obligat să se întoarcă de unde venise. Era la puţin timp după aşa-zisa revoluţie din 1989. Ca şi alţi colegi din presă fusese trimis la aeroport să relateze despre eveniment. Blocajul era total, trupe speciale fuseseră instruite să nu lase pe nimeni să meargă până la avion. Intrase în jurnalistică doar de câteva luni, transferându-se din cercetare. Nu avea nici experienţa şi nici relaţiile celorlalţi, formaţi cei mai mulţi la celebra Academie „Ştefan Gheorghiu” (înfiinţată încă din martie 1945, la iniţiativa Anei Pauker, sub denumirea de Universitatea muncitorească a PCR). Dacă se întorcea în redacţie cu mâna goală, l-ar fi dat afară. Era disperat, dar şi-a încercat totuşi norocul.

Când a ajuns în dreptul primului grup de supraveghetori, aceştia s-au întors cu spatele către el, fiecare probabil din alt motiv. A trecut. La a doua poartă de trecere, la fel, nu l-a oprit nimeni. A trecut şi de ei. Nu mai putea da înapoi. Se afla pe un teritoriu de unde în fiecare moment ar fi putut fi înhăţat şi luat la întrebări. Teama lui cea mai mare era aceea ca avionul în care se afla şi MS Regele va primi ordin de zbor şi se va ridica în aer. A trecut de toate filtrele şi a ajuns până în avion. Şi-acolo, acea forţă nevăzută, ce-i dăduse putere şi tupeu, a ţinut cu el. A cerut câteva declaraţii scurte şi a făcut cale întoarsă. Nici măcar nu-l întrebaseră de la ce publicaţie este… A revenit pe aeroport, s-a amestecat printre colegii lui din „presa liberă”. Nu-i observase nimeni vremelnica dispariţie… Era ca şi cum s-ar fi trezit brusc dintr-un coşmar. „Nu aveam nici un fel de acreditare. Cum a fost posibil să trec fără să fiu oprit?!” Era pentru prima dată când i se întâmplase. Sau, mai bine zis, prima dată când observase.

***

A chemat un taxi şi a plecat către profesorul de care atârna viitorul unicului său fiu. A ajuns, coboară ceva mai departe de poartă, intră în curtea unde se aflau şi alte clădiri, către corpul administrativ accesul era permis, şi se îndreaptă glonţ către clădirea facultăţii – singura – care organizase concurs de admitere. Pe stâlpi, pe coloanele intrării principale afişe cu texte clare, negru pe alb, trase la imprimantă: „Intrarea oprită pentru perioada sesiunii de admitere”. Le-a văzut, fără să le acorde atenţie, şi a urcat în grabă scările. Uşile duble, ce dădeau către holul facultăţii erau deschise, date în lături, şi în interior, doi tineri bine făcuţi, înarmaţi, din serviciul de pază, de o parte şi de alta. A trecut printre ei, căutând din priviri scările ce duceau la etajele superioare.. Nu mai fusese în clădirea aceea niciodată în viaţa lui. A văzut scara şi fără ca să mai aştepte să-l întrebe cineva cine e şi unde merge s-a îndreptat către ea. Nu putea risca să ia liftul, timpul de aşteptare ar fi fost prea lung. A urcat treptele în acelaşi ritm, aproape ţinându-şi şi răsuflarea. Îi bătea inima în piept mai, mai să se spargă. Ajunge pe etajul II, se duce glonţ la o uşă, o deschide şi întreabă pe unul dintre supraveghetori unde-l găseşte pe profesorul respectiv. I se spune unde este, şi peste două, trei minute dădea buzna fără să mai bată, într-un cabinet spaţios unde membrii comisiei, special numiţi de minister, pregăteau subiectele pentru ziua următoare. S-a dus glonţ la profesorul X, i-a spus că are un mesaj urgent pentru el şi i-a înmânat, deschisă, recomandarea aceea, scrisă elegant, de mână, semnată.

Destinatarul a privit-o şi, fără să plece de la masă, unde se afla, l-a întrebat ce poate să facă. I-a povestit pe scurt despre ce este vorba după care, observând cum i se adâncesc cutele de pe frunte a neputinţă i-a mărturisit şi ideea domnului senator: „Puteţi bloca avizul de acreditare dacă respectivul student nu va fi promovat. Şeful care s-a pus de-a latul nu va avea încotro.”

De altfel, la examen poate să asiste şi rectorul sau oricare alt cadru de conducere din Senatul universităţii.

„Frumoasă idee, zâmbi profesorul. Cred că dl senator ţine foarte mult la dv dacă v-a dat această recomandare. O rezolvăm.”

„Pot să vă răpesc un pahar cu apă? zice S. E foarte cald aici…”

„Nu e cald, dar apă puteţi să luaţi. Chiar eu am fixat temperatura pentru aer condiţionat pe 18 grade şi toţi se plâng că or să răcească…”

A mulţumit, a băut o sticlă întreagă de apă, lăsând conţinutul rece să i se reverse pe gât. Apoi fără nici o altă vorbă, ca nu cumva profesorul să se răzgândească, a ieşit închizând cu grijă uşa… Pe coridor patrulau alţi doi bărbaţi din echipa de securitate. Dar nu i-au acordat nici o atenţie. Dacă era acolo înseamnă că intrase cu o treabă anume şi avea aprobare. Altfel, cei de la pază nu i-ar fi dat drumul.

În timpul stagiului militar descoperise din întâmplare un alt truc. În puţinele ore libere, nu putea să doarmă. A ieşit să se plimbe prin curtea unităţii, şi imediat a fost întrebat ce face. „Nu aveţi voie să vă plimbaţi. Este program de odihnă şi nu de plimbare.” Ca să-l dezveţe l-au trimis la bucătărie şi a curăţat cartofi până noaptea, târziu. Atât i-a trebuit. După câteva zile a găsit o idee salvatoare. În spatele cazărmii, ascuns după un coş, era un trunchi de lemn, de vreo doi metri lungime. L-a luat în spate, şi a plecat cu el prin curtea unităţii. Nimeni nu l-a mai întrebat nimic. „A-ha, gândi. Dacă ei cred că am ceva de făcut, atunci nu-şi mai bat capul cu mine!” Peste alte două zile, i-a venit o idee şi mai năstruşnică. Ce-ar fi să ies fără buştean. Oricum dacă mă văd de atâtea ori plimbând lemnul, or să intre la idei. O să merg fără buştean, ca şi cum aş avea ceva de făcut.” După câteva tentative nereuşite, ideea a funcţionat. Toate cadrele îl lăsau în pace. Şi după o vreme s-a şi plictisit să mai facă jocul. A uitat pur şi simplu toată povestea. Până în clipa aceea când a trecut pe lângă cei doi!

„Curioasă mai este şi memoria…”

A coborât scările oarecum liniştit.

Acum puteau şi să-l oprească. Problema era deja rezolvată. Din instinct însă a coborât în acelaşi ritm ca şi la urcare. Cei doi agenţi de pază din dreptul uşii, erau tot acolo, în hol, de o parte şi de alta, cam la o distanţă de un metru şi jumătate de uşile deschise, date în lături. Vorbeau unul cu celălalt. Îşi spuneau bancuri. A trecut printre ei şi, odată ajuns în uşă, se întoarce, gândind să le mulţumească… Greşeală fatală. N-a apucat nici să deschidă gura. Unul dintre feciori, şi-a încheiat tacticos nasturii la haină şi s-a proţăpit în faţa lui.

„N-aveţi voie să intraţi! N-aţi văzut afişele!”

Rămăsese ca la dentist. Nu putea să mai scoată o vorbă! Cu efort, şi-a revenit. „E foarte cald, îngăimă el. Nu aveţi, vă rog, o cană cu apă…”

Cel care-l oprise, se îmblânzi dintr-o dată, şi râse.

„Nu e cald, uitaţi-vă la termometru!” Şi arătă, printr-o mişcare a capului, către un termometru prins de o coloană interioară. Lichidul roşu din tubul capilar abia se ridicase până în dreptul cifrei 18. Sunt 18 grade! Dar nici o problemă, apă avem.”

Şi ia de pe o măsuţă, aflată aproape de ei, o sticlă de apă şi i-o înmână.

„O puteţi păstra mai zice el. Sper să vă ajute.”

A mulţumit politicos, şi a coborât cu grijă scările. Parcă se învârteau toate cu el. A ajuns la prima bancă, a verificat să nu fie în raza vizuală a paznicilor de la intrare, să nu cumva să se dezmeticească, şi a stat să dezlege enigma intrării lui în clădire.

A verificat încă o dată să vadă dacă mai are asupra lui recomandarea primită de la dl senator. Nu era acolo. Şi nici nu avea cum să fie. Doar el o despăturise şi o înmânase profesorului. A descompus apoi pas cu pas toate gesturile şi momentele acelei incursiuni, încă din clipa când a văzut primul afiş cu intrarea oprită. A zăbovit şi asupra trecerii printre cei doi agenţi. Unul dintre ei tocmai terminase de spus un banc şi atunci râdeau şi unul şi celălalt. Poate că râzând, au închis şi ochii. Şi-atunci am trecut… Nu, nu se poate, gândi. E prea mult. Ar fi prea stranie o asemenea coincidenţă. Apoi şi-a amintit de acel moment când, fiind deja în uşă, căuta din ochi scara pe care să poată urca.

Era atât de concentrat încât în clipa aceea pentru el nici nu mai existau cele din jur: nici clădirea, nici agenţii de pază, nimic. Şi-atunci, a fost ceva ca o tresărire. Din uşa de la intrare, s-a văzut pe el însuşi, transpirat, urcând scările… I se făcuse sete, aproape de leşin, dar în acea clipă era musai să treacă, să urce…

„Mda, îşi zise. Asta era. Am trecut de paznici înainte ca să trec!“

***

Problema s-a rezolvat, spulberând şi ultimele îndoieli ale lui S. La re-re-examinare, decanul facultăţii a fost în prezent în sală, rectorul la fel, iar orgoliosul examinator i-a dat băiatului notă de trecere. I-a înmânat carnetul cu nota scrisă acolo, vizibil, însoţită de semnătura lui. Apoi, l-a sărutat pe frunte. Şi, tare, ca să audă şi audienţa, i-a recitat celebra butadă a lui Moisil: „Mergi şi spune cui ţi-a pus pila asta că eu n-am întâlnit până acum o idee mai deşteaptă. Şi poţi să-i spui şi că te-am pupat în cur. Că ăsta, şi ridică uşor bărbia către el, cap nu se poate numi!“ Şi-a amintit multă vreme după aceea şi de sms-ul primit atunci de la nora sa, îngrijorată de viitorul soţului şi a lor. „L-a luat!“ A fost unul dintre cele mai fericite momente de când erau ei studenţi. Putea şi el să respire uşurat. O asemenea lecţie de viaţă nu o vor uita prea uşor.

***

De atunci însă, de câte ori a mai încercat să treacă prin câte un filtru de pază, n-a mai reuşit. Şi de fiecare dată, îşi amintea vorbele spuse de doctorul U., în legătură cu ritualul de trecere pentru primirea în Ordin.

Perpetuul răspuns la întrebările ostentativ adresate maestrului: „Când vei ajunge să ştii, n-o să mai poţi intra. Trebuie să intri înainte de a şti…”

„Aşadar asta era explicaţia, gândi el, într-un târziu. Despre masonerie nu o să găsim nimic esenţial, scris undeva. (Curios lucru, se întâmplă la fel şi atunci când vrei să afli ceva despre daci! Nu găseşti nici un fel de informaţii scrise. Cine să creadă că ar fi existat cu adevărat!?) Dacă ştii despre ce e vorba, nu mai trebuie să cauţi, nu mai ai nevoie să întrebi. Curiozitatea ta şi, de partea cealaltă, uşa interzisă! Iată mecanismul care te împinge mai departe… Acolo unde nu trebuie să ajungi!”

***

Cât despre figurile lui de lut, reînviate în vis, şi despre sfatul primit, a uitat. Ca şi cum nici nu s-ar fi întâmplat vreodată.

____________________________________________

*Iftimie Nesfântu, proză, fragment din romanul Ochii din umbra sinelui, în curs de publicare la editura Codex Aureus; coperta volumului este realizată de artistul-fotograf dr. Trestian Găvănescu (A.FIAP).

**Cele prezentate mai sus sunt întâmplări închipuite, fără legătură cu personaje sau situaţii reale.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Cornea Gheorghe

    Prin fragmentele prezentate ati reusit sa-mi atatati curiozitatea. Sigur ca orice proza literara este o fictiune, in esenta, dar poate fi asociata si realitatii, de unde si calitatea prozei de a strabate anii, de a nu fi daramata de timp. Sa-i multumesc prietenului meu Mircea ca mi-a prilejuit sa dau de aceasta adresa de mail.

Leave a Comment

*