Să stăm treji şi să judecăm drept -învăţământul românesc-

11.10.11 by

În perioada dintre războaie orice tânăr cu disponibilităţi intelectuale avea şansa să aibă de-a face cu un învăţământ aşezat, organizat, atât la nivel mediu cât şi superior. Miniştri ai învăţământului au fost personalităţi importante ale culturii: Spiru Haret, Ion Petrovici, Titu Maiorescu, Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, somităţi în domeniile lor, cu recunoaştere în cultura lumii civilizate. Ţara avea biblioteci publice în toate localităţile urbane şi în destule rurale, mai ales odată cu înfiinţarea căminelor culturale. Tinerii talentaţi aveau posibilitatea să meargă la studii în centre universitare recunoscute din întreaga Europă: Paris, Roma, Londra, Heidelberg. După terminarea studiilor, majoritatea lor se întorceau în ţară cu doctorate prestigioase, făcând cariere apreciate.

Odată cu venirea la putere la 6 martie 1945 a hoardelor bolşevice sub aripa ocrotitoare a Moscovei, lucrurile au început să se degradeze accelerat. Scopul principal al ruşilor, sprijiniţi de cozile de topor locale, a fost distrugerea elitelor României: politicieni, savanţi, ţărani fruntaşi, jurişti eminenţi şi multă dăscălime de toate nivelurile au înfundat beciurile comuniste, dând astfel posibilitatea unor neicanimeni, absolvenţi de şcoli muncitoreşti, să le ia locul. Evident, nu toată profesorimea a avut această soartă, cei care nu au stat la pivniţă au fost timoraţi, batjocoriţi, presaţi să predea destul de multe lucruri ideologizate. Au fost domenii ale învăţământului, mai ales superior, în care ideologia nu conta, deoarece curentul electric sau roata dinţată nu ţineau cont de balivernele lui Gică Dej sau Nicolae Ceauşescu.

Până în 1989, învăţământul românesc a mers într-o continuă scădere a calităţii, ajungându-se în situaţii de gravă subfinanţare. Promovarea multor dascăli, mai ales în funcţii administrative, se făcea şi pe criterii politice, dascălii devenind, cu mici excepţii, o masă de funcţionari ai statului, care-şi permitea o multitudine de abuzuri.

Această stare de fapt a încurajat sistemul p.c.r (pile, cunoştinţe, relaţii) prin care tot felul de cetăţeni deveneau absolvenţi de liceu sau ai învăţământului superior, contribuind la degradarea corpului profesional al ţării.

Din 1990 lucrurile nu s-au schimbat. Degeaba în fruntea învăţământului românesc au fost numiţi Mihai Şora ministru şi Octavian Stănăşilă secretar de stat. Aceşti doi oameni eminenţi în domeniile lor nu au fost lăsaţi să-şi facă treaba, deoarece racilele comuniste şi-au continuat existenţa: subfinanţare, promovarea pe pile, şantajul făcut de studenţime asupra dascălilor pentru a fi promovaţi.

Un alt lucru care a contribuit la degradarea învăţământului superior este ideea primului ministru Petre Roman de a înfiinţa şcoli superioare care să satisfacă orgoliile multor frustraţi din provincie. Aşa au apărut şcoli superioare de stat în localităţi ca Tg. Jiu, Bistriţa, Târgovişte, Reşiţa, Arad, Alba Iulia, Suceava şi Dumnezeu mai ştie pe unde în alte părţi. Astfel, s-au risipit şi puţinele resurse financiare existente. Este de mirare cum un cetăţean şcolit la Toulouse a putut să creeze condiţii favorabile unei degradări accelerate a învăţământului. Istoria şi poate şi oamenii îl vor judeca.

Miniştrii învăţământului au fost în permanenţă numiţi pe criterii politice: Mihai Golu, Liviu Maior, Virgil Petrescu, Andrei Marga, Ecaterina Andronescu (Abramburica), Mircea Miclea, Mihai Hărdău, Cristian Adomniţei şi, pruna de pe colivă, Daniel Funeriu, au pus capacul peste cosciugul învăţământului românesc. În toţi aceşti 21 de ani am auzit un singur cuvânt: reformă. Fiecare, cum îi venea partidul la putere, povestea cum o să facă el reforma învăţământului. S-au adoptat legi în Parlament privind obligativitatea alocării unor procentaje generoase din PIB învăţământului.

Ce s-a ales din toate aceste promisiuni ?

Avem o masă de profesori, majoritatea cu studii din epoca postdecembristă, slab calificaţi, ca să nu spunem necalificaţi, cu şcoala făcută la apelul de seară, dar cu pretenţii salariale strigate în gura mare de 2-3 ori pe an la mitingurile federaţiilor sindicale din învăţământ.

În urmă cu câţiva ani, Guvernul României a alocat o sumă de 100 euro fiecărui profesor pentru a-şi achiziţiona cărţi de specialitate cu care să-şi ridice nivelul cunoştinţelor. Aproape toţi dascălii care au intrat în librăria pe care o deţin în Teatrul Naţional din Craiova voiau un singur lucru: să le dau o factură fictivă în valoare de 400 lei (100 euro) pe care să o deconteze la şcoală, neinteresându-i achiziţionarea cărţilor, ci doar să le rămână acei 400 de lei. Nu interesa cum acopăr eu în contabilitate acea sumă pentru care profesorul cerea factură. Onor profesorii făceau, care va să zică, incitare la încălcarea legii. Halal educatori !

D-l Funeriu, fin vorbitor de limba română, a promovat o nouă lege a învăţământului, care măreşte haosul din sistem: se anulează titularizările, se comasează şcolile după criterii nedefinite, obligă profesorii universitari să se pensioneze la 65 de ani şi câte şi mai câte. Adăugăm la asta reducerea cu 25% a lefurilor bugetare şi avem imaginea completă a haosului şi sărăciei din învăţământul românesc, totul în numele unor interese politice meschine şi de conjunctură.

Care este viitorul învăţământului românesc şi încotro se îndreaptă el ? Numai domnii Băsescu, Boc şi Funeriu ne pot spune, cu condiţia să fie treji şi să aibă şi ei habar. Dumnezeu cu mila !

P.S. În urmă cu o lună am lansat pe site-ul revistei OMNISCOP o întrebare: care este opinia dv. depre recentele evenimente din învăţământul românesc (bacalaureat, salarii, clasificarea universităţilor, calitatea şcolii de ieri şi de azi) şi orice altceva legat de această temă ? Este un ministru bun d-l Funeriu? Am primit 3 răspunsuri pe care le-am şi publicat şi am mai primit şi un al patrulea pe care îl redau:

„…

Iar la ancheta aia despre învăţământ (problemă care ne roade pe toţi) – deocamdată nu vă răspund… Nu vă răspund, fiindcă lucrez în sistem; şi ştim că Inchiziţia încă funcţionează… dar, deşi realizez că, la o adică, nimeni nu m-ar susţine, cred că am să-mi fac, totuşi, curaj. Şi…“

Dacă asta este atmosfera în şcolile româneşti, putem să deduce care le  este viitorul…

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*