Să nu îngropi o poveste

01.02.12 by

 

Bine înfipt în cizmele înalte de cauciuc, Costel ridicase toporul deasupra capului:

„Gata. Am încheiat socotelile. Îl omor!”.

Jos, pe tăietorul cât o piatră de moară, Costel aşeza, cu stânga, câte un butuc. Apuca apoi toporul cu amândouă mâinile, îl ridica deasupra capului şi, dintr-o singură izbitură, trunchiul de lemn se desfăcea în două.

La fiecare cădere a toporului, repeta şi sentinţa:

„Îl omor! Un câine ca el nu merită să trăiască. M-am săturat. Îi crăp capul!”.

Lemnele despicate continuau să sară, cu regularitate de ceasornic, de o parte şi de alta a tăietorului. Sunetul sec al toporului colinda prin ogradă, se lovea de peretele grajdului, întorcându-se la urechile băiatului.

Un ecou ce-i susţinea gânddurile de răzbunare.

Stăruind pe obsesia lui, nu mai băgase de seamă că ploaia de toamnă îl udase până la piele. A lăsat o clipă toporul şi a dat să se şteargă cu mâneca peste faţă.

Atunci a văzut că e ud.

„La dracu!”, bombăni el înciudat.

Un nod i se pusese în gât. Ar fi vrut să bea ceva, să se cinstească pentru gândul ce-i trecuse prin cap. „Aş putea să mă pup!” gândi el, în timp ce-şi trase, drept mulţumire,  o palmă peste frunte. De când s-a certat cu cel bătrân, a tot umblat ca strigoiul prin curte, neştiind încotro să apuce. „Bun ar fi un pahar de vin!”. Făcuseră vin şi ei; se ţineau drept oameni cu stare. Iar starea se măsura aici, în cătunul lor din fundul pădurii, după calitatea şi mai ales cantitatea vinului cu care te îndurai să-i cinsteşti pe vecini. Bătrânul alesese strugurii negri de albitură şi-i tescuise separat. A tras apoi vinul din cadă în butoiul cel mare, a lăsat loc cât să răsufle printr-un dop anume făcut din papură şi a închis cu lacăt oblonul la beci. Acolo nu intra decât el. Cheia o purta la gât, prinsă pe un lănţişor de argint, de parcă ar fi fost Sfânta Cruce. „Canalia! se stropşi Costel, ridicând toporul către o buturugă care nu vroia să crape. Un strop de vin nu mi-a dat şi mie, măcar să-l gust.” Numai cât se gândea la asta şi-l apuca furia. „Gata! Îl omor! Până aici i-a fost!”

A ridicat toporul deasupra capului, lăsându-l să cadă cu un icnet scurt pe ultimul trunchi aşezat pe tăietor.

 

„Costel, mamă, tu ai ceva pe suflet!”

 

„Hai, bea!”. Viitoarea soacră îi turnase vin roşu în cana de lut, îndemnându-l cu voce potolită să bea. În gândul ei, îşi repeta cu oarecare strângere de suflet, ca un ecou: „Bea, Costel, bea! Că am avut eu grijă. Ce fac eu nu mai desface nici dracu’ .” Dornică să-şi căpătuiască odrasla cât mai repede şi să nu o prindă Anul Nou cu un nepot din flori, coana soacră se dusese în taină la o ţigancă dintr-un sat vecin, mare meşteră în legări. Şi după ce o învăţase zgripţuroaica ce şi cum să facă, venise spre casă val-vârtej. O vreme, s-a tot codit să folosească reţeta ţigăncii. Cum, însă, timpul trecea şi tinerii nu făceau progrese, a trecut la treabă. A pregătit bolmoajele,  le-a amestecat în vin şi apoi a pândit momentul să-l acaţe pe băiat şi să-l cheme în casă. Când l-a văzut pe Costel bând cu poftă, mai să plesnească de bucurie. Şi, curat lucrul dracului, nici nu se putea duce să povestească la nimeni ce făcuse. Şi tare o mai mânca limba…

„Numai bunica îmi mai vorbea aşa frumos”, gândeşte băiatul.

„Acasă nu aud decât «Ho!» si «To!» Paştele ei de viaţă! Dar las’, le-o plătesc eu. Ce, sunt sluga lor?”.

Cu cei de acasă nu avea ce să vorbească. „Parcă stau cu acul în cur, aşa-s toţi. Nu poţi să le zici o vorbă, că le şi sare ţandăra.”

 

Vreme de-o săptămână după cearta lor straşnică, atât bătrânul, cât şi băiatul îşi căutau de lucru prin ogradă, ocolindu-se. Mamă-sa vedea, clătina din cap şi tăcea.

Furios, Costel se ducea la viitorii socri, doar-doar s-o întoarce acasă şi logodnica lui, să mai stea de vorbă. Dintr-o dată, nu se mai simţea bine dacă nu o vedea. Şi tocmai acum se încurcaseră lucrurile iar. Mătuşa ei din Bacău paralizase şi fata fusese trimisă la ea. Să-i taie lemne, să o spele, să-i facă mâncare. Toţi se aşteptau să moară şi trebuia să fie cineva lângă ea, să-i aprindă lumânarea. Culmea, bătrâna se încăpăţâna să trăiască, iar logodnica rămânea ţintuită acolo. Neavând încotro, Costel stătea de poveşti cu viitorii socri.

Aşa venea vorba, că el mai mult tăcea. Vorbea doar soacra.

Târziu, către miezul nopţii, se întorcea acasă abătut.

„Costel, mamă, tu ai ceva pe suflet”, îi aruncase, bănuitoare, viitoarea soacră.

De frică să nu-l scape din mână, biata femeie era cu ochii pe el. Costel nu-i dăduse prea mare atenţie. A dat din mână a lehamite, prefăcându-se. Avea el ceva, dar asta era taina lui.

 

 

 

 

Ţap de bătaie

 

Stăteau acolo, în jurul mesei din bucătărie. Catrina, nevastă-sa, tăcea. Ştia că bătrânul e supărat şi în zile din astea era mai bine să nu spună prea multe.

„Hai, mănâncă! Nu te mai frământa atâta”. Pusese borşul în strachină.

„Da’ băiatul a mâncat?”

„Lasă-l, s-a dus să-şi caute mândra!”

Bătrânul pufni supărat şi nu mai zise nimic. Îşi sparse o ceapă cu pumnul, furios parcă şi pe ea, şi, sorbind zgomotos, luă câteva linguri de borş. Parcă nici nu-i venea să mănânce. Trânti lingura în castron, îşi luă o oală de lut din dulăpior şi plecă prin ploaie până la grajd. De câte ori era furios, se ducea să bată ţapul. Aveau un ţap pe care moşneagul îl botezase „Mitică”. Intra într-o încăpere a grajdului, unde animalul era ţinut singur, departe de capre şi oi, ca să fie aproape la nevoie. De fiecare dată, îşi acăţa degetele în cureaua de la pantaloni, lăsa capul pe spate şi se răţoia la ţap de cum apuca să deschidă uşa de scânduri bătrâne: „Nu mănânci, Mitică? Vangheaua ta de încornorat.” Şi dă-i! Câţiva pumni câineşti în coastele ţapului şi o duzină de anfaure şi Dumnezei îi erau de ajuns ca să se răcorească.

Ţapul punea coarnele în pământ şi doar sărea cu fundul într-o parte şi-n alta, ca să facă loviturile mai suportabile. O singură dată la împuns, când s-a întors să iasă din grajd. Şi astăzi mai are bătrânul pe una din buci urma cornului de ţap.

„E cătrănit rău”, gândi Catrina care asculta din chiler bubuiturile încasate de  ţap. „Dar lasă, o să-i treacă. Nici de costumul de haine luat din târg nu s-a bucurat. Zicea că mai bine îl dă băiatului”.

 

Păcatele

 

Ceva mai târziu, bătrânul s-a întors din beci cu oala plină de vin, s-a aşezat pe prispă şi s-a afundat în gândurile lui: pământul, băiatul, nunta… Din când în când, mai sorbea din oala de lut câte o gură de vin roşu. Apoi o aşeza cu grijă lângă el, să nu se răstoarne. 

„E păcat să se piardă aşa bunătate de vin.”

„Ce i-o fi venit Catrinei să-mi cumpere costum?! Că doar nu s-a gândit să mă îngroape cu el. Costumul e frumos, mai bine îl dau băiatului. O să-i trebuiască. Mare păcat că nu ascultă ce-i spun. Şi-a găsit tocmai târâtura asta să mi-o aducă în casă. Vangheaua lor de sărăntoci.”

Nu mai era furios acum. I se umeziră ochii, amintindu-şi de nunta lui cu Catrina. Dar atunci erau alte vremuri. S-a ridicat, a intrat în bucătărie, s-a dezbrăcat pe întuneric şi s-a întins să se culce.

A adormit greu şi chinuit, zvârcolindu-se în pat, de parcă se lupta cu năluci care nu-i dădeau pace.

 

Coşmarul

 

„Este acolo, în faţa lui. Stă aşa, ţap bătrân, în pielea goală, şi se uită la el. Cum de nu-i este frig?, se întreabă. În momentul ăla, pământul se crapă chiar între ei, acolo în pădure, la Balta Spânzuratului. Ştie bine locul. E în picioare pe marginea râpei, aşa dezbrăcat. Îl priveşte drept în ochi şi pe bătrân îl apucă frica. Crăpătura cea neagră dintre ei se lărgeşte. Bărbatul începe să râdă, sarcastic. Se umple pădurea cu râsul lui.

«Ţi-a venit şi ţie rândul, ai?! Cine ridică toporul de topor o să moară.»

 Apoi se întoarce cu spatele şi coboară în râpă ca şi cum ar pluti. Are capul despicat şi spatele plin de sânge”. Bătrânul urlă prin somn. Catrina îl zgâlţâie ca să-l trezească. „Ai visat, omule. Mereu visezi şi strigi. Tot zici ceva de un topor. Linişteste-te.”

Se întinde lângă trupul cald al femeii, dar simte că tremură tot. Tremura de spaimă. Coşmarul ăsta… De s-ar termina odată. E prima dată când îl visează pe tatăl lui vorbindu-i. Ce-o fi asta? O auzise el pe Catrina când tăifăsuia cu o vecină.”Nu-i a bine să-i visezi pe morţi”, zisese ea. „Vangheaua lor… Nimic nu-i bine pe lume!”  Bâjbâie cu mâna prin întuneric după hainele prinse la capătul patului într-un cui din perete. Îşi trage pantalonii pe întuneric, caută bocancii pe sub pat şi se încalţă, apoi îşi ia pe el, peste cămaşa cu care dormise, o flanelă de lână. Iese afară… Stropi reci îi lovesc fruntea năduşită. Nu şi-a luat căciula, dar nu se mai întoarce după ea. Coboară scările de lângă prispă, două pietre mari priponite una lângă alta. Piciorul îi alunecă şi cade în noroi… „Vangheaua!…”

Stă acolo în faţa casei, cu mâinile priponite în glod, de parcă ar bate mătănii. Un şiret al bocancului s-a prins într-o crăpătură de lemn din  prispă. „Aha! Te pun eu pe foc!” Prin uşa închisă, ajung până la el sforăiturile Catrinei. „Asta trezeşte tot satu!”

Plouă, dar nu-i pasă. Apa rece îi limpezeşte gândurile. Se ridică, îşi spală mâinile, ţinându-le căuş sub streaşină, apoi , după ce s-a curăţat de noroi, îşi aruncă apă pe faţă. Prufneşte ca un copil cu chef de joacă. Degeaba însă: gândurile negre se întorc în cap ca un roi de muşte la o balegă. „M-au ajuns blestemele lu’ cel bătrân. Vangheaua lui de nemernic. Nici în somn nu mă lasă.”

 

Pentru cine a sunat ceasul?

 

Prin curţile gospodăriilor risipite pe deal aude cum cântă cocoşii. I se pare că cineva râde în întunericul nopţii, râde sarcastic.

„Doar n-am înnebunit?”, îi trece prin minte.

Ascultă atent şi îl apucă furia. Numai cocoşii lui nu cântau.

„Ăştia ce-au păţit, bre, ‘tu-le-n grijania… Li s-a stricat ornicu’?”

Corul cocoşilor cântători îi aminteşte de râsul acela sarcastic al tatălui său din vis. Începe să tremure. Vorbele din vis i-au revenit în minte. Parcă cineva l-ar împunge în cap cu ace ascuţite.

„O să-l tai pe afurisitul de cocoş. Nici măcar nu mai cântă în rând cu ceilalţi din sat.”

Are unul pintenat şi ţanţoş. Parcă şi-a îmbrăcat pantaloni scurţi, aşa arată. De câte ori îl vede, îl pufneşte râsul.

„Dar acum, gata. I-a sunat ceasul. Trebuie să plec la pădure, la lemne.  E tocmai bine: îl tai dimineaţa şi-l las Catrinei să facă mâncare din el. Chiar acolo, pe tăietorul din faţa grajdului.”

Se vede aievea cu toporul în mână şi cocoşul sub braţ. Ajunge la tăietor, întinde cocoşul cu mâna stângă şi în clipa aceea vede iar chipul tatălui său din vis. Stătea acolo, pe butuc şi avea capul despicat şi plin de sânge. Un şarpe de gheaţă îi cuprinde grumazul. Scutură din cap ca să alunge imaginea. Gândul i se abate asupra băiatului.  Într-una din zilele trecute îl văzuse ascuţind un topor…

„Ce l-o fi apucat? El nu făcea asta.”

 

Pregătiri

 

Nori plumburii se îndeasă deasupra satului. Catrina aleargă pe lângă casă ca o sfârlează: aprinde focul, aduce apă, închide păsările…

Nu mai este mult şi se întunecă. Omul ei a dat mâncare boilor după ce a făcut curat în grajd. Făcea asta în fiecare seară, cu regularitatea unui ceasornic nemţesc. Curăţenia, apoi mâncarea, şi la urmă ieşea în ogradă şi privea cerul. Să vadă cum o să fie vremea. Costel se învârte pe lângă car pregătind cele necesare la pădure. Nu ştii ce ce poate întâmpla. Pusese toporul, prins într-un laţ, în fundul carului. Ca să nu-l plouă peste noapte, îl înfăşurase într-o folie de plastic. Când a terminat, a adus un hârleţ şi tocmai îl lega.

„E bine că l-ai pus, aruncă tată-su. Dacă se strică toporu’, tăiem lemnele cu hârleţu’.”

Băiatul continuă să-l lege, dar avea răspunsul pregătit din vreme: „Vreau să aduc un pui de cireş amar, să-l plantez în grădină. Celălalt a început să se usuce.”

„Mda”, mormăi bătrânul. Cătă spre cer şi vorbi, nu prea tare: „Plouă la noapte. O să fie uşor de săpat.”

 

 

 

 

Vedenia

 

Catrina ieşise să închidă porţile cele mari după ei. S-a uitat o vreme cum mergeau; bărbatul înainte, mânând boii, şi băiatul în urma carului, de parcă n-ar fi vrut să plece. Şi-a făcut cruce, apăsată de gânduri negre.

„U-huu! U-huu! U-huu!”.

Din nucul aflat în curtea casei, au ţâşnit, ascuţite şi reci, ţipetele cucuvelei. Catrinei i-a îngheţat sângele în vine.

„Pe cine, păcatele mele, să ducem la groapă?”, se întreabă bătrâna. „Nu putea să se ducă nenorocita să se u-hue mai la vale, pe casa ălora de vor să ne ia băiatul?”

Ceva, ca un fier rece, i s-a pus la inimă. S-a aşezat jos, acolo lângă poartă, pe un trunchi de copac. Tocmai la timp. În uşa deschisă a grajdului vede intrând un bărbat în pielea goală. Avea capul despicat şi pe spate curgea sângele ca dintr-un butoi fară cep.

Catrina simte că se învârte pământul cu ea.

 

Din nuc se desprinde, greoaie, o arătare ca o nălucă, zburând către uşa grajdului.  Dar Catrina nu o mai vede. Se apucase cu mâinile de cap, frecându-se încet pe tâmple şi murmurând un descântec. Apoi s-a ridicat încet, sleită parcă de puteri, a închis porţile cele mari de la drum şi s-a îndreptat către bucătărie.

A luat o lumânare şi un chibrit şi s-a întors în uşa grajdului să cerceteze locul. Nu era nici urmă de sânge sau altceva. Cată din prag înăuntru şi i se pare că vede pe ieslea boilor doi ochi care o privesc ţintă.

„Oare ce-o fi?”

Un fâlfâit pe deasupra capului o sperie iar pe bătrână. Lumânarea se stinge şi arătarea se opreşte în cireşul aflat lângă portiţa ce dă spre grădină.

„U-huu! U-huu! U-huu!”.

 

Martorul

 

Gheorghe Lepădatu, vecinul de din jos, îi văzuse. Ieşise din casă devreme să dea de mâncare la porci. Vorbise cu un cumnat să meargă la moară şi acum trebuia să termine cu treburile din gospodărie. Din drumul satului, în dreptul casei lui, se desprinde un drumeag îngust, care coboară spre pârâu. Casa e chiar pe colţ, ograda fiind despărţită de drum de un gărduţ de şipci.

„Unde-aţi plecat, bre?”, întreabă vecinul, aşa ca să spună şi el ceva. Nici bătrânul Popa şi nici băiatul n-au dat vreun răspuns. „Ce-o fi cu ei?” mormăi vecinul. Lasă ceaunul cu mâncare jos, lângă coteţ şi se apropie de gard, să vadă mai bine. Gândind că cei doi nu l-au auzit, Gheorghe Lepădatu mai întreabă o dată, apăsând vorbele:

„Aţi plecat la pădure?”. Inutil însă. „Parcă n-ar fi ei!”

Se uită lung după carul cu boi care coboară panta. Băiatul merge în urma carului, umbră neagră, cocoşată, în cenuşiul dimineţii. În faţă, înaintea boilor, tată-său. Căciula neagră din blană de miel sălta şi cobora ritmic, în faţa boilor, ca o cădelniţă.

„Parcă merg la înmormântare”, gândi vecinul şi se întoarse la ale lui. Ceva nedesluşit, ca o gheară, îi râcâia în suflet. Tot timpul se înţelesese bine cu cei din familia Popa. Era bătrânul o fire aşa mai închisă, de om care stă cu obloanele trase, dar altfel era un vecin bun. Nu se întâmpla să ai un năcaz şi să nu sară să te ajute.

„Cine ştie ce-or avea? …Treaba lor!”

 

„Nu-i lucru curat!”

 

S-a îndreptat către coteţ să deschidă la păsări şi atunci i s-a părut că vede o umbră aşezată pe tăietor. Stătea cu spatele la el. Parcă era un bărbat dezbrăcat…

„Asta-i bună, am ajuns să am şi vedenii. Doar n-am mâncat bureţi nebuni!” Şi-a făcut cruce şi s-a gândit iar la cei doi vecini.

„Nu-i lucru curat”, mormăi el.

Nu văzuse pe nici unul din ei la faţă.

„Să fi fost alţii? Dar cine să treacă dimineaţa pe aici?”

Se aşează pe tăietor, ca să poată gândi mai bine. Nu-şi găsea liniştea.

„Nu se poate, erau boii lor, doar îi ştiu.”

Uită de păsări. Iese în drum şi se duce la casa de sus.

„Ţaţă Catrină, vino, bre, pân’ la poartă…”

Aşteaptă să ajungă mai aproape, bătrâna nu auzea prea bine, şi continuă, vorbind tare:

„O să merg la moară cu nişte saci de porumb. Ai ceva de măcinat?” Are timp să vadă că bătrâna nu era în apele ei. Parcă surzise de-a binelea. Abia după ce i-a repetat, i-a răspuns. Îi zise că are doi saci şi că, dacă poate, să vină să-i ia.

„Dar unde ţi-e bărbatu’? L-ai însurat?”

„Ce-ai zis? Băietu’?”

„Nu, bre. De bărbatu’ matale zâceam. L-ai însurat ori ce-i? Unde e?”

„Au plecat, sus, la pădure, după lemne. Că uite, acuş vine iarna… N-au avut timp să le aducă. Da’ ce-i de întrebi?”

„Am întrebat şi eu. Mi s-a părut că-i văd, da’ nu eram sigur că-s ei.”

 

 

 

 

Nu mai avem mult

 

Carul ajunsese aproape de pârâu. Bătrânul, cu voce egală, îndeamnă boii:

 „Hai, Joian, tată. Hai, Duman. Hoo, încet…”.

Ascultătoare, vitele coboară încet panta, trec prin apa rece, se opintesc apoi pe drumul umed să urce malul abrupt.

„Hoo, Joian, ho! Hai!…”

Roţile carului lasă urme nu prea adânci în lutul spălat de ploi. Bătrânul nu se uită la asta. S-a obişnuit cu boii, le cunoaşte mersul, apucăturile. La fel, s-au învăţat şi boii cu el. Când i-a cumpărat, din târg, de la Moineşti, a fost cu băiatul, Costel. Atunci se înţelegeau bine, iar banii aveau mai multă putere decât acum. Din târg i-au dus până acasă pe cei care-i vânduseră animalele. Rămăseseră oamenii doar cu căruţa şi nu aveau cum să se întoarcă. Au băut acolo câte o ţuică, au fost omeniţi şi apoi au plecat cu boii spre casă. Costel, fire blajină, s-a ataşat repede de boi. Molcomeala lor aparentă şi rezistenţa la munci grele îi plăceau. „Băi, Costel, tată, i-a zis într-o zi bătrânul. Boii ăştia seamănă cu tine.” Şi Costel a fost fericit în ziua aceea. Era singura laudă pe care o auzise de la el. Alta n-a mai fost. Au mers împreună şi la pădure, şi la târg, au fost la arat ori la cărat fânul, au bătut nucii şi prunii, au meşterit câte ceva la casă, dar niciodată nu a auzit alte vorbe care să-i meargă la suflet.

„Hai, Joian, tată. Nu mai avem mult.”

 

Carne din carnea lui

 

Boii scoseseră carul de pe malul abrupt şi acum mergeau pe un drum drept, nisipos. În curând, vor urca o costişă şi vor intra în pădure. De câte ori se întorcea cu biciuşca cu canaf roşu spre boi, bătrânul căta şi spre băiat. I-a trebuit ceva timp până să priceapă ce gânduri are. Momentul acela a fost cumplit. O judecată teribilă. Au urmat frământările, nopţile nedormite, tentativele nereuşite de a se face înţeles de băiat. Dar adevăratul coşmar a fost atunci: când a înţeles că propriul lui copil, carne din carnea lui, şi-a făcut planul să-l omoare.

Costel mergea după carul cu boi. Parcă n-ar fi fost el. Dacă cineva străin de familie l-ar fi văzut atunci, cu siguranţă i-ar fi atras atenţia. Îmbătrânise brusc şi mergea de parcă ar fi dus în spinare o cruce nevăzută, mai grea decât el. Încălţase nişte cizme de cauciuc, negre, pe care nu le folosea niciodată când pleca la pădure. De fapt, toată ţinuta lui era nefirească. Pantaloni vechi, kaki, plini de rupturi, o sfoară de cânepă în loc de curea, o cămaşă în carouri roşii, pe care  nu o mai purtase de multă vreme şi o scurtă de piele, nepotrivită pentru tăiatul lemnelor.

Intrase în apă fără să aleagă locul. Bâtrânul, întors către boi, nu scăpase nici un amănunt. Îl privea cum calcă: repezit, cu ciudă, răsucind călcâiul după fiecare atingere a pământului. De parcă ar fi vrut să ucidă  gândaci ascunşi sub talpă. Numai când îl chinuia ceva avea obiceiul să calce în halul ăsta. Tulburat şi el de amintiri negre,  bătrânul cată încă o dată spre el. Tocmai intrau în pădure şi noroiul brăzdat de roţile carelor era mai adânc.

„Toporul l-ai pus?”, îl întreabă pe băiat, aşa, peste umăr.

Costel tresare, surprins. Mâinile încep să-i tremure.

Bătrânul pricepe. Se stăpâneşte însă şi-i spune blând:

„O să-ţi trebuiască acolo…”.

Costel calcă apăsat, mecanic, strivind sub călcâi gângănii nevăzute.

 

„Nu vrea, nu-mi dă!”

 

Şi-a făcut planul de mult, şi l-a repetat în cap, gest după gest. Prea mult l-a asuprit. „Câine de eram şi nu se purta aşa cu mine. Şi-acum? A ‘nnebunit de-a binelea boşorogu’. Da’, ce crede el? Că o să iau nevastă pe placul lui? Auzi, domn’e!” De când a gândit să-l omoare, îşi repeta mecanic aceleaşi reproşuri în toate momentele în care i se părea că nu are curajul să o facă. În ultimele zile, pe măsură ce se apropia momentul fatal, o făcea tot mai des. Bruma de reproşuri adunate împotriva tatălui său se reduceau la două lucruri: l-a chinuit, punându-l să lucreze cot la cot cu el şi, ceea ce era de neiertat, nu-l lăsa să-şi  ia fata care-i place. „Doar nu e Dumnezeu, ca să-i dicteze lui cum să şi cu cine să trăiască!” Apoi, în spatele reproşurilor, se insinuaseră  argumentele legate de pământ. Îmi place sau nu-mi place, boşorogu’ are actu’. Nu vrea, nu-mi dă: nici măcar un loc cât să-mi fac un coteţ! Ce-mi rămâne de făcut? Îl omor şi gata. Un topor în cap şi-am terminat. Pe urmă, când a trecut la amănunte, a văzut că nu era chiar aşa, floare la ureche. Trebuia să se gândească. Iar povestea asta cu gânditul nu era deloc simplă. Lui Costel puteai să-i ceri orice, puteai să-l pici cu ceară, numai să nu-l pui să gândească. Cât a fost la şcoală, a mai scăldat-o el cumva. Ba cu o notă mare la sport, care le mai ridica pe cele de cinci, ba cu tăiatul lemnelor pe la profesorul de istorie ori pe la cel de ştiinţe naturale, sau chiar muncind pe brânci ca suplinitor de bărbat la profesoara de română. Când era vorba de efort fizic, nu se dădea în lături, iar când efortul se îmbina cu plăcerea, totul era- vorba profesoarei- lacrimă! Acum însă, toate astea erau de domeniul trecutului. Nici măcar pe la profesoara de română nu mai sărea gardul, că-l păzea viitoarea soacră. Cât priveşte gânditul, asta nu mai era o glumă. Nu putea să dea greş şi, pentru asta, avea  nevoie de un plan. „Ce dracu’, doar am făcut armata!” Întâi a mers la pădure ca să aleagă locul potrivit. Era acolo, pe drumul acela pe care urcau spre Chiscu Mare, un loc cu o râpă, tocmai potrivit pentru asta. Şi dacă alunecai, teafăr fiind, pe mal în jos, şi tot nu mai aveai prea multe şanse să scapi.

 

„Să nu deschizi pliscu’!”

 

Boii calcă greoi, în acelaşi ritm cu gândurile negre ale băiatului. Nu mai au mult şi vor intra în pădure. Drumul e greu, roţile se afundă în glod. Dar au urcat ei cu greutăţi şi mai mari până acolo.  Înainte de a intra în pădure, Costel s-a întors către sat, uitându-se lung pe drumul pe care veniseră.

„Nu mai vine nimeni, fii liniştit. Cine să umble pe o vreme ca asta în

pădure?”, îi aruncă tată-său.

Iar l-a surprins cu vorba asta. Şi, ciudat lucru, pentru prima dată bătrânul îi vorbeşte calm, parcă resemnat. Costel şi-a reluat poziţia în urma carului, privind la topor. Este la locul lui, la îndemână, prins cu o curea. Picioarele băiatului se afunda într-o băltoacă. Înjură, n-a avut timp să o vadă. Apoi s-a întors la obsesia lui.

„Îl omor. Trebuie să-l omor. Nenorocitu’ mă ţine în lanţ până ajunge în groapă.” Cată chiorâş către bătrân. Păşea odată cu boii: greoi, dar fără să dea semne de oboseală.

„A’ dracului boşorog, are vlagă în el. Ăsta nu mai dă ortu’ popii. Şi până atunci ce să fac? Să fiu slugă la el? La o profesională nu m-a trimis, că n-a avut bani. Aveam o meserie, scăpam de glodurile astea nenorocite. Cui să-i spun? M-a ţinut acasă, să-l ajut. Paştele lui…! «Costel, du-te şi bate nucul». «Costel, adă lemne», «Costel, hai la pădure», «Costel, hai şi coseşte bucata asta»…”

Băiatul le făcuse pe toate. Când să-l ia în armată, bătrânul era cât pe ce să se ducă să-l amâne, că era vremea primăverii şi n-avea cu cine să are… „Da’ ce, m-a cumpărat de la târg? Când am intrat în vorbă cu fata, iar s-a băgat. «Tocmai pe asta ai găsit-o? N-ai văzut că taică-său e un calic? Cum o să te înţelegi cu ea? Din ce o să trăiţi?»” „De unde are bătrânul atâta câinoşenie în el? Auzi la el:

«Eu te-am făcut, bă, ‘tu-ţi Paştele şi biserica mă-tii. La mine să nu deschizi pliscu’…»”.

 

Smârc

 

„Lasă, nu te mai frământa atât! îi zice iar bătrânul. Mai bine uită-te pe unde mergi. Hai, Joian, tată, nu mai avem mult de tras…”

„Las’ că-ţi arăt io! gândi băiatul. Nu mai ai mult, ai nimerit-o!”

Avea el poftă să-i arunce câteva de la obraz. Nu mai era însă timp. „Şi-apăi, tot n-ar mai folosi la nimic. Dacă mă iau cu el la ceartă, cine ştie cum se termină? Mai bine tac. Ajungem noi şi la Balta Spânzuratului!”

Cu trei zile în urmă s-a dus ultima dată acolo. Să vadă locul. Cât a căutat, n-a găsit ceva mai bun. E cotitura aceea a  drumului şi panta prăvălită din stânga. Parcă anume le-ar fi croit cineva. 

A făcut atunci şi o mică repetiţie. A luat o uscătură în mână şi a pornit să urce poteca din marginea drumului. „Pe aici o să calce şi boşorogul.” Torentele de la ploi au săpat şanţuri adânci în făgaşul drumului. Ca să meargă pe lângă car, oamenii şi-au găsit loc de cărare printre rădăcinile fagilor aflaţi pe o creastă îngustă de pământ. „Frumos loc!”, s-a minunat băiatul. Nu-i stătea lui în fire să aibă asemenea izbucniri, dar gândul că în curând o să fie liber îl făcea să devină sentimental. Era o zi senină. Cu sita ei de ramuri, pădurea lăsa să treacă smocuri de raze ce poleiau covorul de frunze uscate. Căldura şi aerul curat al pădurii ori poate amintiri răscolite  trezeau bucurii vechi. Era mic şi nu putea încă să meargă prea bine. Când ajungeau în pădure şi începea urcuşul, bătrânul îl lua pe băiat în spate şi-l ducea aşa până în vârful dealului. Amintirea îl irita. Cum de-a uitat asta? Încercă să alunge imaginea din cap şi să se gândească la înjurăturile primite. Nu izbutea, era ca un făcut. A strâns în mână bucata strâmbă de lemn şi s-a întors să se uite în spate. Din acel loc se vedea tot drumul până la ieşirea din pădure. Dacă mai făceai doi paşi nu mai vedeai nimic.

„Să nu vină, dracu’, careva tocmai atunci. Am stricat tot…”

A mers pe cărare până la cotitură.

„Doamne-ajută!” îşi zice el în gând, îmbărbătându-se. 

Apucă lemnul cu amândouă mâinile şi-l ridică deasupra capului…

Un hultan cât un miel fâlfâie din aripi pe deasupra capului şi-i sloboade un găinaţ moale pe cap. Costel nu are grijă de asta. Se uită îngândurat după o lostopană de lut, pe care-o împinsese cu piciorul. Bolovanul se rostogolea cu salturi inegale, lovindu-se şi sfărâmându-se de trunchiurile bătrâne de fag. 

N-a mai ajuns întreg pe fundul râpii…

„Din pământ te-ai născut, în pământ te vei întoarce”, şi-a amintit el o frază din citania preotului la slujba de înmormântare.

„La dracu’ cu toate!…”

S-a întors apoi la planurile lui. O să ia toporul în mână şi din doi paşi va fi în spatele bătrânului. El o să fie atent la boi, să-i ţină spre loc uscat, să nu intre în baltă. N-o să aibă timp de el. Chiar unde coteşte drumul, e un smârc. E acolo, pus de-a curmezişul, de când se ştie. Dacă nu eşti atent, roţile carului se scufundă cu totul în el.

 

Acolo, lângă râpă

 

Or să-l creadă până la urmă: „A căzut şi s-a lovit de un copac. Dacă-l pălesc cu un drug, nu se mai cunoaşte urma de topor. Şi oricum, n-o să mai poată vorbi. Auzi idee la bătrână, să meargă la târg, să-i cumpere costum! O să-i trebuiască şi ăsta. La groapă! N-a stricat banii…”.

 

Îndreaptă spatele, oprindu-se din mers ca şi cum ar fi obosit. Cată să vadă dacă bătrânul merge pe aceeaşi parte a drumului. Apele de la ploile de peste noapte săpaseră pământul, făcând şanţuri adânci. Boii mergeau greu, ferindu-şi picioarele de găurile din drum, atât cât le permitea jugul. Se apropiau de Balta Spânzuratului. Caută din priviri pe bătrân şi în acel moment înlemni.

În faţa lui, mergea un bărbat dezbrăcat, care avea capul despicat. Pe spate, gâlgâia sângele… Baiatul începe să tremure şi se opreşte să se sprijine de un copac. S-au oprit brusc şi boii, smucindu-se în jug. Nici ei nu mai vor să tragă.

Bătrânul se răsuceşte pe jumătate spre el. Îl vede acolo, palid, lipit cu spatele de copac. Se întoarce iarăşi spre boi:

„Hai, Joian, hai, bătrânule. Tot acolo ajungem…”

Carul se urneşte scârţâind, pe stânga drumului începe râpa de la Balta Spânzuratului.

„Nu, nu pot să-l omor în pădure. Ce-a fost în capul meu de am gândit aşa? Tot satul ştie că nu ne înţelegem. Nu o să mă creadă nimeni dacă le spun că a alunecat şi s-a lovit de copaci. Vine procurorul, vin poliţiştii. Ăştia te caută şi-n cur dacă se pornesc să scormonească. Şi dacă mai aduc şi un câine lup, nu mai scap.

Ajung să ies gata bătrân de la pârnaie. S-a zis cu însurătoarea, cu pământul. Ce dracu’ să fac cu el? Îl iau cu mine la cimitir.” Îşi dă cu palma peste frunte, de parcă i-ar fi dat Dumnezeu gândul cel bun. „Ce-ai păţit, Costele? îşi aruncă el în batjiocură. N-ai zis că-l omori? Am zis! Vorba e vorbă. Întorc toporul şi-l  pocnesc uşor cu muchia peste tâmplă. Un chic, nu mai mult. Atât  cât trebuie ca să cadă în râpă. O să spun că a alunecat şi s-a lovit de un copac”.

A iuţit pasul şi a tras de toporul legat în spatele carului, fără să se mai uite în faţă.  Simte în mână greutatea lui, cum n-a simţit-o niciodată. Un şnur de gheaţă i s-a întins pe spate, un nod bolovănos i s-a oprit în gât. Calcă apăsat, privind în pământ. I se pare că merge   încet, prea încet. Parcă ar avea picioarele legate! Grăbeşte pasul. A trecut de roţile din spate ale carului, a ajuns la cele din faţă, acum e lângă boi. Totul s-a derulat prea repede. Nu a văzut că boii s-au oprit iar.

Nu mai are acum decât un singur gând:

„Îl omor şi am terminat cu el. Gata! Am încheiat socotelile.”

Ridică ochii, pregătindu-se să apuce toporul cu amândouă mâinile. Atunci l-a văzut. Bătrânul se oprise acolo, calm, întors cu faţa spre el.

„Fă-o acum!”, îi zice el. „Tot aici l-am omorât şi eu pe tata”.

 

 Hârleţul

 

Împietrit de privirea tatălui, a simţit că mâinile îi rămân fără vlagă. Toporul i-a căzut din mână. Într-o clipă, gândul ucigaş îl părăsise. I s-a părut că acolo e mai multă lumină, că s-a trezit atunci dintr-un coşmar. Picioarele şi mâinile îi tremurau de parcă îl apucaseră frigurile. A încercat să spună ceva, nici el nu ştie ce, dar nu mai putea să deschidă gura. Păduri de amintiri se surpau în el. Nimic din ceea ce credea nu mai stătea în picioare. Scăpase dintr-un coşmar şi nimerise dintr-o dată în altul. Tot ce plănuise el devenise faptă. O faptă îngrozitoare, sinistră. Bătrânul lui, boşorogul acela împuţit care se credea Dumnezeu şi îi poruncea lui ce fată să-şi ia, era un criminal. Şi nu unul de rând, ci unul care şi-a omorât tatăl. Un monstru care s-a ascuns ani de zile sub acelaşi acoperiş cu ei. Ace de gheaţă îl înţepau prin şira spinării… Toate reproşurile aruncate bătrânului se îndreptau împotriva lui. Era pregătit să-l omoare, a fost la un pas de asta. A plănuit crima la fel ca şi el. Nu, aşa ceva nu se poate! Gândurile îl sâcâiau ca nişte viespi iritate. Şi totuşi, adevărul ăsta este. În faţa lui, neclintit ca un sfânt, cu o privire de om hăituit de năluci, era taică-su. Îl vede cum i se mişcă buzele şi îşi dă seama că el îi spune ceva.

„Când te linisteşti, ia hârleţul şi vino jos, să-l dezgropăm. Mâine dimineaţă, o să merg la poliţie, să le spun ce-am făcut. L-am îngropat aici, ca pe un câine”. Şi ochii lui s-au umplut dintr-o dată de lacrimi. Costel nu-l văzuse niciodată plângând.

 

Încet, bătrânul s-a lăsat să alunece către fundul râpii, fără să-i mai pese de zgârieturi ori de crengile care-l loveau peste faţă. După peripeţiile ultimelor zile, aproape nimic nu mai avea importanţă. Presimţirea că băiatul vrea să-l omoare se adeverise. După nopţi de zbucium, se împăcase cumva cu ideea şi o vedea chiar ca pe un fel de eliberare. Nu se gândise nici o clipă că efectul mărturisirii îl va opri pe băiat să ridice toporul. Nici măcar nu-şi gândise vorbele. A reacţionat pur şi simplu împins de împrejurări. Aşa i-a venit atunci să spună. Nu era nici el un om tare în explicaţii ori subtilităţi psihologice. Un om robust în copilărie, ajunsese cu sufletul sfârtecat. Ca un trunchi de salcie, putred pe dinăuntru. În momentele în care îl inundau neliniştile, se gândea să meargă la preot şi să se spovedească. Gândul ăsta era ca un leac. Uita pentru o vreme tot ce făcuse. Apoi o lua de la capăt. De când s-a întâmplat, niciodată nu-şi spusese, nici măcar în gând, că ceea ce făcuse era o crimă. Ca să nu se dea de gol prin ceva, nu călcase niciodată în locul în care îl îngropase pe tatăl lui.

 

„Nenorocitul ăsta de pământ. De parcă nu ne-am duce cu toţii acolo. Scăpase taica de nemţi, în primul război, a scăpat de friguri,  a scăpat de ruşi, de toţi. Şi l-am omorât eu, pe la spate. Ca un ticălos”.

S-a lăsat jos, pe pământul ud, zgâlţâit de sughiţuri de plâns. Parcă-l vedea. Îl lovise în cap, gâlgâia sângele curgându-i pe spate şi el tot mai striga:

„M-ai omorât, nenorocitule. Aşa să mori şi tu… !”.

 Sărise după el şi l-a lovit iar şi iar cu toporul. Ca să tacă…”

„De topor să mori şi tu! Te blestem.”

Au fost ultimele lui cuvinte. L-a blestemat şi după aceea a tăcut.

S-a aşezat acolo lângă el, să-l vadă murind. Era fericit atunci, aşa i se părea lui. Scăpase de tiran, putea să facă orice. După ce a curăţat toporul, ştergându-l cu frunze, s-a întors şi a luat hârleţul din car. N-a fost nevoie de prea mult efort ca să desprindă o bucată din malul abrupt. Mortul era gata îngropat. În peretele de lut se arătase un pietroi uriaş, colţuros. A mai săpat puţin şi peste pământul căzut s-a lăsat şi pietroiul.

„Să-i ţină de cald. Nu-l mai găseşte nimeni aici”.

 

Os după os

 

Strigă la băiat să aducă şi toporul de sus.

Au tăiat împreună un carpen subţire, cioplind un drug să poată da piatra la o parte, apoi s-au apucat să sape, aruncând pământul. Bătrânul muncea ca un apucat, lac de transpiraţie.

Începuse o ploaie mocănească de toamnă şi apa îi udase pe amândoi până la piele. Nu se mai gândeau la asta. Acolo sus, în drum, boii

aşteptau răbdători şi uzi, mişcându-şi cozile din când în când. Jos, în râpă, au descoperit oasele. Bătrânul şi-a dat drumul, în genunchi, pe pământul ud.

„Ce-am făcut? Ce-am făcut?”

Lua dintre bulgări os după os, cu băgare de seamă, să nu uite nici unul, şi le punea într-un sac adus de băiat din căruţă.

Costel nu mai scotea nici un cuvânt. Ar fi vrut să-şi condamne tatăl. Dar cum să facă asta, când şi el plănuise, cu mintea lui, să-l omoare?

„Şi tocmai aici, Dumnezeule!”

Ar fi vrut să-şi ceară iertare, dar nu făcuse niciodată asta. Nu adunase în el decât ură.

 

Lupii

 

„I-am crăpat capul cu toporul!”, repeta tatăl lui. „Pentru că n-a vrut să-mi lase pământul. Avea tot un car cu boi, numai că erau deschişi la culoare. După ce l-am acoperit cu pământ, am plecat prin pădure, sus, către Faţa Oarbei, am coborât valea şi, acolo, am dat carul într-o râpă, cu boi cu tot. Pe urmă, m-am tot dus prin pădure. Aveam ceva bani, mi-am cumpărat un costum de haine din Adjud şi m-am dus să lucrez la mină. Nu ne văzuse nimeni când am plecat; mama murise cu un an înainte de friguri. M-am întors după doi ani acasă. Era prăpăd, furaseră tot de prin curte, căzuseră pereţii. Am întrebat de bătrân şi vecinii mi-au spus că l-ar fi găsit cineva prin pădure, mâncat de lupi. Mai erau doar oasele. Nu se făceau cercetări pe atunci.

Credeam că m-am răzbunat, nici măcar nu-mi părea rău că-l omorâsem. A venit apoi războiul, m-au luat pe front, nu-mi păsa de nimic. Nu m-a atins nici măcar o schijă. Am scăpat de la Cotul Donului, agăţat de turela unui tanc nemţesc. Am mers apoi pe frontul din Vest, până în Tatra. Era cât pe ce să mă însor cu o unguroaică, dar ceva mă trăgea să vin înapoi. Nu mi-a trecut prin cap că aş putea să mor, aşa cum a murit şi el. Până acum câteva zile, când l-am visat într-o noapte… Mâine mă duc să le spun. N-au decât să mă închidă.

 

Orbirea

 

Atunci a simţit că şi el este ud până la piele… Dar nu mai avea timp să se gândească la băiat. În sufletul bătrânului se desfăşurau alt fel de bătălii. Văzuse pe front oameni sfârtecaţi de obuze, muribunzi strigând după ajutor, fusese acoperit cu pământ în urma unor explozii, dar se răcise de toate. Nu-l mai impresionau. Acum, însă, sufletul lui era un iad. Dacă ar fi avut obişnuinţa de a gândi, ar fi înţeles că în viaţă sunt şi lucruri mai importante decât pământul, ura şi bătălia oarbă pentru o existenţă fără rost. Dacă ar fi fost dedat cu astfel de situaţii, s-ar fi gândit, poate, că pericolul nu trecuse. El îşi descătuşase sufletul, se mărturisise. Era eliberat… Dar băiatul, palid şi ud, aproape că nu spunea nici un cuvânt. Au urcat, bătrânul ducând sacul cu oseminte în braţe, ca pe un copil, au mânat boii mai sus, într-un loc unde puteau întoarce şi au pornit spre casă. Taică-su vorbea, uitând să se mai oprească. N-a vorbit el în toată viaţa ca atunci. Numai despre el şi despre ai lui. Din când în când, se întorcea să vadă dacă a legat bine sacul cu oseminte.

„Asta n-a fost viaţă”, continua el să repete. „Nu poţi trăi cu aşa un păcat pe suflet.”

Tată şi fiu mergeau amândoi în faţa boilor.

 

O altă „instanţă”

 

Auzise carul de cum ieşise în drumul satului. Catrina îl cunoştea după hodorogeală. Chiar şi atunci când ploua. A ieşit la drum, neliniştită ca de o presimţire rea. A deschis porţile şi s-a dat la o parte să poată intra. Amândoi erau de nerecunoscut.

Băiatul avea o faţă ca de ceară, iar omu ei părea într-o stare de vioiciune pe care nu putea să şi-o explice. Bătrâna nu întrebă nimic. Nu întreba niciodată. Intră în casă să le pregătească schimburi şi apoi îi trimite pe amândoi să se îmbrace.

„Vă fac ceva să mâncaţi? îi întreabă ea, căutând în fugă spre cei doi. 

Pentru prima dată nu se mai evitau unul pe altul.

„Nu, lasă.”

Bătrânul îşi pusese un sac de plastic pe cap să nu-l plouă şi s-a dus să adune lucrurile din car. Sub lemne uscate, ascunsese cu grijă sacul cu osemintele. L-a luat cu băgare de seamă şi a intrat cu el în grajd, căutând un loc să le ascundă. Încă nu ştia ce să facă cu oasele. L-a lăsat în grajd, ascuns sub un vraf de scânduri pe care le ţinea pentru un coşciug. „Nu se ştie niciodată când e nevoie de ele. Mai bine să fie.” Nu s-a întors în casă. A intrat în beci, făcându-şi de lucru la butoiul cu vin. N-o fi intrat careva să-l fure? Gândul că altcineva din casă i-ar fura vinul şi l-ar vinde  pe ascuns devenise pentru el un fel de obsesie. Dar nici la asta nu se gândea acum. S-a aşezat acolo, lângă butoi, şi a lăsat gândurile slobode. Ca să gândească, trebuia neapărat să fie singur, să nu fie altcineva prin preajmă. De obicei, făcea asta când mergea la closet. Acum îi fusese mai la îndemână scaunul de lângă butoiul cu vin. Nici unul din casă nu îndrăznea să-l cheme când se ducea la beci; începea să verse numai înjurături cu sfinţi şi candele.

S-a aşezat, s-a tot răsucit până a găsit un loc potrivit, s-a rezemat de butoi şi s-a întors la frământările lui.

„Vangheaua lui… ” Vinovat era tot mortul, chiar şi după judecata lui târzie. Acuma însă îi trebuia o ieşire pentru el. Dacă băiatul se scapă şi spune ceva, e năcaz. Tot mai bine este să se ducă el la poliţie. A trecut atâta amar de vreme de atunci. Taie un porc, caută un avocat bun şi nu-l mai închide nici popa. Şi, dacă tot veni gândul la popă, a sărit la asta.

„De la poliţie, când mă întorc, trec pe la părintele şi-l rog să mă mărturisească. Şi poate îi zic să facă şi o slujbă de înmormântare. Să fie şi el băgat în groapă, la cimitir, lângă mama. Doar e creştin.” Până aici toate erau şnur. Şi cu poliţistul, chiar şi cu un avocat, şi cu popa. S-a încurcat însă când a ajuns la nevastă-sa… „Vangheaua ei!”

Bătrânul avea o vorbă a lui. De câte ori era în impas, apela la o înjurătură pe care o învăţase de la bunicul lui. Ajungea să spună „Vangheaua” şi parcă i se limpezea mintea. Aşa şi acum. Un gând ce parcă nu era al lui l-a făcut să se liniştească.

„Da ce, mâine nu-i o zi? Oi vedea io… E timp.”

Habar nu avea de toate cele care se porniseră în el. Mărturisirea lui abia începuse. De unde să ştie el că urmau alte şi alte răspântii?

 „Cu băiatul am scos-o la capăt. Am scăpat de năcaz. El o să mă ierte. Dar ceilalţi ce vor zice? Abia aşteaptă una ca asta… Cum o să le spun vecinilor că eu, cu mâna mea, l-am omorât pe tata? Cu ce obraz mai pot ieşi acum în sat? Ce-or să zică neamurile?”

Aproape fără să-şi dea seama, o sărise iar pe Catrina. Ea era hopul cel mare. Cum ajungea la ea, aluneca spre alt gând.

„De ce mi-a dat Dumnezeu tocmai mie una ca asta?! Mai bine mă omora acolo , în pădure. Aş fi scăpat de chin…”

Câtă vreme crima a rămas ascunsă, nu-şi pusese niciodată asemenea întrebări. Şi nici nu punea mare preţ pe ceea ce credeau ceilalţi. De altfel, trecea în sat drept un om săritor la nevoie. Asta fusese ascunzătoarea lui. Nu a fost unul care să-i ceară ajutorul la ceva şi să-l fi refuzat.

 

Ochii satului

 

Băiatul mâncase şi, chinuit de gânduri, îşi găsise un alt refugiu. Ca să scape de întrebările maică-sii, s-a băgat în pat, zicând ca se culcă. Remuşcările şi gândurile negre nu-i dădeau pace. Lucrurile se încurcau rău de tot.

„Sunt fiul unui criminal. Toţi or să afle. Ce-o să-i spună ei? Cum să mai facă nunta? Cum or să ne privească oamenii?”

Dacă ar fi făcut măcar o şcoală profesională, ar fi putut să plece la oraş, să-şi găsească un rost. Dar acum, când cei de-un leat cu el se întorc acasă, ce să facă?

Fabricile se închid. Cine să-l primească? Şi, pe urmă, n-a fost el la un pas de a-şi omorî tatăl? S-a sculat, a ieşit în grădină, mergând de câteva ori până în livadă. Între straturile de ceapă şi vie se află o cărare îngustă, loc de trecere. Mai jos, erau o câţiva pruni plantaţi de taică-su. Îi ziceau livadă, dar nu erau mai mult de 20 de pruni. Aproape de capăt, era un cireş amar, cu ramuri răzleţe.

Copacul lui.

 

Foamea

 

Păstrând un obicei al locului, atunci când s-a născut el, tată-său a adus din pădure un cireş sălbatic şi l-a sădit în grădină. Gândise mai întâi să-l altoiască, dar apoi, ascultând de un gând al Catrinei, meşteră în pregătirea dulceţurilor, l-a lăsat sălbatic.  „O să facă cireşe amare şi astea sunt bune pentru dulceaţă.” Şi, într-adevăr, nici o femeie din sat nu ştia să facă o dulceaţă mai bună.

Dacă cineva din familie l-ar fi observat pe Costel în momentele acelea, ar fi văzut că se întâmplă ceva rău. Băiatul nu-şi găsea locul.  Şi-a făcut de lucru prin curte, s-a dus la grajd şi apoi la lemne. Ar fi vrut sa vorbească, dar nu avea cu cine. De câteva ori a făcut drumul până la cireş şi înapoi. Era ca un butoi în fierbere. Către mamă-sa răspundea morocănos la tot ce-l întreba.

„Mi-a cerut doar un borcan cu dulceaţă, din aia, de cireşe amare” va povesti ea, întrebată, în zilele următoare.  „L-a luat în braţe, aşa cum îşi ia un copil mic o jucărie, a ieşit pe prispă şi a început să mănânce încet, până a terminat-o. A lăsat borcanul acolo, a băut câteva căni de apă, apoi şi-a reluat drumurile până în fundul grădinii şi înapoi.” Bătrânul îşi făcea de lucru la gardul stricat. Doar aşa, ca să nu stea. Nu avea timp de băiat. Întunericul se lăsa deja peste cătunul de lângă pădure. Venea seara şi, odată cu ea, ceva, ca o stânjeneală, punea  stăpânire pe toţi ai casei. Catrina doar părea mai vioaie. Se învârtea în jurul sobei, pregătind cina. Ca să alunge presimţirile negre, mormăia o rugăciune pe care şi-o făcuse singură cu frânturi amestecate din Crez şi alte rugăciuni auzite la biserică. 

 

Cocoşul tăiat

 

În seara aceea, după multe zile de tăcere apăsătoare, s-au aşezat la masă toţi trei. Aveau o masă de lemn, rotundă, cu picioare scurte, aşezată în mijlocul bucătăriei, între pat, perete şi sobă. Stăteau pe scăunele mici, de lemn, privind în pământ. Catrina ocupa locul cel mai apropiat de sobă; să poată avea la îndemână oalele cu mâncare. Dimineaţa, înainte de a pleca la pădure, bătrânul tăiase cocoşul, pintenatul cu pantaloni scurţi. În strachina de pe masă aştepta un borş aburind. Bătrânul şi-a făcut cruce şi a început să mănânce. Catrina l-a văzut pentru prima dată făcându-şi cruce. N-a zis nimic, s-a închinat şi ea, iute, a rupt cu lingura o bucată de mămăligă pe care a rostogolit-o în acelaşi castron cu borş. Băiatul a început să mănânce mecanic, absent.

 „O fi răcit, săracu'”, se gândi bătrâna în sinea ei, trăgând cu ochii spre cei doi, „că tare i-a mai plouat astăzi.”

Ar fi vrut ea să zică despre vedenia din uşa grajdului, dar simţea că în aer pluteşte o anume încordare. Nu mai era situaţia din zilele trecute, dar nici nu se putea vorbi de o atmosferă destinsă. Au terminat borşul, au mâncat şi friptură, din acelaşi cocoş. Bătrânul s-a dus şi a scos din beci o cană cu vin roşu, din cel bun, pe care-l păstrau pentru cine ştie ce ocazie. A turnat în pahare, îndemnându-l pe băiat să bea: „Hai, ia şi tu. Să vezi dacă-ţi place. Îl ţineam pentru nunta ta…”

Băiatului i s-a pus un nod în gât. S-a ridicat în picioare. Mâna cu paharul îi tremura. „Păi, zice el mai în silă, e bine că l-ai păstrat. O să trebuiască…”. Catrina se uită la Costel, aproape că nu-i cunoştea vocea. Bătrânul vede şi el că e palid, dar se gândeşte că sunt de vină întâmplările de peste zi. Afară, chiar lângă casă, se aude iar ţipătul cucuvelei:

 „U-huu! U-huu! U-huu!”.

 

Chircit

 

În casă, toţi se pregătesc de culcare. Vitele sunt la locurile lor, cu mâncare până dimineaţa, porcii au tăcut din guiţat după ce şi-au potolit foamea, păsările sunt închise în coteţele ridicate pe stâlpi de stejar, să nu ajungă la ele vulpea. Catrina roboteşte prin bucătărie şi apoi se dezbracă, pe întuneric. S-a aşezat în genunchi, în faţa icoanei prinse în perete, să spună Tatăl Nostru.

„…Şi iartă-ne nouă greşalele noastre, aşa cum şi noi iertăm greşiţilor noştri…”

Bătrânul s-a chircit în pat, singur cu gândurile lui. Adoarme, visează scene din război şi din copilărie, vorbeşte în somn cu tatăl lui, cerându-şi iertare, se trezeşte, iese afară şi se întoarce iar în casă. Se culcă din nou, perpelindu-se până spre ziuă. În camera cealaltă, cea bună, doarme băiatul. Doarme e un fel de a spune, pentru că nici el nu a putut să închidă ochii toată noaptea.

„Sunt un criminal, un om care nu a făcut nimic bun în viaţă. Un criminal născut de un criminal…”

Adoarme în cele din urmă şi visează locul din pădure. Acolo, exact unde a stat în timpul zilei tatăl lui, este un om ciudat, cu un fes roşu în cap. Are o faţă neagră, păroasă şi râde la el. „Hai, vino! De ce nu ai curaj? Fii bărbat măcar o dată!”.

 

Laţul

 

Când s-a trezit, pe la trei şi jumătate, patru, cum se trezea de obicei, primul gând al bătrânului a fost acela să îngroape sacul cu oseminte.

Gândurile se mai schimbă.  Visase peste noapte tot felul de parascovenii, dar el nu credea în lucruri din astea. „Treburi muiereşti!” Dă din mână pentru alungarea imaginilor din vis, ca şi cum s-ar fi apărat de un bărzăune ce-l sâcâia.

„La dracu. Oi vedea io!”

Şi începe să aşeze în minte cele întâmplate cu o zi în urmă.

„Întâi să văd ce s-o alege la poliţie. Dobitocii ăştia mie-n sută mă trimit la închisoare.  Da’ …poate scap. Cu un porc tăiat şi un avocat bun, îs om făcut: NEVINOVAT!” Cuvântul ăsta nu-i dădea pace: îl irita pe dinăuntru, de parcă ar fi înghiţit vitriol.

„Bine era dacă îl păstram.  Am avut o sticlă cu vitriol, da’ l-am dat la nenorocita aia de cumnată-mea.”

Îşi trece mâinile bătucite peste faţă, frecându-se ca atunci când se spăla.  Ceva, în gândurile lui, nu se aşeza cum ar fi vrut. Ca şi cum şi-ar fi făcut o jucărie şi un altul venea să i-o strice.

„Nu, n-o să mă duc la poliţie. Mai dă-i dracului de idioţi. Asta-mi trebuie acu’, la bătrâneţe. E mai bine să tac. Şi nici femeii nu pot să-i zic nimic. Asta e curată belea: nu-şi ţine gura nici s-o tai. Dacă îi spun, într-o oră află tot satul”.

S-a îmbrăcat în întuneric şi a ieşit în curte, fără să facă zgomot. A luat sacul din grajd, îl ascunsese după scândurile acelea pentru sicriu, unde nu umbla decât el, a luat hârleţul lăsat tot acolo şi a plecat spre livadă.

Pleacă pe cărare şi începe să se târguiască cu mortul  din sac:

„Băi, tată, ce să-ţi fac? N-ai parte de cimitir, da nici în grădină nu-i rău. Numa că… tot fără cruce o să fii şi aici! Nu ies toate lucrurile cum vrem, vangheaua ei de viaţă!”

Ajunge între pruni şi lasă sacul jos, aşezându-l cu grijă.

„Auzi moşnege?” îl întreabă în şoaptă…

Peste sat, îngânându-se, au început să cânte cocoşii.

 „O să te îngrop sub cireşul amar, sub cireşu băietului. Să nu uit unde eşti!”

În livadă erau mai mulţi pruni, dar cireşul era unul singur. S-a apucat să sape, trăgând cu ochiul spre grădinile vecinilor, să nu-l vadă cineva. În scurt timp, a făcut o groapă cam de jumătate de metru, a băgat în ea sacul, a dat la loc pământul şi apoi a tras o grămadă de frunze, adunate nu departe, peste pământul săpat şi bătătorit cu picioarele. A lăsat hârleţul la o parte şi a dat să-şi facă cruce, ridicând ochii spre cer. Atunci l-a văzut.

Costel era acolo, spânzurat în cireş.

 

Epilog

 

După ce a murit tata, la începutul anului 1989, a rămas la Schitul lui Dragoş doar mama. Îşi păstrase un cal, l-a avut – un fel de reazem la nevoie, până când a  găsit-o un vecin în grădină, paralizată. Se mai ajuta cu el, avea o preocupare. O vreme, treceam mai des pe acasă. Rămâneam cât să o văd, îi mai duceam câte ceva. Nu m-a încurajat să mă implic în problemele ei, poate că-şi dorea de prea multă vreme o formă de libertate. Îmi era însă limpede că nu poate să ducă singură toată gospodăria, cum era pe vremea când trăia şi tata. Pe de altă parte, înţelesesem deja că dacă aş chema-o să locuiască la noi, la bloc (insistenţele soţiei), aş ajuta-o doar să moară mai repede. Felul ei de a fi  erau grijile şi treburile zilnice. Robotea de dimineaţă până seara, secera sau cosea iarbă pentru cal, îl ducea la păscut – mai erau nişte locuri ale tuturor la poalele pădurii, ori prin capătul unor parcele de pământ. Terenul recuperat – retrocedat – era format din mai multe bucăţi, una pe luncă, una pe coastă, alta la şosea (lângă Răcăciuni), o alta la Poiana lui Dumnezeu, în pădure, în fine în vreo zece – douăsprezece locuri diferite. Mai toţi făcuseră aşa. Dacă nu mergea recolta într-un an într-un loc, sau bătea grindina, te salvau celelalte parcele. Într-un astfel de loc, hat în hat cu noi, aveau o bucată de pământ, a lor, „părinţii lui Costel”. Numele real este altul decât cel folosit de mine. În primăvara aceea, ce l-o fi apucat, când a ieşit la arat, a luat de la noi – mama nu pusese încă pe nimeni să are şi să semene – cam o jumătate de metru pe o lungime de vreo 400 de metri cât avea terenul. A văzut şi mama, s-a certat cu el, a ameninţat-o, în fine. În anul acela, nu mai ştiu de ce nu apucasem să trec pe acasă. Mama mi-a spus despre întâmplare abia după câteva luni, prin vară. Plătise un vecin să facă un gard pe noul hat, aşa cum hotărâse după bunul plac, acel consătean. Pe urmă, la scurt timp, a început să plouă. Şi, curios, o alunecare de teren, mutase acel gard, pe toată lungimea cu vreun metru şi ceva, mai încolo, în proprietatea megieşului… A venit şi preotul să vadă „minunea”. A vorbit şi oamenilor, în biserică, în predica de după liturghie… Se dusese vorba ca de popă tuns, veneau de prin satele vecine la Schitul lui Dragoş, în pelerinaj… Au mai trecut câteva luni. În toamnă, altă întâmplare. Băiatul aceluiaşi consătean a fost găsit spânzurat în cireşul din fundul grădinii. Era un obicei în acea zonă. Când se năştea un copil, un băiat, tatăl căuta un pom potrivit cu anotimpul, şi-l planta în grădină, în ogradă, cu rădăcinile înfăşate în „casa fătului” (placentă!). Tot un cireş aveam şi eu plantat în grădină, un cireş avea şi … „Costel”. Cazul a fost clasat drept sinucidere, preotul „a lăsat de la el” şi l-a înmormântat creştineşte.

Povestea însă, relatată de mama, avea un har ieşit din comun, m-a prins. Prins cu alte griji, am ajuns la Schitul lui Dragoş abia într-unul din  anii următori. M-am gândit să nu las tensiuni mocnite şi să fac un gest către împăcare. Luasem cu mine un litru de ţuică întoarsă din Bihor, chiar de la Ştei, unde fusesem cu câteva luni mai devreme, şi într-o seară l-am chemat pe tatăl lui Costel la noi acasă, să-l cinstesc. Din vorbă în vorbă, ne-a prins miezul nopţii şi nu dădusem gata nici jumătate din conţinutul acelei licori binecuvântate. Pe la primul cântat al cocoşilor, bătrânul a început să plângă şi-apoi să mărturisească. Cam tot ce am relatat mai sus. Când a terminat s-a ridicat şi fără nici o altă vorbă a ieşit pe portiţă. M-am întors în Bucureşti. Acele întâmplări continuau să dospească în mine, amestecându-se cu altele, poate şi mai ciudate, din acelaşi cătun… Mă bătea gândul să încep să le scriu. Dar era însă prea devreme. Peste câţiva ani, eram la „Curentul”, am povestit unui jurnalist extraordinar – dl Gheorghe Călin, era pe atunci şeful secţiei de reportaj-anchetă – despre întâmplare. A insistat să scriu povestea în forma pe care o ştiam.

„O să aveţi timp mai târziu, să o adânciţi… Nu o lăsaţi nepublicată. Este o temă uriaşă: cine plănuieşte să-şi distrugă rădăcinile rămâne fără viitor! Şi este mai mult decât atât în ce mi-aţi povestit.”

Nu ştiu ce anume văzuse… L-am ascultat şi am aşternut ce ştiam pe hârtie. Relatarea a apărut cu titlul: „Fă-o acum!”, fiind publicată în „Curentul” în două episoade. Schimbasem însă numele personajelor.

Era în 1998. Un profesor de la şcoala din Draguşani, satul de care aparţine şi Schitul lui Dragoş, a mers la Bacău, având niscaiva treburi pe la inspectorat, tocmai în zilele când apăruse „Curentul”, a luat câteva exemplare ale ziarului, cele două numere, apărute unul după altul. Aşa a ajuns povestea şi la „tatăl lui Costel”. Nu ştiu cât s-o fi frământat în sinea lui. Cert este că peste câteva săptămâni de la apariţia povestirii, s-a dus la un vecin – el nu avea telefon acasă – şi m-a sunat. La telefon i-am recunoscut glasul (am avut şi am o memorie auditivă foarte bună); mi-a spus doar atât: „Aţi publicat tot ce v-am spus. Aveţi grijă!…”

N-am apucat să-i spun că în acel text nu erau nici numele lui, nici al băiatului sau al soţiei ori al satului… A închis.

În anul următor, prin vară, într-o zi caniculară, noaptea, cineva a aruncat ceva aprins în grajdul unde mama îşi ţinea calul. În podul grajdului era fân uscat, rămas în parte din anul anterior… Era pe la două către trei, noaptea…

Au sărit vecinii să stingă focul, dar nu se puteau apropia… S-a trezit mama, ţinea calul legat – moşmondit – cu o funie de iesle. Făcea un nod, marinăresc, nu ştiu de unde învăţase, nu izbutisem niciodată să-l dezleg… A luat un cearşaf, l-a băgat în găleata cu apă şi l-a udat şi a intrat în grajd unde l-a aruncat, ud peste cal… A dezlegat nodul şi a ieşit cu el în curte. Calului îi arsese deja coada şi coama… Mama, aparent, n-a păţit nimic… nici o arsură… Deşi ieslea era toată o vâlvătaie şi de sus, dinspre pod, cădeau bârne de lemn, aprinse…

Poliţia a făcut o anchetă. Un vecin, turnător la Miliţie, şi pe vremuri şi pe atunci, după aşa-zisa revoluţie, i-a spus mamei că l-a văzut pe nenorocit cum a sărit gardul – gard de lemn – cu o feştilă aprinsă în mână şi că se pune martor. Mama însă a declarat la şefului de post că s-a dus seara acolo cu o lumânare aprinsă  ca să dea apă la cal. „Nu vreau să fac rău la nimeni!” mi-a spus după aceea. Ştiam, de altfel, că oriunde mergea noaptea, nu avea nevoie de lumină. Ar fi văzut şi cu ochii închişi… Cunoştea fiecare ungher, fiecare piatră din acea gospodărie…

Peste o lună, prin august, eram în Apuseni, de la Zlatna, către sud… Ziua în care o descoperisem pe Catrina Oneţ, vrăjitoarea plasată de mine în zona Ilvelor, ca să o feresc de necazuri, după cele ce voi publica mai târziu (peripeţii publicate sub titlul „Boul roş, semne şi umbre”).

*

– De unde eşti, maicî?

– Din Bucureşti, răspund eu, sigur pe mine.

– Ba nu, să nu te superi, da’ matale nu eşti din Bucureşti. Vii dintr-un sat, numa’ că e mai adunat ca Măgura noastră. Vii de la Schitul Mănăstirii, aşa îi?

– Aşa este, da’ cum de-aţi ştiut?

– D’apăi, maicî, le mai brodesc şî eu. Ce sî fac?

 

*

Ştia şi de mama, şi de isprava cu scoaterea calului din flăcări, şi de vecinul care pusese focul… Mă gândisem că, poate, îmi citeşte gândurile… Şi când mă pregăteam să plec, o aud că-mi spune:

– Am tăt umblat, da acuma am venit acasă. Ştiam că tre’ să vină cineva, tre’ să vină. Şî nu puteam me, şî veneam sî ajungî. Şi s-a pornit vânt, şi-am rătăcit…

Şî numa’ odatî am ajuns, când aţ’ vin’t. Aţ’ văz’t?!

***

– Tre’ să-i daţi un răspuns mamei dumneavoastră. Dar nu mai puteţ să vorbiţ cu ea. Orice aţi face, nu mai puteţ.

– De ce? Se întâmplă ceva rău?

– Nu mai puteţ să vorbiţi cu ea, nu mai puteţ…

***

Peste două zile, când m-am întors la Bucureşti, m-a anunţat un vecin că mama paralizase. Un atac cerebral, cu semipareză şi afazie!

Alte drumuri la Drăguşani şi Bacău, la spital, alte peripeţii…

În primăvara anului 2003, chiar de Paşti, la Înviere, mama s-a mutat în lumea celor veşnice. După trecerea celor 40 de zile am fost din nou acasă, pentru parastas. Am mai rămas câteva zile acolo. Să caut o posibilă rezolvare… Dacă nu găseam pe cineva să poată avea grijă de casă şi grădină s-ar fi părăginit toate…

Un vecin îmi adusese un corn, pus într-un gălitar (un fel de ciubăr, cu doage, ca şi cum ar fi un butoi tăiat pe jumătate). Îl scosese cu rădăcini şi cu pământul din jur ca să nu se usuce şi să-l pot transporta la Bucureşti cu o maşină. Până voi găsi eu o posibilitate să-l transport, e mai bine să-l plantez acasă, m-am gândit. Am luat hârleţul (cazmaua) şi m-am dus să caut un loc. Am ajuns în capătul grădinii, aproape de cireş – cireşul meu – care începuse să se usuce. M-am apucat de săpat… Şi la al doilea rând am dat de ceva tare. Am înlăturat pământul cu grijă, dezvelind un sac de iută, încă rezistent, şi în el un schelet.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*