Rugăciunea poetului pentru înflorirea livezii

08.02.14 by

Rugăciunea poetului pentru înflorirea livezii

Al doilea volum de versuri, Rugăciunea nefericiţilor (2013)*, de
Gabriel Petru Băeţancopip (născut în Arad, la 22 octombrie 1986), îşi constelează
aria tematică / motivică în complementaritatea celei din debutul editorial,
Iluzii în ambalaje de carne (2011), fără a se putea spune că-i „ieşită din
comună” – aria constelată, desigur… Ceea ce nu înseamnă că respingem în
vreun chip, ci, dimpotrivă, vrem să spunem că ridicăm şi noi arătător-degetul
spre Constelaţia Lyrei, tot în direcţia „vectorial-paralelă”, dar inversă, de
lângă Ştefan Doru Dăncuş ce, în Prefaţa, de la secundul volum, Rugăciunea
nefericiţilor (fără „co-tangenţă“ – şi-o spunem cu mâna pe auriculul stâng –
la prefaţa de la primul, Un debut convingător cu sclipiri de aforisme, de
Ionuţ Caragea), certifică, subtil (şi cu gândul irepresibil la un Minister al
Poeziei, ca-n Janonia, unde invizibil să fie „plagiatul“), întru antichitate de
mimesis / catharsis: «Volumul de faţă confirmă, de fapt, ceea ce spuneam
despre poezie: „poezia trebuie să fie atât de fidelă realităţii / încât nici măcar
zeul cuvintelor / să nu îşi dea seama / că a fost plagiat“. Versurile sale au un
iz de elegie de sfârşit de lume şi, în acelaşi timp, explodează cu vitalitate
metaforică […] Obsesiv, ca şi cum şi-ar trimite cuvintele spre eşafod, dăm
2
peste „poezie“, cuvânt care se repetă sau la care face aluzie în aproape
întreaga carte. Speranţa mea este că autorul va reuşi să nu devină „hrană
pentru neant“…» (p. 6).
Eul / eroul liric din Rugăciunea nefericiţilor, de G. Gabriel Petru
Băeţan (văd că numele-i de pe coperta de la volumul de debut „a fătat“ o
iniţială ivită pe coperta secundului şi mă-ntreb dacă nu cumva autorul – cu
trei prenume acum – nu vrea să depăşească recordul, „brazilian, parcă“, undei
înregistrat un onomastic de 44 de elemente formate) este preocupat nu de
genunchii Cuvântului / Psalmului, ca, odinioară, în „ajun“ de prim război
mondial, Octavian Goga, ci de regenerarea prin scris, evident, în şase
interogaţii ale sinelui (fără legătură cu maladiile spiritului noician), în ultimă
instanţă, din primul poem-radar întru câştigare de bunăvoinţă, nicidecum ars
poetica, interogaţii la care Distinsul Receptor de Poezie se-aşteaptă a afla
răspunsuri de-a lungul „văii lirosofice” a celorlalte poem-texte băeţiansecunde:
«oare despărţirile / proiectează sfârşitul lumii / înlăuntrul nostru ? //
oare între reprimarea sentimentelor / şi o sinucidere pe hârtie / există vreo
diferenţă ? // oare cuvintele dintr-o poezie / îşi părăsesc vreodată muza? //
oare povestea noastră continuă / şi după ultimul punct / pe care-l voi scrie ? //
oare sufletul meu / se regenerează prin scris ?» (p. 7).
Dincolo de interogaţiile „deschiderii“, Distinsul receptor poate fi
interesat de reîntrupările ipotetice ale eroului liric băeţian în Meşter Manole
(«ca o cărămidă arsă în focurile suferinţei / pentru femeie /şi artă» – p. 8), în
Cristofor Columb (ce, în descoperirile sale n-ar fi trecut mai departe de
geografia coastelor femeii iubite), în Napoleon Bonaparte (întru drăgălăşenia
imperiului singurătăţii), în Marc Antoniu (asigurându-ne că ar fi renunţat
«pentru Cleopatra / şi la Roma / şi la zei» – p. 9), toate acestea doar spre a-şi
da seama că el nu este „decât un poet“, constructor în cuvinte (şi ale cărui
construcţii, ca în mitul fundamental pelasg > valah, se prăbuşesc dienocal în
sine), inspirat «în anonimat / de Ra-ul Egiptean» (p. 9), sau că el „parcurge
Antichitatea“ doar prin cuvânt.
Eroul liric băeţian mai surprinde în raza binoclului: o sală de teatru cu
«Soarele [ce] îşi trăgea cortina peste zi» (p. 11), «chipurile de carton» ca
«materii prime pentru moarte» (p. 13), «fericirea / într-un puţ fără fund» şi
«securea războiului» (p. 19), «două borne kilometrice / care nu se întâlnesc
niciodată» (p. 20), o nouă insulă «formată din inimile noastre / flămânde de
materie» (p. 45), «trei maeştri ai cuvântului» (p. 59), metropola unde iubita i
se scurge «prin vene / ca metroul pe sub zgârie-nori» (p. 22), poezia ca
«femeie care se cere răsfoită / cu dragoste» (p. 28) şi, de ce nu, ca «fertilizare
in vitro» şi «fericire pe Google» (p. 29) etc., ceea ce-l cam pune în
încurcătură la capitolul înţelegerea lumii ce îşi permite să judece şi «ceea ce
nu judecă nici Dumnezeu» (p. 31).
3
Şi poate pentru că noi ne aflăm în ajun de mărţişor-2014, mai
semnalăm Distinsului Receptor de Poezie, Livada de suflete înflorite, unul
dintre cele mai frumoase poeme dedicate Mamei: «tu nu ştii, mamă, că ai
semănat în mine / germenii schimbării, / […] // nu ştii că nu eşti doar o simplă
mamă, / că faci din orice loc o casă / precum ai făcut din mine / rodul vieţii
tale. // cuvintele pe care le-am învăţat de la tine / vor ajunge în inimile
tuturora, / oh, mamă, vocea ta prin mine va avea / ecou într-o livadă / de
suflete înflorite !» (p. 17).
Dacă „anodul“ volumului de faţă este poemul „deschiderii“,
Regenerarea prin scris, atunci woltaicizarea / tensionarea „văii lirosoficbăeţiene“
îşi găseşte „catodul“ în ultimul poem, Ce iarnă (p. 76), tot cu
bacoviană însingurare, cu trimitere şi la romantic-presimboliştii corbi
„trademici“ (< Tradem / Traian Demetrescu) şi „poeşti“ (< Poe / Edgar Allan Poe), cu „stârvuirea“ ens-ului, cu linişti trosnind în urechi şi-n vreascuri, cu măştile oamenilor de zăpadă, cu moartea ce, dintr-o fixare antic-degradatfotografică, „savurează“ o querelle între autor şi Dumnezeu. (4 făurar, 2014, la piramida extraplată a Timişoarei) ____________________ * G. Gabriel Petru Băeţan, Rugăciunea nefericiţilor, poeme, Bucureşti, Editura Eminescu (ISBN 978–973–22–1136–6), 2013 (pagini A-5: 82). www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment