Roman Cagliostro

28.01.15 by

Roman Cagliostro

Pietro se aşeză la masă unde era aşteptat de cei patru copii ai lui şi de Gabriela. Aveau o masă îmbelşugată din carne, pâine şi legume proaspete. Nimeni nu se atinsese de mâncare până la venirea lui. Spuse o rugăciune scurtă în linişte, apoi se uită cu plăcere cum copiii se înfruptă din toate bunătăţile pe care le punea cu greu pe masă, după o muncă îndelungată şi grea. Îşi muncea singur pământul, lucrându-l cu un plug de lemn pe care îl moştenise de la părinţii lui care trecuseră în nefiinţă nu de mult timp. Ei nu fuseseră de acord cu iubirea lui pentru Felicia… Dar nu pentru ei se despărţise de ea şi se casătorise cu Gabriela. Îşi iubea soţia ca pe ochii din cap, o respecta pentru hărnicia ei, pentru faptul că îi dăruise patru copii sănătoşi şi ascultători… Însă din când în când îi mai venea aşa un dor… Deşi nu avea carte şi nu desprinsese taina alfabetului, ştia cumva că lumea nu înseamnă doar muncă şi familie… Mai însemna ceva şi Felicia îi arătase câte ceva din acest Altceva, îi arătase cum vorbesc boabele de grâu, îl învăţase cum să asculte şi să înţeleagă limba animalelor, cum să privească norii şi să îi înţeleagă şi pe ei, cum să se culce în iarbă şi să sărute pământul umed de roua dimineţii şi apoi să stea nemişcat şi să asculte tăcerea. Îi era dor… acum avea patru copii minunaţi şi o soţie plină de iubire. Era tot ceea ce îşi dorise cândva. Şi nu înţelegea de ce nu poate să nu îi mai fie dor, căci după judecata lui era împlinit, chiar invidiat de vecinii lui, care nu reuşeau să fie la fel de gospodari şi care beau prea mult vin din propria recoltă. Îi era dor… atât de dor să facă baie în mare dezbrăcat seara pe înserat şi să pândească stelele pe care Felicia le numea într-un anume fel… Pe una o chema Lucia, pe alta Iubirea, pe alta Dorinţa, pe alta Nostalgia… Coperta-final
Pietro bău un pahar de vin roşu şi le spuse copiilor că e timpul să meargă la culcare. Gabriela îl privi cu ochii mari, întrebători…
— Vin îndată la culcare, îi răspunse Pietro. O să mai întârzi puţin pe prispă.
Gabriela plecă supusă şi Pietro văzu cum o umbră trece peste chipul ei. Îşi propuse să nu întârzie mult… Însă nu putea să nu se uite la stele.
Lucia strălucea mândră ca o regină pe cerul senin, Iubirea şi Dorinţa pâlpâiau în depărtare, iar Nostalgia era cea mai mare…
Îi spusese Feliciei că o iubeşte şi că ar dori să aibă copii împreună, că ar trebui să îi lase pe ţigani şi pe Florica şi să vină în casa lui, chiar dacă părinţii lui nu erau de acord, că el e puternic şi că o să muncească, o să cultive grâu, o să crească vite şi că vor avea belşug. Ea nu îi răspunsese pe loc. Făcuseră dragoste pe nisipul mării, apoi îl mângâiase privindu-l cu ochii trişti şi îi răspunsese că ea nu e pregătită încă şi poate nu va fi niciodată, că ea nu ştie dacă asta îşi doreşte şi nici dacă îl iubeşte aşa cum îşi doreşte el. Furios o îmbrâncise şi îi spusese să se întoarcă la şatra ei… Şi ea plecat… A căutat-o pe Gabriela şi a cerut-o de nevastă. Gabriela o iubea cu prietenie sinceră pe Felicia şi a căutat-o pe aceasta ca să o întrebe dacă îl poate lua ea de soţ… Şi Felicia îi spusese că se bucură pentru fericirea ei.
Pietro se mai uită o dată la Steaua Nostalgia… Era atât de aproape. Întinse mână şi o luă în palme. Strălucea ca un glob fermecat în mâinile lui. Felicia îi spusese că stă în puterea oricui să culeagă stele de pe cer. Nu o crezuse atunci şi îi spusese să revină cu picioarele pe pământ, să nu mai trăiască în lumi imaginare. Acum… acum putea şi el să culeagă stelele aşa cum culegea merele din pom. Avusese recoltă bună anul acesta. Grâul era în saci cules, vinul îl vindea pe bani frumoşi, vaca dădea lapte bun din care Gabriela făcea unt şi brânză. Îşi făcea toate treburile cu hărnicie… doar seara culegea stele de pe cer şi simţea cum nostagia îi cuprinde inima şi mintea. Încercă să îşi înlăture sentimentul de regret şi nu reuşi. Intră în casă și îşi mai puse un pahar de vin. Pentru prima dată nu se duse la Gabriela aşa cum îi promisese.
Felicia le călcase de câteva ori pragul după căsătorie şi se comportase admirabil, elegantă, surâzătoare, distantă. Dar Gabriela se întrista de câte ori el o privea şi încet încet ea nu a mai venit. Apoi şatra a plecat la Roma şi de atunci nu mai ştia nimic. Doar un zvon mai trecusepe la urechile lui cum că ea ar fi împrăştiat nişte hârtii cu spusele unui om important, un conte care ar fi fost închis în temniţa din oraşul San Leo. Nu erau decât zvonuri, iar el trebuia acum să trăiască fără ea. Gabriela îi oferea tot ceea ce dorise el de la o soţie. Era perfectă. Nu ar fi făcut-o niciodată să sufere. Câteodată doar când făceau dragoste simţea mirosul nisipului şi gustul de coacăze al buzelor ei, iar alteori îi auzea respiraţia şi simţea zborul lor. Ea îl învăţase să zboare când o pătrundea. Îi spunea să închidă ochii şi să fie atent la cum se desprind de pe pământ. Simţise de câteva ori că se ridică, darse speriase şi se prăbuşiseră repede înapoi. Ea îi spusese că dacă scapă de frică va reuşi să zboare cu ea… Dar el se temuse şi vrusese o soţie care să îi dăruiască urmaşi şi care să îl asculte şi să îl umeze în tot ceea ce hotărăşte el pentru viaţă, așa cum era legea firii și cum învățase de la părinții lui,cum aceștia la rândul lor învațaseră de la părinții lor și tot așa. Felicia nu vrusese să respecte legea firii și el o alungase…însă de atunci nu mai zburase niciodată.
Închise ochii şi dădu drumul stelei să zboare. Aceasta îşi reluă locul strălucitor pe cerul pictat cu măiestrie într-o seară senină de toamnă târzie. Se concentră în a asculta tăcerea… apoi simţi cum încet încet se desprinde de pământ şi se ridică tot mai sus. Deschise ochii şi nu se prăbuşi înapoi… ba chiar se miră văzând pământul ca un glob undeva departe. Stelele erau acum mult mai aproape, orbitor de strălucitoare, făcâdu-l să îl doară ochii privindu-le. Şi privirea îi fu surprinsă văzând că şi alţi oamenicălătoresc asemenea lui printre stele. Îi salută amabil, căci aşa fusese el învăţat să fie respectuos, iar aceştia îi zâmbeau, răspunzându-i la salut. De undeva de departe se auzi o voce cunoscută care se pare că îl chema… Încercă să audă mai bine şi să înţeleagă sensul chemării şi îşi dădu seama că era Gabriela. Deschise ochii şi reveni pe prispă, în balansoarul moştenit de la bunicii lui. O luă pe Gabriela în braţe şi îi spuse să contemple cu el stelele. Îi spuse că pe una o cheamă Nostagia, pe alta Iubirea, pe alta Dorința, pe alta Lucia…
*
*
Anunţ

Luni, 2 februarie 2015,ora 14, la Biblioteca “Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, poeta Any Drăgoianu lansează cartea de poezie “Între două aruncături de zar”, Editura “RAMURI”, 2015. Invitaţi: Emilian Mirea, Mihaela Albu, Mihai Firică, Ion Maria, Angi Melania Cristea, Liliana Hinoveanu, Jean Băileşteanu.
Sunt invitaţi să participe toţi iubitorii de literatură.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*