Regina Iubirii

26.10.15 by

Primim spre publicare:

„Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului” spunea Zoe Dumitrescu Bușulenga definind poezia. Asemenea poezie scrie Dumitru Ichim, o voce de excepție în peisagistica literară actuală. Volumul „Așa-i cânta îndrăgostitul din Sumer” este dovada că poezia actuală poate să fie extrem de valoroasă fără să adere la un pesimism exagerat postmodernist sau la căderea în bufoneria unor poetici de azi.
Comparabile cu „Ultimele sonete închipuite în traducere imaginară de V. Voiculescu”, prin forța exprimării artistice și prin mesajul profund pe care îl transmit, poemele de dragoste ale lui Dumitru Ichim vibrează și evocă Iubirea absolută, ca manifestare a ființei ce trăiește sacrul ca pe un dat firesc. În „Religie și spirit”, Lucian Blaga spunea că „religia ni se va revela, poate, drept cel mai complex fenomen spiritual, în care intră fel de fel de componenți: mitologici, magici, metafizici etc. Singură această împletire de varii factori ar fi suficientă să nuanțeze fenomenul religios de fiecare dată în alt sens”1. La fiecare lectură a poemelor lui Dumitru Ichim simți vibrația versurilor, incantația lirică ademenind și metaforizând stările eului liric. Religiozitatea poetului se pretează definirii blagiene, deoarece aceasta e altfel, „das Ganz Andere” („ceea ce este cu totul diferit”), după concepțiile despre sacru ale lui Mircea Eliade sau Rudolf Otto. Poetul este creator de lumi, reinventează starea paradisiacă, rescrie, cosmogonic, lumea ideilor: „În ipostază de „ales” al lui Dumnezeu, învestit cu har, poetul este, în opinia noastră, un homo religiosus, care, prin gestul ritual de Facere prin Poezie, sanctifică propria existenţă, prin imersiunea la „izvorul fiinţei”. Desprins de Tatăl Ceresc prin independenţa creatoare, stimulată de mistere, el e un Demiurg la scară umană, o ipostază a fiinţei în care coincidentia oppositorum îi adaugă şi atributul de homo interrogator, din care proliferează însuşirile lui homo symbolicus”2.
Volumul este un tot unitar, care surprinde nuanțat și pas cu pas, trăirile și emoțiile unui periplu de dragoste unic și tulburător în esența lui (în întreaga literatură română, doar Vasile Voiculescu a mai reușit o călătorie lirică de acest fel). Precum un poem dramatic, crește în intensitate și delimitează metaforic o cosmogonie a iubirii, în care El și Ea sunt chipurile veșniciei, simboluri arhetipale definitorii pentru viziunea lirică a poetului Dumitru Ichim. Regina Ninlil este arhetip al feminității care devastează ființa prin energiile nebănuite pe care le transmite. Ea, „Doamna Aerului”, „Împărăteasa Vântului”, „Regina primului văzduh”, „ a Vântului Stăpână”, Ea, „tristețe mirosind a mirodenie de toamnă și sfâșiere de albastru pur” (acesta fiind motto-ul volumului), Ea este re-creată „spre început de lume” de către Demiurgul stihurilor mustind a dragoste și lumină.
Incipitul creației este legat de „cântecul Luminii”. Primul poem, „La început”, deschide larg sufletul Îndrăgostitului din Sumer. Sublim, el creează Reginei sale „oceanele înaltului văzduh” și fixează indici spațiali și temporali definitorii pentru viziunea lirică de ansamblu: „la capăt de Nippur, într-o livadă”. De altfel, volumul se așează sub umbra cifrei perfecțiunii, a zilelor creației, deoarece „numai pentru tine”, El, Creatorul „vreo șase zile lungi a stat la sfat / cu-adâncul mării și pădurea”. Genunea și „beznele primordiale” amintesc de cosmogonia eminesciană din „Scrisoarea I” sau din „Luceafărul”, când „vedea ca-n ziua cea dentâi / cum izvorau lumine”. Tot eminescian este Poetul-Creator care cere „o oră de iubire” de la cea pe care o sfințește și o preamărește în poemele sale. „Despre crearea ta, Ninlil” este geneza nașterii lumii ideilor diafane, a poeticului pur, clădit pe schema facerii catharctice nemuritoare, „când te sfâșii de dor, / dar fără a ști încă / de cine anume, / până când trupul de lumină-adâncă / s-a limpezit spre început de lume”. Se poate observa finețea exprimării lirice, acelui conjunctiv „să fie” primordial fiindu-i preferat imperativul: „Împărăteasă fii / pe primul meu văzduh, / și spicului să-i porți / a morții rușinare în sigil”. Descrierea cosmogonică a creării Reginei, nu din nimic, ci din Iubire absolută, este fascinantă, tot de esență eminesciană: „Luând măsură soarelui pe ape / s-a sfătuit cu zarea trandafiră, / ce fel de in pe umăr ca să-ți cânte, / subțire cum e fumul de porfiră / când se înalță din cățuia de rubin / în răsucire de canaf / veșmântului”.
Nevoia de a iubi și de a mărturisi iubirea este esența mesajului liric, deoarece „în nevoia altuia de iubirea ta constați că exiști cu adevărat, iar în nevoia ta de iubirea lui, constați că acela există într-un mod superior obiectelor, constați că te împlinește, și prin aceasta experiezi binele. Iubirea înseamnă rămânere în comuniune”3: „Și te-a numit / Împărăteasa Vântului / ce cântă lin pe os de lemn / zâmbirea mirtului (…) / iar restul lumii-l zvârli pe ape / să mă răscumperi c-un sărut”. Din Iubire apare și „Îndrăgostitul din Nippur”, culegătorul-creator de poeme, alter-ego autorului. Deși pare „ivit” din tăblița de lut invocată și în poemul „Chiar dacă beznei”, încercându-se a ni se prezenta o poveste sumeriană de dragoste între acesta și Regină, totuși risc să spun că Poetul se află în ipostaza Îndrăgostitului creștin iar rolul lui devine acela de a recrea, prin limbaj, o lume ideală, pură, în care dragostea este totul: „Din metafore de o incredibilă frumusețe, Dumitru Ichim înalță o catedrală iubirii, cea care nu cade niciodată sau, parafrazând, putem spune că acolo unde dragoste e, totul e.4”
Comuniunea în iubire este universală. Iar împlinirea ei nu poate avea loc decât în Lumina Lui. Invocația poetică din versurile „Lasă-mă numelui tău, / templu să-i fiu / mai slăvit decât cel din Nippur” este miraculoasă și diafană. Poemul care o înglobează, intitulat „Templul din Nippur”, apare ca o rugăciune scrisă cu grijă de artist, într-un limbaj de neegalat: „Tăblița aceasta de lut / e aproape întreagă / despre îndrăgostitul din Nippur / când pe Regina stihurilor lui / a început s-o culeagă / cu scris de chimval și suspinul / de cui, / cântându-i așa, / către primul sărut: / „Lasă-mă numelui tău, / templu să-i fiu / mai slăvit decât cel din Nippur / împărăteasă a cerului pur / cum nici soarele nu îndrăznește, / în grai pământean, / să te cheme, să-ți spună: / Ninlil (…) / Regina mea, / cum râde cerul prin ochii tăi de copil!”. Așadar, Regina e recreată, e reinventată de Poet, e readusă la firea lucrurilor și la împlinirea omenescului. Ea nu e o regină oarecare din cultura sumeriană, ea este Regină a Poeziei (neapărat cu majusculă), Regină a Ideii de frumusețe divină, simbol al iubirii sacre, care transfigurează firea umană înălțând-o, e Iubirea agapé, e „Lumina neînserată și pacea netulburată” (cum spune Mitropolit Bartolomeu Anania). Finalul poemului este de sorginte blagiană: Dorul („Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii / cu palmele-amândouă cum cuprinzi / în suflet o minune”) este stăvilit de brațele cerului care caută mântuire / izbăvire: „De spui că veșnicia s-a născut / la Eufrat, / eu știu întreagă să ți-o beau, / până la ultimul strop; / sărut după sărut, / tot trupul alb, tot cerul! / Că numai brațele mele / vor fi singurul templu al tău, / cum nu s-a văzut în cetatea Nippur / atâta timp cât veacul / peste veac, o să-și care Summerul!” Ce metaforă sublimă ascund brațele care sunt, in facto, singurul templu al Reginei, pentru că sunt brațele Iubirii, iar Regina este a Iubirii desăvârșite!
F.M.I. Dostoievski spunea că „iadul este suferința de-a nu mai putea iubi”, Dumitru Ichim spune: „Când nu iubești, nici cerul n-are soare”; iată două definiții de natură filosofică menite să ne readucă aminte că rostul nostru în această viață trecătoare este acela de a iubi. Fiecare clipă de iubire este un strop de eternitate, fiecare clipă de iubire ne apropie de Dumnezeu, fiindcă „Dumnezeu este Iubire”. Rețin atenția în acest volum nuanțele metaforice care definesc Iubirea în starea sa naturală, poetică, declarațiile de dragoste curg solemn, ca mierea: „tu, inimii văzduh neînserat,/ răsfrânt întru stihiră”, „veșnicia nouă s-a născut/ dintru lumina primului sărut”, „iar eu, din veșnicia ta,/ întreagă să te sorb,/ să te ascund sub pleoape/ în stihul nesculptat ca să rămâi precum sărutul”, „tu, / livada mea prin mine plutitoare,/ cum cântec nimeni n-a zidit sub cer”, „…dar tu ești Regina/ ce stăpânește văzduhul, / iar eu/ Cu struna și lumina,/ grădinărindu-mi roua, / ți-s doar giuvaeriu / ce-n bob, etern al tău / prin stih ți-l face viu – / tezaur rar de frumuseți!”, „Eu, tu și Eufratul -/ un singur cântec pe lăută,/ ca printre sălcii răsăritul lunii”, „Rodire de lumină,/ tu știi iubirea ce-i/ de însetării setea lung mi-o bei”, ș.a.
Iubirea e împărtășire cu pâine și cu vin hristice: „Să ni s-aducă vinul / și soarbe-mă / cum din tristețe umbra / și-o bea rubinul / până devine piatră de inel”. Îndrăgostitul retrăiște, precum în rubaiatele lui Omar Kayyam (pe care Dumitru Ichim îl și invocă într-unul din poemele sale), bucuria de a gusta din „ulciorul cu suflet de vin”. Poemele amintesc (și) de stihuitorii persani, ele sunt bijuterii șlefuite din diamant și răsădite în grădina poeticului sufletesc. Ce-am putea spune mai mult? Când poetul îi cere Reginei „Mai stai lângă mine / Numai la ora aceasta de noapte / migdalul înflorește./ Numai la ora aceasta din noapte /migdalul înflorind / lumina ne-o cântă / din fără de strune / Acoperă buzele mele,/ albul opririi-n minune / să nu ni-l scuture” poți să te gândești doar la Sakuntala lui Kalidasa, căreia Ninlil îi seamănă atât de mult…
„Cine nu‑i profund sub raport artistic nu are şansa să fie şi un bun poet religios”.5 Pornind de la această aserțiune subliniem faptul că scriitura se bucură de o expresivitate aparte. Poetul religios Dumitru Ichim dovedește o excelentă stăpânire a limbajului artistic, impunând un stil propriu, inconfundabil. Nu lipsesc din discursul său poetic regionalismele sau cuvintele mai vechi, care personalizează viziunea poetică, dar nici vorbele alese, recreate anume pentru bucuria scrierii, invențiile poetice cu efect. Am selectat câteva cuvinte care orientează lectura spre o lingvistică plurivalentă, așezată atât de frumos de Stihuitor pe albul Luminii: „restul lumii-l zvârli pe ape”, „flacără verde cu torsul spre rod”, „iar cheia să-i ascundă/ sub pragul de la zapis,/ trecând canaful prin sigil/ a nod”, „mocnind tristeți adânci din tâmpine”, „și-aș mângâia ulciorul”, „grădinărindu-mi roua”, „ce din neunde suie”, „izvod de luminândă”, „văzduhurilor cinul/ și chiar ursitul lor,/ horaiță cu horaiță”, „vrâstat cu somn de curcubeu”, „ulcica de pământ”, „ca spaima ce se-ncrină pe ulcior”, „ce-și înfioară buchile pe lut”, „zeii tăi ne vorovesc”, „băsmuiesc” etc.
Partea a doua a cărții se intitulează, poate neașteptat, „Cireșe amare”. Și totuși, nu e un paradox. Simbolistica acestui fruct, dulce-acrișor, dovedește că alegerea e voită: cf. Dicționarului de simboluri, cireșul simbolizează frumusețea în stare imaculată, fericirea omului, beatitudinea transfigurată în atemporal și aspațial. În Japonia, floarea de cireș simbolizează deopotrivă viața (la nuntă ceaiul tradițional este înlocuit de o infuzie de flori de cireș, ca emblemă a fericirii umane) dar și moartea (simbol al detașării de bogățiile pământești, trecătoare și de efemeritatea existenței în trup). Poemul cu titlul omonim încearcă să definească, oximoronic, ideea simbolică: „ntotdeauna /cireșele cele mai dulci / sunt cele amare”.
Începe, in facto, un recital al naturii surprinsă în esența ei, în puritatea ei, trăsătură specifică baladelor moderne (care promovează conceptul de poezie pură, absolută, în care este transmisă o stare lirico-dramatică, accentul căzând pe comunicarea afectivă). O tonalitate elegiacă, amintind de Radu Stanca și de Radu Gyr, însoțește poetica textelor. Te plimbi într-o lume paradisiacă, în care simți miresmele divine și te umpli de frumusețe. Registrul liric rămâne însă neschimbat. Regina Izvana este aceeași esență lirică: Regina Iubirii. Frumusețea angelică a ideilor curge firesc, într-o „cântare” de sorginte biblică.
Nostalgia paradisului pierdut dar regăsit și iarăși pierdut copleșește ființa aflată în permanentă căutare, din „turnul ei de fildeș” în care „duhul Izvanei / mai urcă în cântec / plutind peste ape”. Intrarea în baladă a Reginei pare o reîntoarcere spre esența lucrurilor, o inițiere în lumea ideilor absolute, în care „livada” (aceeași ca și în prima parte a cărții) este sufletul în care îndrăgostiții pot să se întâlnească nestingheriți. Discursul liric al baladelor fascinează prin scenariul tipic pe care-l propun: nașterea,viața, nunta, despărțirea, moartea, eternitatea, toate sunt un corpus vivendi, legat prin Cântecul Iubirii, cântec „scris fin ca borangicul,/ din curcubeu grăunțul/ ce-nfloare mozaicul”. Dialogul îndrăgostiților se înfiripă printr-un limbaj autoreflexiv, livada devenind spațiul sacru, mitic, inspirat din poveste… și coboară Lumină din eternitate în „brațele întinse” în care „numai iubirea-i soare”. Iar Iubirea lor se identifică cu renașterea lumii, cu re-crearea Omului, purtător de sfințenie și de puritate: „Ca Eva mă zidește / sub inimă, de-a dreapta…”
Volumul este un monolog liric în care Îndrăgostitul „încă mai cântă din liră/ și stihul / împurpură piatra”. Singurul poem în care Regina îi răspunde este tot de esență eminesciană, amintind de alegoria geniului: „De vrei să fiu ca tine, / de ce de moarte nu mă-nveți? / Ce-ascunde oare / și-n ce fel / visteriile îți sunt (…)/ Când ești îndrăgostit / chiar moartea are alte legi / să facă drum împărătesc iubirii”. „Când „bujorii încă băsmuiesc de îngeri / că înainte aripi să le crească, / din unda ta când au băut / au început să înfloreasă” se închide ermetic cercul Îndrăgostitului din Nippur, El și Ea devenind o singură Iubire, atât de mare încât „nici măcar luminii n-o să-ngădui / din fragii tăi sălbatici să culeagă”.
Recitind poemele, mă întreb dacă e posibil să vorbim despre o poezie mistică. Are acest volum toate atributele definitorii pentru a putea fi încadrat în această categorie estetică, asemenea poeziei lui Daniel Turcea? „Unii caută sistematic temele religioase și construiesc mici parabole cu înțeles mistic, alții, fără a folosi motive religioase, ating o metafizică profundă și originală, o stare de religiozitate în poem. Mai complexă şi, din punctul meu de vedere, mai autentică, este cea de‑a doua categorie de poeţi: aceia care, necăutând cu dinadins temele religioase, ei ajung de la un anumit prag de reflecţie lirică şi de expresivitate la o metafizică de tip liric în care miticul şi religiosul se împletesc şi se confundă.”6.
Poezia lui Dumitru Ichim nu caută în mod explicit să fie nici religioasă, nici mistică. Este o poezie refelxivă de dragoste (așa cum subliniază și subtitlul cărții – „poeme de dragoste”), însă prin mesajul pe care îl transmite, prin spiritualizarea conceptului de iubire, poezia devine religioasă și are reverberații mistice, comparabilă fiind cu marea poezie din Vechiul Testament, care a influențat atâtea și atâtea generații de poeți, Cântarea Cântărilor. Regăsim în volumul de față un poem care poartă titlul cărții din Biblie. Ne oprim asupra lui, fiindcă în el strălucesc o pleiadă de semnificații lirice de natură mitică sau ontologică. Crearea femeii din necesitatea absolută de a nu fi Omul singur, în ziua a șasea a Facerii, este cheia nesfârșitelor interpretări teologice. Nu vom deschide ușa cunoașterii cu această cheie, însă vom încerca, alături de Poetul Dumitru Ichim, să descifrăm câteva aspecte esențiale din această Cântare. Ar fi fost extrem de interesant de realizat un studiu în care să așezăm față în față interpretările lirice ale lui Ioan Alexandru, Valeriu Anania, Petru Creția sau Șerban Foarță. Pentru Valeriu Anania, acest poem este „o prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi. Cântarea Cântărilor e ca şi cum Venus din Milo s‑ar fi rătăcit cândva, statuară, printre mozaicurile Aghiei Sofia: un splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dumnezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă; dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într‑un univers al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmentat mai mult în miresme decât în haine, aproape că nu mai are ascunzişuri. El și Ea străbat întregul poem în ipostaze din cele mai disparate, într-o uluitoare și dulce alternanță de dorință, căutare, ivire, dispariție, strigăt, șoaptă, apropiere, îmbrățișare, amețeală, fericire și extaz, ca în jocurile prenupțiale ale perechilor pământului. Cu toate acestea, nimic vulgar, nimic întinat, nimic degradant, nimic care să atenteze la frumusețea, curăția și demnitatea ființei umane”7. Ce poate fi mai frumos de-atât între Mire și Mireasă? Între sufletul omului și Creatorul Lui? Poate versurile Sfântului Ioan al Crucii: „Unde mi te‑ai tăinuit,/ Iubitule, lăsându‑mă‑n suspine?/ Precum cerbul ai fugit,/ inima rănind‑o‑n mine,/ strigatu‑te‑am, dar n‑am mai dat de tine./ Voi, păstori ce colindaţi/ cu turmele pe‑ndepărtate creste,/ de se‑ntâmplă să‑l aflaţi/ pe acel ce drag îmi este,/ că pier de dorul lui, să‑mi daţi de veste.”8 Sau poate versurile poetului nostru: „Sunt lumina ta,/ luminătorul meu./ Iubește-mă / până nu se vor naște cuvintele / meșterite din piatră și aur./ Sărută-mă/ cu sărutările tale,/ iubindu-mă așa cum te iubesc / cu plutitoarele mele păduri,/ pline de iepuri și lupi/ și cuiburi cu sânii pe plaur./ Sunt coastă trupului tău./ Lasă-mă/ să te îmbrățișez ca o deltă/cu toate brațele mele/ și toate ascunsele rădăcini/ ce zboru-și plutesc pe-ntinderi de ape,/înfipte în apele cerului / ca luceferi în noaptea tăriei”. E incredibilă legătură pe care o face poetul cu versetul din Geneză. Să fie crearea femeii, în viziunea lui Dumitru Ichim, similară creării Iubirii? Multe ar fi de spus. Tind să cred că între cele două arhetipuri lirice invocate, liantul lor fiind sărutul, se creează un proces de osmoză, ele se întrepătrund, se frământă precum aluatul și renasc împreună în Iubirea desăvârșită. Imnul Iubirii fascinează și încântă deopotrivă sufletul omului, esența sa divină, pe care Marele Creator, El, Cel care ne devine Poet, o transmite prin versificatorul îndrăgostit: „Cuprinde-mă,/ luminătorul meu,/ până când voi deveni sub sărut/ adâncului floare, chemărilor rod/ cu scrisul de foc în sămânță”.
„Scrisul de foc” e Poezia absolută, e Opera care ne deschide universuri lirice inimaginabile, e inspirația divină, e revelație, e Cale de acces spre eternitate, spre Paradis. „Cântecul meu de izbândă” (cum ar zice Nichita) e cântec de dragoste prin care poetul vorbește lumii despre sensul cathartic al literei asupra căreia a fost suflat duh: „Iarba va avea o veșnicie/ firul pierdut să-l deslușească-n rouă / și să-mi cârpească ultimul cuvânt”. Și totuși, „cel mai frumos poem întotdeauna este cel nescris”. În mod sigur, se va scrie Azi… și va rămâne în eternitate.
Poemele scrise de Dumitru Ichim amintesc de marile creații ale literaturii universale. Este timpul ca istoria și critica literară din România să descopere opera impresionantă a unui poet singular în literatura română de azi, singular dar nu singur, fiindcă Poezia pe care o redă lumii este fascinantă și nemuritoare și ea va influența, negreșit, noile orientări estetice. Temele și motivele religioase, simbolurile și metaforele revelatorii se închid și se deschid cititorului într-un tumult de o frumusețe copleșitoare. Cântecele Îndrăgostitului sunt cântecele iubirii biruitoare, care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește”, care purifică și înalță spiritul, depășind barierele poeziei de inspirație mistică. Este Iubirea în stare de permanentă rugăciune, care poleiește divin sufletul omului și-l integrează în absolut.

Maria-Daniela PĂNĂZAN
Note:
1. Lucian Blaga, Religie și spirit, Ediție anastatică, Îngrijitor de ediție și postfață Eugeniu Nistor, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2014, p. 19-20.
2. Mina-Maria Rusu, Re-sacralizarea lumii prin poezie, în revista „Limba română”, Nr. 12, Anul XV, 2005, p. 27.
3. Dumitru Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ediția a II-a, Prefață de pr. prof. Ilie Moldovan, Antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, Postfață de pr. lector univ. drd. Ioan Chirilă, Editura Dacia, 2000, p. 41.
4. Anca Tănase, Cuvânt înainte la volumul Cântece sumeriene, Ed. Etnous, Brașov, 2015, p. 9.
5. Eugen Simion, Poezia religioasă, în Fragmente critice, Vol. I, Scriitura taciturnă şi scriitura publică, Editura « Grai şi suflet – Cultura naţională », Bucureşti, 1998, p. 136.
6. Ibidem, p. 135-136.
7. Bartolomeu Valeriu Anania, Poezia Vechiului Testament, Cântarea Cântărilor, Introducere, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 483.
8. Sfântul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, din Cântare spirituală. Cântece dintre suflet şi Mirele divin, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, Versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, p. 29.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*