război civil

12.01.12 by

război civil

lui nicolae pojoga

 

„dacă limbă înseamnă popor – iar poporul, se ştie,-i  cu curul în două luntri/luntrea-n doi curi –,

într-un singur cuvânt îşi dau mâna şi viaţa şi moartea: cuvântul război.”

fotograful venea de pe linia-ntâi: „…şi atunci mă întreb, eu al cărui război – de ţesut? de

apărare a integrităţii teritoriale? – sunt corespondent.”

ca o panglică de la maşina de scris bicoloră

sărea linia frontului când de o parte, când de-alta a nistrului. roşu şi negru,

şi de-o parte şi de-alta, răniţi şi ucişi. ca suveica

umbla luntrea lui charon încolo şi-ncoace-ntre maluri. era-n ’92. frontiera pe nistru

se stricase, fermoarul blocându-se între bender şi tiraspol,

cam pe unde-ar fi – dacă-o priveşti atârnând în cui, harta republicii – şliţul,

după ce-şi va fi prins, între dinţii de fier, bărbăţia.

„tot război se zicea şi covorului de pe perete, ce împodobea casa mare

ca un iconostas, unde sfânta familie se-nfăţişa prinsă-n fotografia de nuntă;

şi mai nou, din armată, a fiului.” moşu ştia ce vorbeşte, că doar nu degeaba a fost dădăori însurat:

„şi aşa de când lumea – bărbaţii mergând la război, şi femeile stând la războaie. pe scurt, iliada şi

odiseea!” pe calea ferată femeile din interfront făceau grevă

împotriva grafiei & limbii române, blocând circulaţia trenurilor pe direcţia est,

ca şi cum vai! odată cu trecerea la alfabetul latin viaţa însăşi urma să-şi

schimbe ecartamentul. (chiar dacă nu şi l-a, de-atunci, nici macazul!)

după ce i-au legat cu prosoape, ca la cununie, în ’89 şi ’91, la mari adunări naţionale,

pe bărbaţii naţiunii, femeile se întrebau dacă le-o fi rămas şi lor pânză şi şervete.

(câte poduri pe nistru, atâtea – ’nzecite, ’nsutite chiar – poduri pe ultimul drum!)

„nu ar fi mai corect, o-ntorcea tot pe-a lui fotograful, să-i spunem civil doar războiului

de ţesut?…” iar când nu şi-au dat rând să pro patria mori

voluntarii & carabinierii, au mobilizat rezerviştii –

şi aşa era cât ce să intru şi eu în poem, cu picioarele

înainte, din pasa lui – fie iertat! – gr. vieru: „… e destul loc sub gloanţele

căzăceşti. mai coboară şi (m-am şi văzut coborât!) prin tranşee.”*

 

cum ar fi, cineva se întoarce cu răni din război – mie mi s-a tranşeea,

ca o grefă de măduvă, până-n plăsele. şi care se tot adânceşte

pe măsură ce şira spinării încearcă s-o scoată în faţă, în chip de

sentiment. o tranşee ca oricare alta – mulţam cel puţin că-i de-a noastră! –,

nici măcar neumblată (de unde un deget a scris-o-n ţărână, acuma, că-i la purtător,

cineva o încearcă de-i adevărată cu degetul: „fuck you!”), cu morţi şi răniţi.

(despre mine s-a scris c-am tocat în tranşei tot ce-a fost Nietzsche Goethe & Ko[…],

doar că versului i-au trebuit 70 de ani să mă ajungă din urmă – atât că nu-i Lou[…]

nicări…) ori de câte ori intru la ea este ca prima oară – se lasă cu sânge,

e de-ajuns însă s-o scot în lume, că lumea mă-ntreabă de ce ies c-o groapă comună.

fără doar că e sângele meu, fără doar că mă trage la fund!

 

riduri, linia vieţii din palmă, stigmate, răni – toate mijloacele-s bune s-o scot la lumină,

sonde, drenuri, perfuzii – nici o operaţie nu-i de prisos ca s-o evacuez,

urinarul de sticlă şi oala de noapte – cum ai deşerta marea neagră cu un degetar!

nici s-o umplu – chiar dacă de-o parte şi de-alta s-ar lăsa pe vine, pe linia frontului, două armate

şi ar face într-însa ca-ntr-o umblătoare –, nici s-o avortez – dată-n naşterea mă-si,

nici o moaşă n-o poate aduce pe lume. nu-i dai de fund nici cu citatul din nietzsche!

nu transpare nici dacă ai îmbrobodi-o cu o veronică!

atâta efort

ca să aflu că-s rudă de sânge c-o lamă ce naşte – prin cezariană – prinţi moştenitori hemofili,

şi că, pusă la zid, carnea fâlfâie ca un drapel alb: „nu trageţi!”

 

(pân’ aici a fost.) „foc!” – mie mi s-a, solemnă, tranşeea

 

 

 

___________

*vezi Literatura şi arta, din 23.04.1992

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*