Ratarea râtaţilor , forma bunului simţ la români

01.09.11 by

Ratarea râtaţilor	, 				forma bunului simţ la români

Cu ceva  timp în urmă, pe vremea când Ţuţea  încă mai era  în viaţă, uluit de cele câteva cărţi ale sale (Între Dumnezeu şi neamul meu, Filosofia nuanţelor, Lumea ca teatru etc.), dar mai ales de imaginea unui Socrate al momentului şi al românilor în special, m-am apucat, asemenea maestrului, să scriu o piesă de teatru. Omul! Şi asta pentru că, din punctul meu de vedere, intenţia cărturarului român de a împinge demersul său spre concept în ,,Lumea ca teatru”, (o idee mai veche a lui Platon) a eşuat. În consecinţă, ideea spre care m-am aventurat, Omul – în toată splendoarea şi natura sa. Obiectiv subiectivă, mistică, artistică, (un alt fel de subiectivism), raţională, morală (în zilele noastre, mai rar!) etc, cu alte cuvinte în dimensiunea lui ontologică. În acest context, fără să vreau, tot mergând pe firul istoriei, un fel de curgere din primordii (dacă dăm timpului temporalitate şi spaţiului dimensiune,  fără rezerve asupra mişcării veşnice), am redeschis, pe rând, la nivel mental, problema Fiinţei. Mai întâi la Parmenide, apoi la Heidegger, gânditorul care a coborât Dasein-ul la nivelul omului aruncat-în-lume, la firea-de-a-fi intuită de Eminescu etc., şi de ce nu, la relaţia Eu-Tu, relaţie pusă sub semnul întrebării chiar şi de către subsemnatul, în unul din aticolele anterioare. Deşi la prima vedere, un prim pas în documentare părea a fi satisfăcător, nelinişti interioare nu mi-au dat pace. Pe rând, când stări emoţionale, când  structuri de tip raţional s-au ridicat într-un fel de for interior şi au pus întrebări. Aruncat la zid de mine însumi, mi-am anulat timpul. M-am întors la începuturi unde am retrăit, (vorba lui Dilthey), la dimensiuni cosmice, Facerea. M-am văzut astfel, pentru o clipă, ca fiind primul pământean, însă un alt fel de Adam, unul parcă uitat într-un pustiu şi al cerului şi al pământului. Aici, plictisul. Să îţi fie dat întreg pământul (raiul l-am inventat eu, ca om, mai târziu) şi să nu şti ce să faci cu el! Apoi, să te tot uiţi ca prostul la stele aflaţi că nu e tocmai convenabil chiar dacă pe vremea aceea, nu se punea sub nicio formă problema profitului. Cât despre Eva, multă vreme, nici pomeneală. Mi se promisese un fel de zestre pentru noua mea casă, însă ia-o dacă ai de unde. De niciunde, ca şi în timpurile moderne, nu puteam întrezări nici începutul şi nici sfârşitul. Parcă fusesem, înainte de a fi, legat la ochi. Ei, Evei, îi simţeam însă lipsa. Stătea în zestrea mea genetică pofta, visul, apoi cicăleala… Cineva parcă trebuia să mă bată la cap, iar eu  pe altcineva trebuia, cumva, să înjur.

În fine, târziu, după ce m-am tot dat cu capul de toţi meteoriţii scăpaţi din poala unui gură-cască aflat întâmplător la Marea Împărăţie, a sosit şi ea. Goală puşcă! De unde, cum, când, greu de spus. Repet, goală puşcă! Şi nepăsătoare! Trândăvea, cât era ziua de lungă, cu burta la soare. Îmi venea să o strâng de gât, mai ales că simţeam (după poftele mele), cum că ar cam fi trebuit ceva rânduit pe faţa acestui pământ. Tot îmi fusese dat în stăpânire! Supărat foc, i-am agăţat frunza. Mare atenţie cu ea! Abia de acolo, dandanaua! Întâi curiozitatea. Ce o fi sub, ce o fi dincolo?… Apoi tăvăleala! Pune frunza, dă-i jos frunza!… Ce a ieşit?!… Păi ce putea să iasă câtă vreme nici pe vremea aceea aşchia nu sărea departe de trunchi? Nu ar fi fost tocmai greu nici cu doi buradei pe cap, chiar dacă seara,  când intram cu ea sub aşternut, îmi cam încurcau iţele. Cum însă Cel ce mă făcuse îşi cerea dreptul, (un fel de şpagă primordială, la vremurile noastre zeciuială, impozite, taxe peste taxe chiar şi mai mult!), au apărut greutăţile. În plus, când au crescut copiii, musai să cotizeze ca şi mine. Domnule, taxa de  protecţie, legea numărul unu pe faţa pământului! Şi dai că nu ai încotro! Numai că nu tot timpul datul tău e pe placul protectorului. Chiar şi întâmplător, dacă ţi-ar da el două palme (la propriu, bineînţeles că altfel…), nu ar fi mare lucru. Mai înjuri, mai faci una, alta, şi te întorci, ca porcul, la trocul pus, la ţară, în faţa scării. Altceva se întâmplă când îţi lipseşte mângâiatul stăpânului, fie el şi călăul cu barda deasupra grumazului tău. De acolo, din lipsa de preţuire (fie ea şi formală, din complezenţă, adică de ochii lumii), mâhnirea, apoi vrajba, ura şi evident pasul spre crimă. Nu cred că trebuie să vă reamintesc despre cum Cain, ucis de fratele Abel, a scaldat pământul cu sângele său. Cum toate se plătesc pe lume, (ca şi în zilele de acum, numai că ne-a luat Dumnezeu, sau celălalt, definitiv, minţile şi nu ţinem cont), a trebuit să îndur  mai întâi lipsa puterii de a re-cunoaşte, apoi potopul. …Şi toate celelalte! Când ne-am revenit, eu şi cei ce au urmat, ieşiţi de-acum din ape, ne-a pus, ,,închinatul”, vorba unei babe de pe la mine din sat, să devin cineva, adică să am un nume că, în Noe, dacă nu pui potopul, Noe e ce? Cel mult litere la un loc, aş spune acum când încă mai funcţionează, ca formă de comunicare, alfabetul pentru analfabeţi. De chestiunea asta de comunicare, că despre ea e vorba, pe-atunci, în vremurile în care m-am cufundat, se ocupa sufletul. Făcea semne pe cer şi lumea s-a înţeles. Dar numai până la Turnul Babel, adică până când am vrut  să fiu, cum spuneam mai adineauri, un Eu în lume! Uşor de zis, greu de realizat! Povestea cu datul cu parul în cap celui ce vrea să se ridice, poveste structurată la noi, la români, şi în chestiunea cu capra vecinului, de-acolo ni se trage. De la Turnul Babel. Ce să faci? Când vrei să stai, nepoftit, alături, pe o  lespede cu Dumnezeu, El, atotputernic, îţi arde una peste bot încât uiţi până şi cum stigă alţii la tine. Una e însă a vrea să stai lichea, păduche, lângă Divinitate, şi alta e să vrei să fii şi tu om în lume! Reiau şi completez: Eu, alături altora, în lume. Domnilor, cu tot ce mi s-a dat să îndur, chiar şi cu trecerea prin potop), toate bune şi la locul lor cât timp vorbeam toţi pe aceeaşi limbă. Atenţie, nu în aceeaşi limbă, ci pe aceeaşi limbă! Când ni s-a luat acest dat, s-a ales praful! Şi de turn şi de toţi. Asta e când îţi amesteci mintea în ţoiul cu ţuică şi vrei, de-aiurea, să fii! Nu râdeţi că ăstea, adică ţoiul şi ţuica au fost printre primele invenţii ale omului! De la luatul vorbirii pe aceeaşi limbă şi de la inventarea ţoiului cu ţuică, şi până ehe…, nici că mai ţin minte, nu ne-am mai putut reveni. Am tot bătut câmpii prin lume, fără mare scofală. Târziu, Moise ne-a amintit iarăşi de Dumnezeu. Dumnezeu unul şi numai unul. Unii au auzit, alţii nu… Despre existenţa unui singur principiu, un principiu al unităţii, probabil al unităţii chiar în  Divinitatea lui personajului biblic, ne-a vorbit şi Talles, însă, iarăşi, pe o ureche ne-a intrat şi pe alta ne-a ieşit. La fel s-a întâmplat şi când Issus ne-a propovăduit dragostea ca şi cale de întoarcere în Unul. Şi dacă tot s-a întâmplat la fel,  strigătul nostru de acum, ,,Eli, Eli, lama sabahtani’’, se izbeşte de porţile cerului apoi se întoarce, Apocalipsă,  foc şi furtună, pentru un alt început. ,,Pune-L, domnule, pe Dumnezeu în capul mesei, şi-ai să vezi că omenirea capătă sens!” – ne-a amintit şi Ţuţea, că doar Îl cunoscuse în puşcăriile comuniste. Dar te pui cu omul? Îi arăţi pe Dumnezeu şi el spune că e dracu!

Revenind, nici al doilea pas al documentării mele nu m-a convins,  dar am început să scriu. Cu fiecare cuvânt adăugat în plus, am tot încercat să înţeleg şi Lumea ideilor şi formelor pure formulată de Platon, şi silogistica aristotelică, şi curgerea ireversibilă a lui Heraclit, şi apriorismul lui Kant (aici când am introdus în relaţie, dar mai ales în conţinut, subiectivul, teoria părea că nu mai avea valoare), şi dacă omul e fiinţă social-istorică… Şi… Şi?! Omul în întreaga sa dimensiune (lăsând ontologia ca ştiinţă la o parte), e fie un grăunte din divinitate aşezat în caleaşca lui cosmică, fie nimic. Nu speculaţi făcând trimitere la termenul lui Nietzsche, pentru că nu la el m-am referit.

Fără să o mai lungim, piesa a fost scrisă. Prost, evident! Că altfel nici că se putea! Cu toate astea, am publicat-o. Ba mai mult, dintr-un exces de bun simţ, am trimis-o, cu preţuiri, şi întâi stătătorului în limbă, ca să-mi spună (fără argumente), `mnealui, în loc de mulţumesc, că m-am ratat ca scriitor! Reply-ul sau feddback-ul: şi `mneata, monseur, scriind despre ratarea ,,rataţilor”, vrând-nevrând, te-ai inclus şi te-ai ratat ca om. Apropo, nici dumneata  nu specula! Negarea negaţiei (de la Aristotel citire), în cazul de faţă, nu te scoate basma curată!

În consecinţă, bine ar fi dacă s-ar cere, public, iertare celor câteva sute de suflete îngenuncheate. Nu de alta, dar dreptul la speraţă, chiar şi la amăgire, s-a mai luat doar în tinereţile Domniilor Voastre, pe vremea lui ceaşcă împărat. În plus relaţia mâhnire-vrajbă-ură-crimă, despre care pomeneam mai sus, e una de factură psihologică, deci stiinţifică, iar povestea cu Abel şi Cain o fi ea poveste însă, are structură sacră.

Părerea mea, vorba ,,nemţului’’, de la Păduchioasa din Dos, de pe vremea când te aşteptau mojicii acolo, cu gâsca friptă, vadra de ţuică, butoiul cu vin şi fetiţele (debutante) la aşternut! Poţi să zici ceva?

Dumneavoastră, cititorii rândurilor, aveţi dreptul. Liber şi la înjurături, şi la osanale! Fie primite!

21 08 2011, Bulzeşti

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*