Raportul lirosofic „etern / peren – efemer“ (în „Revedere“, de M. Eminescu)

18.01.19 by

Raportul lirosofic „etern / peren – efemer“ (în „Revedere“, de M. Eminescu)

padhiaIndiscutabil, este o capodoperă a liricii romantice şi Revedere, de Mihai Eminescu, din perimetrul macrotemei elogiul meditativ-extatic la redescoperirii naturii,macrotemă aparţinând momentului „Câmpul Cerbului“.Poezia a fost publicată în Convorbiri literare, din 1 octombrie 1879. Se structurează în patru strofe „ca de scenă conversativă“, dialogul întreţinându-se între eroul liric – ca voce a geniului şi ca eternitate clipită“ / „clipială“ – şi codru– ca eternitate absolventă“; este un „dialog firesc“, într-o „notă de familiaritate“, deşi codrul se relevă, „în final“, într-o impresionantă constelaţie a cosmicului trans-simbolic.

În „deschidere“, eroul liric se adresează codrului cu arhicunoscuta expresie valahă, de o „clasică simplitate întâmpinător-fermecătoare“: Ce mai faci…? Este pusă această „întrebare neutrală“ codrului, motivând că nu s-au mai văzut de multă vreme, iar de la despărţirea lor „a umblat / colindat“ multă lume:

«– Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule, / Că de când nu ne-am văzut / Multă vreme au trecut / Şi de când ne-am depărtat / Multă lume am îmblat.» (EP, I, 96).

Mihai Eminescu valorifică şi aici lamura mitosofică pelasgă > valahă, firescul versurilor populare, pe măsura 7 / 8, ritmul trohaic şi rimele perechi (a–a, b–b).

În strofa a doua, care este „prim-răspunsul“ codrului, eroului liric i se spune că nu face altceva decât ceea ce a făcut dintotdeauna ca martor al trecerii şi petrecerii lumilor („motiv“ nu numai romantic de meditaţie extatică): iarna ascultă viscolul care-i rupe crengile, care-i astupă şi-i troieneşte cărările, după ce i-a alungat cântările; vara ascultă doinele viersuite de frumoasele valahe pe cărările ce duc spre izvoare.

Scurgerea anilor, trecerea timpului „se fixează“ în cele două anotimpuri de la solstiţii, cel hibernal şi cel estival, aşadar, într-o „antiteză“.

Strofa a treia îşi arcuieşte tonalitatea-enunţ – „relevarea“ / „revelarea“ liric-eroică din „scurgerea“ anotimpurilor –, angajând, meditativ-extatic, din perimetrul macrotematic al „floreştenei“ redescoperiri a naturii, „o limită tragică“, un filosofic „binom al fiinţării“, bătrâneţe („apropiere şi vectorizare paralel-inversă, reintegrativ-extincţională“, în microunivers) tinereţe („apropiere şi vectorizare genezică“, în macrocosmos), ori, şi în mai precisă zicere,ireversibilitate a timpului, a temporalităţii („eternitate clipită / clipială“ la geniul îngemănat în ens > ins întru Logos) –„reversibilitate a vremii(fie aceasta „nonspiralică“, fie „spiralată“) pentru „perenul“ codrusurprins ca eternitate absolventă“:

«– Codrule cu râuri line, / Vreme trece, vreme vine, / Tu, din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti…»

(EP, I, 96).

Observaţia întru priveliştea fiinţei – de la Platon citire – rămâne ca şi a eroului eminescian din «Glossă» („scurgerea“ / „petrecerea“ timpului fiind „ireversibilă“ pentru cele umane, dar „reversibilă“, fireşte, pentru codru).

În finalul poemei, în „răspunsul dat“ de codru, impresionează nu numai „suprafaţa cristalelor gândirii din orizontul metaforic“, ci şi „adâncimea cosmică“ a proiectării raportului filosofic etern / perenefemer:

«– Ce mi-i vremea, când de veacuri / Stele-mi scânteie pe lacuri, / Că de-i vreme rea sau bună, / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea, / Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor, / Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem: / Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele.» (EP, I, 97).

Mihai Eminescu proiectează liricul demers în problematica profundă a existenţei, pornind chiar de la tonalităţile limbajului „cotidian-folcloric“; dar teluricul şi celestul se întrepătrund, deşi par într-o „permanentă“ simetrie, într-o „perenă“ oglindire de „stele ce scânteiază în lacuri“; şi în rotirea spaţiilor / anotimpurilor, numai omul e supus metamorfozelor marii treceri“ / petreceri, de la lumină la întuneric, de la viaţă la moarte:

«numai omu-i trecător, / pe pământ rătăcitor…».

Codrul se evidenţiază în poezia Revedere ca simbol al spaţiotemporalităţii, al perenităţii / eternităţii, al „neclintirii legilor cosmice“, al timpului „universal“, al „muzicii“ sferelor etc., fiind „din aceeaşi categorie“ cu „ziua“ şi cu „marea“, cu „pustiul“ şi cu „oceanul“ / „celesta mare roşie“, cu „Luna“ şi cu „Soarele“, cu „stelele“ şi „gospodărit-pelasgele > valahele constelaţii“ ;

şi, prin urmare, „cum a(m) fost aşa rămâne(m)“;

dar, înainte de toate, ca „trăire“ („element vieţuit“), simbol autohton al permanenţei Pelasgimii > Valahimii în bazinul sacrului fluviu fundamental al planetei, însă pentru codru, rămâne Dunărea:

«Şi de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea…».

Chiar dacă vitregiile istoriilor ne-au veştejit doinele valahe prin milenii, chiar dacă „vremea-i bună, sau rea“, curge Dunărea, fluviul sacru al celor cu cogaionic-zalmoxiana ştiinţă de „a produce / zămisli nemuritori“, curge (în primul rând, pentru războinicii demnităţii absolut-făt-frumoase), desigur, mai ales, Dunărea din codrul (vlăsiilor), din spaţiu spiritual de Pelasgime > Valahime dinspre Zalmoxis I, ori dinspre Burebista / Decebal / Regalian, pe valea timpului, până dincoace de pădurea / zăvoiul lui Mihai Viteazu şi al lui Alexandru Ioan Cuza (cf. PTEt, 95 sq.).

Bibliografia „siglată“:

EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

PTEt = Ion Pachia-Tatomirescu, Etern / peren – efemer în «Revedere» de Mihai Eminescu:în revista Rostirea Românească (Timişoara, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu), anul VIII, nr. 1-2-3 / ianuarie-februarie-martie, 2002, p. 95 sq.;în Banchetul(Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332, redactor-şef: Dumitru Velea), anul I, nr. 1-2-3 (ianuarie-februarie-martie) 2016, pp. 10 – 13; etc.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*