Răpitoare metalizate în clivante planuri naratologice, puzzle, personaj-catadioptru

20.03.14 by

Răpitoare metalizate în clivante planuri naratologice, puzzle, personaj-catadioptru

(I) „Piton“ (ca între „alpinişti“ spus) biobibliografic. Florin Logreşteanu (pseudonimul lui Radu Scorojitu – după câte ştiam cam la câteva luni de la „marele cutremur din România“, acest pseudonim i l-a propus, în 1977, prozatorul Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros, din Bucureşti, pentru a-şi semna volumul de debut – cu povestiri şi nuvele – Răspântia păsărilor) s-a născut în oraşul valah-arutelian > ardelean, Sibiu, la 14 mai 1948, părinţi fiindu-i Viorica şi Florea Scorojitu, funcţionari (mama – „operator în telefonie“ – şi tatăl – „tehnician în industria petrolieră“).
Copilăria îi este legată de oraşele Sibiu şi Galaţi – gălăţeană fiindu-i şi şcolirea primară dintre anii 1955 şi 1959; în 1960, familia Scorojitu, inclusiv adolescentul, se stabilesc în Alutuania > Oltenia, în „metropola Băniei“, Craiova, unde-şi face studiile gimnaziale (între anii 1960 şi 1962), liceale (între anii 1963 şi 1967) şi universitare, la Facultatea de Filologie (între anii 1968 şi 1972), în 1984, în urma susţinerii tezei Terminologia populară din Oltenia: polisemantism şi expresivitate, la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti, obţinând şi titlul de doctor în filologie / litere.
Funcţionează ca profesor la catedra de Limba / Literatura Valahă de la Colegiul Naţional „Nicolae Titulescu“ şi de la Colegiul Naţional „Elena Cuza“, din Craiova, dar şi („periodic“) la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, ori în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj, ieşind – în urmă cu câţiva ani – la pensie din învăţământul României; cariera de-o viaţă a profesorului doctor în filologie, Radu Scorojitu / Florin Logreşteanu i-a solicitat şi bogata-i operă didactică / ştiinţifică (din care spicuim câteva titluri de cărţi şi de studii de specialitate): Terminologia medicală populară în Oltenia, Craiova, Didactica Nova, 1996; Literatura română: Sinteze şi comentarii pentru clasele IX – XII (în colaborare), Craiova, Editura Sarmis, 1996; Limba şi literatura română la Examenul de Bacalaureat-2002 (în colaborare), Craiova, Editura Gheorghe Cârţu Alexandru, 2002; Literatura română pentru examenul de bacalaureat: Bacalaureat 2005 – 2006 (subiectele pentru proba orală integral rezolvate, în colaborare cu Costinel Popescu), Craiova, Editura Sitech, 2005; Structuri lingvistico-stilistice în romanele lui Liviu Rebreanu, în Contribuţii filologice, Craiova, 1973; Cuprinderi ale metaforei la Eminescu, în Colocvium, Craiova, 2007; Dicţionar de concepte operaţionale de literatura română, Craiova, Editura MJM, 2007; etc.
Debutul publicistic şi l-a făcut în anul 1974, cu schiţa Balans, care a văzut lumina tiparului în bucureşteana revistă a Uniunii Scriitorilor din România, Luceafărul.
Debutul editorial (supra) se produce prin cartea de povestiri şi nuvele, Răspântia păsărilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.
Opera-i de romancier „de lungă cursă olimpică“ îşi încorolează până în prezent: Trepte (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989), Inseparabili (Craiova, 1995), Labirinturi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2003), Casa cu iederă (Bucureşti, Editura Contemporanul – Ideea Europeană, 2010) şi Puzzle (Bucureşti, 2013).

pa1p

(II) „Răpitoare“ metalizate şi „clivante“ planuri naratologice. Al patrulea roman, Casa cu iederă (2010; infra, sub sigla: LCi), de Florin Logreşteanu (la apreciabile distanţe „orizontic-decantatorii“ de cele anterioare: Trepte – 1989, Inseparabilii – 1995 şi Labirinturi – 2003), îşi desfăşoară acţiunea – după cum subliniază cu „exactitatea admiraţiei“ şi distinsul critic / teoretician literar, Eugen Negrici – «pe fundalul evenimentelor care au premers conflictului balcanic dintre albanezi şi sârbi din ultimul deceniu al mileniului trecut; […] e vorba de un excelent roman al psihozei colective, care luminează subsolurile conştiinţei umane» (LCi, f-4).
De fapt, nu există „conflict balcanic“, ci război dirijat de interesele Marilor Puteri în Peninsula Balcanică. Romanul lui Florin Logreşteanu, bine documentat istoriceşte, relevă trăirea în pace multimilenară (dacă se are în vedere o antică Dacie Sud-Dunăreană care a fost mai întâi „integrată“ Imperiului Roman) şi multiseculară (de după „scăpătatul“ Imperiului Otoman şi al Imperiului Habsburgic / Austro-Ungar), armonizarea etniilor – albanezi, aromâni / macedoromâni (ramuri de pelasgi > valahi), greci, sârbi, turci – în oraşul Casei cu Iederiş (precizăm – pentru Distinsul Receptor, spre a elimina posibilele confuzii – că atunci când facem trimitere la titlul romanului, folosim sintagma aşa cum se arată aceasta în sfânta formulare auctorială, cu minusculă, Casa cu iederă, iar când ne referim la topos, apelăm la sintagma Casa cu Iederiş, caligrafiind cu majusculă elementul formant secund, obţinut prin derivare – de către autor – de la substantivul iederă, pe care „s-a altoit fericit“ sufixul „pluralităţii copleşitoare“ -iş; în citatele-martori, respectăm omonimia auctorială) – topos cu extraordinară, unică încărcătură expresionist-paradoxist-simbolică în literatura noastră resurecţional-modernistă –, oraş ce, în calitate de „unitate de loc“, îşi lasă cu uşurinţă numele dedus, Priştina, reşedinţa provinciei yugoslave, Kosovo Polje / Kosovo („Câmpia Mierlei“), într-o „unitate de timp“ de cea mai mare verosimilitate, cea dintre anii belicoşi, 1998 şi 2001.
Motivul „unităţii acţionale“, nunta, intră, se pro-jetează, după tradiţie, în „panoul central“ al comunităţii, chiar la Terasa aromânului Ioan, de la angajarea pregătirilor pentru unul dintre cele mai importante evenimente din viaţă – ce „reface“, prin cuplu / familie, „puterea androginică“ – şi până la declanşarea războiului dintre etniile cele mai importante din Kosovo, cea a sârbilor şi cea a albanezilor, război ce duce la anularea nunţii ce se anunţa să aibă una dintre cele mai frumoase mirese albaneze, Alma Themo, şi un mire sârb, pe măsură, Adnan Ianovici, tânăr arheolog din importantul oraş al regiunii Câmpia Mierlei. Dar războiul, tancurile («bivoliţele cu un singur corn» – LCi, 339), sub comanda lui Godiam Themo, fratele miresei, distrug totul, inclusiv nunta şi Terasa: «…Godiam Themo: ambiţios şi dornic de putere; […] Ioan ştie că nu s-a născut încă omul care să-l înfrunte pe Godiam Themo. Cine a făcut-o, a păţit-o: studentul Miladin este un exemplu… Cine i-a fost alături, a încurcat-o la fel de urât: Adnan Ianovici, un alt exemplu…» (ibid); «…intră în oraş prin fosta mahala a artizanilor, acum toată o ruină şi se opreşte un minut în dreptul Terasei. Localul, prăbuşit într-o rână, seamănă atât de mult cu Hader încât, speriat, păsărarul renunţă să-l mai afle pe aromân, să-i solicite o băutură ieftină. N-avea de unde să ştie că Ioan zăcea sub dărâmături sau îşi luase tălpăşiţa mai devreme…» (LCi, 342).
Casa cu iederă, de Florin Logreşteanu, abordează tema alienării colectivităţilor „multi-etnice“, tangente modernului război dirijat de interesele meschine ale Marilor Puteri – potrivit sublinierii de mai sus – de pe „planeta zilei“, puteri „întrecându-se“ / „jucându-se“ diabolic, apocaliptic, în spaţiile „dinamitate“ ale elementelor fundamentale (aer, apă, foc, lemn, pământ) şi ale „conştiinţelor tutelare“, în „etnicitatea“ spaţiilor pământene, subpământene / arheologice şi subcereşti, până la conflagraţie cosmică şi extincţie (după cum se pare că istoriile recente ar fi înregistrat războaiele din Yugoslavia / Kosovo, dintre anii 1991 – 1995 / 1998 – 2001): «În aceeaşi clipă, pe cer, undeva, deasupra Casei cu Iederă, Carul Mare începe să se mişte. Alunecă greoi pe un drumeag de neant presărat cu cratere, prăpăstii, stânci contorsionate înspăimântător. Aromânul priveşte şi nu-i vine să creadă ochilor. Carul Mare e încărcat cu soldaţi, siluete negre, lungiforme, care nu par oameni, dar nici îngeri. Spiriduşi – nici pe departe… Poartă cu ei flinte scurte din care slobozesc în răstimpuri focuri şi atunci, pentru câteva clipe, dispar acoperiţi de o perdea de pulbere verde-albicioasă. Discul lunii, incandescent, pârjolitor, se deschise sub forma unei grote puternic iluminată de trasoare fosforescente. Brusc stelele se agită, se mişcă în toate direcţiile, trasează cerul, după care se prăbuşesc peste loitrele Urselor. Ochiul încremenit al aromânului distinge contururile dantelate ale văilor, arborii cosmici prăbuşiţi peste cratere, între colţari de gheaţă. Siluetele luciferice continuă să slobozească plumbi din flintele lor ciunte în toate direcţiile. Şi pe urmă ce i s-a părut aromânului de neimaginat i se întâmplă. Se aude o explozie şi o vijelie de foc cuprinde dintr-o dată Ursa Mare. Siluete împietrite îi blochează înaintarea. Înverşunaţi, purtătorii de flinte părăsesc dricul. Nimic spectaculos nu mai au în ei: hârci monstruoase şi dezorientate se agită, se fugăresc unele pe altele şi se încaieră cu dezmierdările aclamate ale cucuvăilor cosmice.» (LCi, 337 sq.).
Realism, expresionism şi paradoxism, în armonizări estetice după „ultimul răcnet“ al ştiinţelor naratologiei resurecţional-moderniste, întâmpină Distinsul Receptor în Casa cu iederă, de Florin Logreşteanu, în admirabilă administrare a dozelor de verosimil şi de catharsis pe unitatea de spaţiu epic, ori de planuri „clivante“ monolitic-romaneşti, în alambicări telurice de mare strălucire simbolic-sinestezică, în arhitecturi proiectate între „civilizaţia“ noastră cea de toate zilele şi cea „cazon-apocaliptică“ («Femeia crede că, în ciuda propagandei ONU, yankeii vor provoca Apocalipsa, mai degrabă decât liniştea planetei. Peste tot unde-şi vâră ei coada – foc şi moarte…» – ibid.), în reliefuri, în tablouri / fresce fermecătoare, ori şocante / agresive, prin care imaginarul inundă convingător-imperceptibil realul, în firescul dinamicii lui belicoase, ori invers, în reverberările profund-psihologice, ale stresului de rift.
Între „reliefurile subtile“ din planurile ce clivează în acest monumental roman, autorul îşi dispune expresionist / paradoxist o mirifică gamă de topos-uri (în textul cronicii noastre, în ordine alfabetică): Bălăuri („locul cu balauri“; Hader – infra – hrănitorul păsărilor din reţeaua Casei cu Iederiş, păsări psihopompe, în ultimă instanţă, spre Hades ori spre Rai, revenind în zona numită «de localnici Bălăuri, va observa de departe fundaţia noului pod. Mult mai larg şi mai solid decât cel vechi. Şi e păzit. O şalupă a Armatei mecanizate patrulează zi şi noapte în amonte şi în aval. Un ofiţer nu coboară o clipă binoclul…» – LCi, 241; este un pod „nou“, „mai mare“, peste Râul privit ca Styx, desigur, corespunzând dezvoltării infernalelor economii), Bălţi («Văzu cerul cuprins de aburi întunecaţi în locul unde fusese soarele, iar în copacii secătuiţi de frunziş, din marginea Bălţii, păsările ostile încremeniseră în vestmintele lor funerare, toropite de tensiunea pândei.» – LCi, 61; «Armata mecanizată îşi are baza în Bălţi, la doi paşi. Mă nemulţumeşte că se-ncalcă legea…» – LCi, 273; «în Bălţi Godian Themo taie şi spânzură» – LCi, 335), Canalul Colector («Făcură un ocol mare, îndepărtându-se de baltă mai întâi în lateral, evitând drumul de ţară, pe urmă drumul de maşini şi-n cele din urmă Hader răsuflă mai uşurat: se aflau în vadul fostului canal colector prin care cândva se deversau în bălţi apele reziduale ale oraşului. […] Îi întâmpină o pastă nămoloasă, adâncă şi întinsă pe câteva zeci de metri de-a lungul celor două maluri ale canalului. Aici, soarele părea că nu reuşise să zvânte scursorile puturoase, dar când cercetă mai atent, Hader realiză că era vorba de cu totul altceva şi se cutremură: ceea ce i se păruse întinderea mâloasă de apă nu era decât sânge şi scursoare de la carnea animală intrată în putrefacţie. Colcăiau în băltirea neagră-roşiatică viscere uriaşe de vită, păsări de casă cu capetele şi picioarele smulse, carcase galbene de porc, boşogi uriaşi, ameninţând să explodeze şi să se transforme în gheizere de puroaie şi mii de milioane de viermi cât degetul mare de la mâna unui om, disperând să supravieţuiască în hrubele pulpelor cabaline, ovine şi galinacee. Într-o parte, scheletul aproape intact al unui cal mai păstra în forme naturale doar capul ce se înălţa deasupra mocirlei, cu pielea lucioasă, curată şi bine întinsă, ca după o mângâiere de copil. Păstrase şi limpezimea ochilor, aproape vii, acum ţintuiţi spre cer, ca o efigie.[…] Capul, mândru şi-n moarte, al armăsarului atât de frumos probabil cu puţine săptămâni în urmă, degaja o linişte nefirească, ochii fixau mândri cerul, steluţa din frunte era semnul norocului.» – LCi, 59 sq.; «…este al treilea tanc care părăseşte tancodromul într-o viteză nebună. De-a lungul canalului, stârneşte nori groşi de praf încât n-ar fi de mirare să dea până la urmă în bot în smârcurile de la Cotul Dracului.» – LCi, 250), Casa cu Iederiş («Probabil de când fusese ridicată Casa cu iederă – azi, imobil, ieri, cetate şi cândva…, iar n-ar fi ştiut să spună…» – LCi, 7; Casa cu Iederiş are ca locatari „lăuntrici“ oameni / familii în apartamente, la parter şi la etaj, iar ca locatari ai „exteriorului“ zidurilor în „ochiuri“ / „faguri“ de iederiş, păsăretul expus răpitoarelor, Marii Răpitoare, „jumătate reptilă, jumătate pasăre“, un soi de Arheopterix; «Adolescenţii din Casa cu iederă nu ştiu că orice ţinut se identifică în dublă proiecţie; cea vizibilă – un desen reprezentat de forme simetrice, în linii drepte şi circulare, pe care viermuiala aglomeraţiei o sustrage atenţiei prelungite şi detaşate. Fiindcă pe canavaua pestriţă fiecare cetăţean are reperele sale şi un punct în jurul căruia îşi construieşte gogoaşa de mătase… În schimb, partea nevăzută a ţinutului, ascunsă în străfundurile Depresiunii Mierlelor, alcătuieşte o pastă magmatică străbătută de curenţi gaziferi care se străduiesc să sloboadă în spaţiu materia eruptivă. Arheologii cei mai competenţi, erijaţi în constructori, imaginează arhitecturi sofisticate…» – LCi, 79; Casa cu Iederiş mai are şi un misterios Tabernacul: «Despre tabernaculul de la subsolul Casei cu iederă ne-a spus câte ceva Hader, mărturiseşte Alma.» – LCi, 226; «După plecarea lui, tata a prevăzut vremuri tulburi. A gândit în subsolul Casei cu iederă un mic buncăr. S-ar fi coborât direct din apartament, printr-o trapă…» – LCi, 228; «…şi fixează, concentrat, arterele subterane – patru la număr – ce străbat subsolul Casei cu iederă. „Tabernaculul…, o aud ţipându-mi în ureche […] Este un gang îngust […] Este, mai întîi, grilajul de sârmă oţelită. Reţeaua de vergele paralele, orizontale şi verticale, protejează coloana de apă care şerpuieşte la subsolul Casei cu iederă […] Din conducta principală, apa, înrădăcinată la subsolul Casei, urcă în imobil până la ultimul etaj. […] O forţă mecanică o împinge într-un vad care nu e al ei, o sileşte să urce şi să coboare pe nesfârşite căi feruginoase în imobilul medieval înălţat peste chiar izvoarele care o nutresc…» – LCi, 229; «Ne oprim într-un mic pridvor iluminat de o sursă pe care nu reuşesc s-o descopăr. Lumina pare că radiază din toate părţile, împrăştiind în jur un mozaic de nuanţe. La picioarele noastre încep treptele care urcă piramidal până la ferestrele din fund. Este un perete masiv din cărămidă roşie, netencuit» – LCi, 233; etc.), Cimitirul Eroilor («Staţia următoare este Cimitirul Eroilor. Aici ar fi trebuit să fie înmormântat antreprenorul belgrădean, gândeşte Adnan. […] Nu mă aştept ca în această staţie să se întâmple ceva: să coboare sau să urce oarecine. Eroii, de obicei, nu au familie, nu au prieteni, nu au nume. Ei aparţin Patriei…» – LCi, 157), Chalchihulti («Când şi de la cine am auzit numele acesta ?… se întrebă Adnan cu voce tare. Precis de la Hader. Este culoarea cerului de dincolo de Bălţi întruchipată în pasăre verde-albastră. Ea prevesteşte pârjolul, seceta, foamea şi moartea…» – LCi, 265), Crematoriul («– Înaintăm spre periferia oraşului […] / – Crematoriul…, silabiseşte Adnan, turtindu-şi nasul de geamul cenuşiu al vagonului. M-aş fi aşteptat să se afle în afara oraşului… „Incinerarea s-a încheiat“, aud în spatele meu şi ciulesc urechile. […] „El e belgrădean, mi se răspunde. Un antreprenor străin, dar care a pus suflet pentru oraşul nostru…“ Urmează detaliile care punctează meritele celui dispărut. „Gândiţi-vă: a condus o antrepriză fabuloasă. Totul în oraşul ăsta poartă într-un fel amprenta personalităţii sale.» – LCi, 155 sq.), Groapa Comună («– „Ceva mai încolo e Groapa Comună, aude Adnan. De fapt a fost… Dumnezeule, în urmă cu cincizeci de ani până la staţia asta n-aveai unde arunca un ac. Aici, vagonul aproape se golea şi până în Bălţi mai puteai circula civilizat, pe scaun. […]“. „Dumneavoastră aţi trăit evenimentele, domnule general…“ i se replică. „O, da, ridică tonul generalul. Eram, ca să zic aşa, familiarizat cu ororile războiului […]; ce am văzut la Groapa Comună frizează absurdul…“» – LCi, 158), Măgura Bălţii («Sarcofagul se afla în baza dealului împădurit cu salcâmi, într-o vale închisă care mai păstra sub rădăcinile uscate sedimentele nisipoase ale fostului pârâu. Numai un metru de pământ amestecat cu piatră de râu acoperea lespedea de la intrare în momentul în care doi studenţi au descoperit mormântul. […] Înălţimea culoarului depăşeşte un stat de om […] Avem aici câteva gravuri… Stilizate sau neterminate, scrijelite în grabă în piatra dură şi rece, par două păsări care încearcă să-şi ia zborul. Sunt prinse într-un soi de laţ […] păsările se agită în ghemul de sârmă ghimpată, încercând cu eforturi disperate să-şi elibereze picioarele şi aripile. Nu reuşesc decât să-şi sfâşie trupurile de ceară, până la oasele albe care abia se mai ţin sub epiderma zdrenţuită…» – LCi, 244 sq.; «Istoria poate fi vitregită de adevărurile ei fundamentale, dar nu eliminată… Măgura Bălţii n-a fost niciodată cercetată în ultima jumătate de secol şi nu din neştiinţă. Rea-voinţa istoricilor. […] Măgura ascunde în pântecele ei adevărata istorie…» – LCi, 247), Staţia Biserica Arsă («…am putut citi pe tăbliţa indicatoare: Staţia Biserica Arsă… Răsfoiesc imaginar istoria urbei, dar nimic nu-mi aminteşte de o astel de biserică… „Priveşte în dreapta. Este în apropiere“, aud şi întorc capul. Câteva acoperişuri şi turle de biserică afumau lânced aerul prăfos din atmosferă. Întreaga construcţie seamănă cu un imens năvod cu nenumărate ochiuri prin care te aştepţi să intre sau să iasă enoriaşii.» – LCi, 154), Staţia Penitenciarul de Maximă Siguranţă («Dar iată c-am ajuns la Staţia Penitenciarul de Maximă Siguranţă. Am putea coborî un pic, fiindcă aici tramvaiul rămâne aproape un sfert de oră. N-am prea înţeles pentru ce. În staţie, ca de obicei, bate vântul. Şi totuşi… […] N-am auzit de un astfel de penitenciar în oraşul nostru, dar, logic, trebuie să existe. Iar zona mi se pare potrivită pentru acest stabiliment. […] În afara zidurilor de penitenciar de maximă siguranţă, programele prind mai greu sau nu prind deloc, fiindcă e libertate. Iar libertatea oferă individului chiar dreptul de-a rămâne veşnic în urmă» – LCi, 155), Tancodromul («– Tramvaiul goneşte peste o câmpie cu vegetaţia aspră, vălurită ca o mare uscată, observă Adnan. În dreapta – totul este îngrădit cu sârmă ghimpată; în stânga – salcâmii… Pentru prima oară de la plecare, în vagon se produce vânzoleală. Militarii se grăbesc să se alinieze la una din uşi. Nici nu-mi dau seama dacă ordinea este ierarhică… „Pregăteşte-te, mă avertizează Alma, urmează Tancodromul, staţia terminus…“ Tramvaiul gâfâie.» – LCi, 159) etc.
Dintre minuţios-construitele personaje / tipologii expresionist-paradoxiste, reţinem în primul rând pe: Hader, „păsărarul“ de la Casa cu Iederiş, patronul dughenii din Piaţa Libertăţii (topos auto-anulat în „războiul etniilor albaneză şi sârbă“)…, erou complex, conectat expresionist la ceea ce se oglindeşte semantic-sincretic în radicalul had-, în Hades / Infern: «Hader loveşte cu piciorul o piatră care se rostogoleşte în caverna deschisă, o poartă a Infernului. „Nu poţi construi un buncăr pe malul apei, la mai puţin de zece metri de râul care se opinteşte în pereţii argiloşi ai albiei, reflectează, absent. Tranşee, nici atât.“ Observă un şir de ţăruşi de salcâm de-a lungul unui aliniament […] Păsărarul nu e interesat să afle câţi sunt. Îl nedumiresc numai culorile în care a fost vopsit brâul bornelor, cioplit sumar în partea dinspre râu: roşu lângă albastru, violet, galben şi alb. […] Face legătura cu sclipirile din ochii păsărilor de pradă cu care s-a obişnuit deja în salcâmii din marginea Bălţii. Au aceleaşi nuanţe, în funcţie de orele nopţii, de vreme sau de instinctul de ucigaş, reactivat cu fiecare zbor» (LCi, 241). Apoi de alte personaje-simboluri / concepte: Androginul («Mă fac ghem de încordare, întind mâna spre forma ciudată, fixată rigid pe un mic postament din pământ ars. Încordată, privesc chipurile supte, învăluite de licărul de lumină aburind în sanctuarul miniatural. Par cioplite în lemn crud de salcâm. Pe nesimţite mă cuprinde uimirea: l-am descoperit pe Androgin. […] „A fost o experienţă pe care, oricum, o veţi retrăi […] Nu dintr-o dată. Pe îndelete…“ şi şi-a vârât adânc faţa în iederiş…» – LCi, 234), Anchetatorul, Hădăroaia etc. Există, fireşte, la acest romancier, doctor în ştiinţe filologice, şi o remarcabilă onomastică a eroilor-simboluri expresioniste ale etnicului.
Simbologia ornitologică este polivalentă: 1) păsări lăsate de Dumnezeu pe pământ («Se bucura că existau păsările şi că ele se simţeau în siguranţă în vecinătatea locatarilor Casei: mierle, vrăbii, porumbei sălbatici, piţigoi, pupeze, rândunele, cuci, lăstuni, guguştiuci şi chiar o pereche de bufniţe trăiau aici în bună înţelegere.» – LCi, 7; conexiune trans-simbolizatoare: „mierle“ – Câmpia / Pădurea Mierlelor / Kosovo Polje, păsări care pot avea şi rangul de „păsări psihopompe“, sau „păsări-suflete“ de pe stâlpii funerari; ori suflete-păsări omorâte de „grindina“ atacului / războiului aerian: «Începe din nou să plouă. O ploaie cu bulbuci repezi, negri şi mari ca ouăle de mierlă. Locatarii aleargă zăpăciţi în casele scărilor. În mijlocul curţii rămân grecul Chiril şi administratorul. […] Grindina se înteţeşte, parcă făcându-le în ciudă. Coşul de nuiele în care zac păsările moarte este deja plin ochi cu grunji de gheaţă.» – LCi, 317); 2) păsări de pradă («Răpitoarea era vicleană, dar mândră: nu ataca pe neaşteptate; nici la adăpostul întunericului. Acţiona de obicei în zori, după prima rază a soarelui: îşi anunţa prezenţa mai întâi prin zbor planat, deasupra grădinii: concentrat, înaintea atacului, deasupra Casei cu iederă. Abilă, evita să se lase surprinsă: pândită, făcea feste inteligente vânătorului…» – LCi, 7; «Necazurile au început într-o dimineaţă, când Hader, ieşind să le hrănească, fu martorul unei scene de coşmar, de neimaginat până atunci la Casa cu iederă: sub privirile sale contrariate, un bolid viu, uriaş, s-a năpustit fulgerător de aiurea în ţesătura de plante; o zbatere de aripi, piuituri disperate şi răpitoarea face cale întoarsă purtând în gheare victima: un guguştiuc tânăr, abia ieşit la zbor.» – LCi, 8; «Pasărea sângeroasă nu se lăsă prea mult aşteptată. Apăru mai întâi ca un punct minuscul pe cerul oraşului, ca o minge pe cerul grădinii şi în cele din urmă se năpusti peste imobilul de culoarea ierbii.» – LCi, 9; «Pe urmă cercetă cu atenţie incinta Casei. Descoperi sub pervazul ferestrei familiei Themo, zbătându-se între lianele de iederă, o măgăoaie imensă, jumătate pasăre, jumătate reptilă. I se păru c-o recunoaşte: răpitoarea zace ca într-un năvod în capcana fibroasă din care nu reuşea să se elibereze. Păsărarul râde. Ridică puşcoacea şi ţinteşte. Trage…» – LCi, 212); 3) avioane de vânătoare («Pasărea îşi trage aripile pe lângă corp. Acum, Hader îi poate vedea bine pliscul albastru metalizat şi ochii însângeraţi. Căţeaua începe să latre împrăştiind în jurul ei o ploaie de scântei.» – LCi, 236); 4) avioane supersonice, de război, cu „geometrie variabilă“, sau bombardiere («Una dintre sceste creaturi, o pasăre-mamut sau o pasăre-astru ajunsese involuntar la Casa cu iederă. A zgândărit în joacă păsăretul, a şi gustat din el. În final, n-a încercat nici măcar să-l sperie. I-a sugerat, în treacăt, că e mare şi puternică şi, dacă vrea, ar înghiţi păsăreasca suflare cu iederiş cu tot; dacă măcar şi-ar pune mintea cu bietele mierle, vrăbii, cinteze, cu gureşii porumbei ori cu graurii mâncători de dude… Pe urmă a dispărut…» – LCi, 239) etc. (cf. PTRapit, 130 – 137).

pa2p

(III) Istorie logreştean-hieroglifică, personaj-catadioptru, sinecdocă, puzzle şi metonimii. După cele patru capodopere romaneşti anterioare – Trepte (1989), Inseparabili (1995), Labirinturi (2003) şi Casa cu iederă (2010), firesc este ca al cincilea roman al lui Florin Logreşteanu, Puzzle (2013; infra, sub sigla: LPu), să se releve într-o secţiune de aur (de sub numărul nuntirii cogaionice), nu numai auctorială, ci şi a speciei de roman contemporan.
Titlul „englezesc“ al romanului, Puzzle, e la modă (a se citi pàzăl până ce îl va adopta limba noastră în seria jocurilor, printr-o posibilă expresie, de-a pazăleaua / pazălelele < prep. de- [„de“] + prep. -a [à, „la“] + subst. engl. puzzle- [pazăl-] + suf. ludic -[ea]ua prin analogie cu „de-a steaua“, „de-a vioreaua“, „de-a vergeaua“, „de-a luleaua“, „de-a ghiuleaua“ etc., mizându-se, în spaţiul valahofon, şi pe o apropiere semanticoidală de substantivul pază, cu diminutivu-i păzălea – nicidecum cu sensul de „pază rea“ şi nu „de pază diminutivată“ a sfintei noastre limbi valahe, neapărat, de cineva / ceva), e aşadar, „în euro-ton“ şi reflectă vocabula puzzle ce desemnează un inteligent joc („de tineri“, adică „de codănei“, cum ar zice culegătorii de folclor valah-literar de prin secolul al XIX-lea, al romantismului) ce constă în reconstituirea „exactă“ a unui întreg din părţi subtil-decupate, cam cum se practica în Dacia de dincoace de orizontul reformei anului 1600 î. H., dinspre şcolile oralităţii culte ale Zalmoxianismului (religie monoteistă potrivit căreia Dumnezeu este Sacrul Întreg Cosmic şi umanul ens, Dacul, este Parte, cu învăţătură dinspre părţile ce se unesc în întreg, căci dacă partea-i pură, perfectă, sănătoasă, atunci şi Întregului îi merge bine), joc inteligent însuşit de elitele Arhipelagului Britanic, mai mult ca sigur, de la pelasgo- > valaho-dacul nostru, Aethicus Donares / Dunăreanu, autorul Cosmografiei (de prin anul 466 d. H.), şi de la cei o sută de Cavaleri Zalmoxieni însoţitori, pe când se aflau „încartiruiţi“ (în Irlanda / Scoţia), în aşteptarea vremii prielnice spre a traversa Atlanticul (pe direcţia Feroe – Islanda – Groenlanda) în America, făcând apoi ocolul Pământului, între anii 461 – 465 d. H., cu 1057 de ani înaintea lui Magellan.
Dar nu-s importante aceste lucruri decât în măsura în care extraordinarul personaj-catadioptru („ochi-de-pisică“), înzestrat de autor cu „simbolicul nume“, Neghibaur, eroul central al romanului Puzzle, se înrăzăreşte dintre ele – „ca părţi-ferestre“ – şi surprinde („fixează“) / oglindeşte nişte realităţi dintr-o unitate de loc / spaţiu (Dacia Nord-Dunăreană – partea-i numită România, după cum „suntem avertizaţi“ şi de motto-ul sub care se află întregul acestui roman: «…arcul acesta al Carpaţilor, unde s-a scris o preistorie mai adâncă decât altele […], reprezintă placa turnantă a Europei, deschis fiind deopotrivă către Occident şi Orient ca nicio ţară europeană…» – Constantin Noica), dintr-o unitate de timp („perioada reformelor distrugătoare de sisteme ale statului“, sau epoca Constantinescu-Iliescu-Băsescu, 1997 – 2014) şi dintr-o unitate de „neghibauriană“ acţiune.
Numele (semnificantul) valah al eroului central, Neghibaur, din acest roman al lui Florin Logreşteanu, se conectează în profunzimea-semnificată a statutului său social de dascăl / profesor-pensionar pauperizat de „regimuri / guverne boc-băsiste“, „cu salarii / pensii tăiate“; dacă asta-i aşezarea lucrurilor pentru a sa categorie socială, atunci şi semnificaţia elementelor formante din onomasticul Neghibaur se vectorizează în sintagma atributivă, „profesor fără vreo manta cu gătane de aur“, reverberând metonimic „statutul de pauperitate“ impus întregii categorii a intelectualilor din România, atât în deceniile „comuniste“ de după al doilea război mondial, cât şi în deceniile „democratic-jungliere“ de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989 până în prezent.
Onomasticul Neghibaur – ce pare a fi fără legătură cu vreun neg („tumoare rotundă, cu diametru de câţiva milimetri, nedureroasă, care apare pe pielea cu papile hipertrofiate“), sau cu gheb („cocoaşă“), ori cu neghina („erbacee având tulpină şi frunze păroase, flori purpurii, sămânţă neagră şi măruntă, întâlnită în arealu-i preferat de culturi de grâu, în sinonimie cu negara – Agrostemma githago – plantă des invocată în incipitul cântecelor Valahimii“), dar nici cu personajul din „povestea“ / „basmul“ lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Neghiniţă – îşi relevă următoarea „filigranare“ logreşteană: Ne- (< negaţia ne-, „prefixoid, element de compunere la unele substantive, adjective, adverbe, indicând o negaţie“), „fără“, a fost „altoită“ (negaţia), stănescian-paradoxist, pe onomasticul valah, tot mai rar întâlnit în zilele noastre, [-ghibaur <] Ghibaur, onomastic ce, la rându-i, provine din valah-apelativul -ghib- / -Ghib- < ghebă / ghibă, „manta“ + -[fir de]aur, ceea ce înseamnă că respectiva manta / mantie pelasgă > valahă are cusute cu fir de aur, zalmoxienele „motive“ – „găitane“ / „gaeţane“ (< gaeţi / geţi – Gae + -et[i] – + -an[e]; „râuri“, spirale, „sori“, „lune“, „luceferi“ etc. pentru Gaia, pelasgă > valahă divinitate ascensională, pasăre psihopompă, a Dacilor-Gaeţi / Geţi din matca Dunării); eroul nostru, profesorul pensionar, Neghibaur, după cum încearcă şi numele-i a ne grăi, este cel pauperizat / spoliat, în ultimă instanţă, întruchipează pe cel căruia i s-a luat / furat mantia cu fir de aur.
Polivalenţa semantic-sincretică a numelui de erou central-romanesc, Neghibaur, se mai poate lămuri (în cele 312 pagini A-5 din Puzzle) din „umplerea“ semnificantului cu semnificatul evidenţat prin făptuirile-i „neghibaureşti“: 1) dacă onomasticul provine de la gheb, „cocoaşă“, precedat de privativa particulă, ne-, semnificatul ar indica faptul că eroul este „cel necocoşat“, adică „dreptul“, „cinstitul“ (ca hugolian-romanticul / grotescul cocoşat de la Notre Dame de Paris; în acest sens al dreptului, incoruptibilului funcţionar din învăţământ, poate fi invocat faptul că Neghibaur ia parte, în Lumea Cealaltă, ca „non-ens“, ori „non-erou“ / „postum-erou“, la o discuţie – pe tema verticalităţii – discuţie la care participă hârca roşie a doamnei ministru, hârca ministerial-albastră şi hârcile Înalţilor Heruvimi Metropolitani ai Educaţiei: «În Nebunia de dincolo m-a caracterizat totdeauna verticalitatea…» – LPu, 305); 2) dacă onomasticul provine de la pelasgul > valahul neghiob, „mărginit la minte“, „departe de pricepere / judecată“, „stupid“ / „prost“ etc., făptuirile eroului s-ar strânge sub cupola semnificantului Neghibaur drept „neghiobii de aur“. Etc.
Motto-ul secund al romanului Puzzle, de Florin Logreşteanu (servind iniţiatului dezlegarea rapidă a întregii alegorii-puzzle ca ariadnică ieşire din labirint prin Cer) are menirea / „misia“ de „a vectoriza“, de „a focaliza“ senzorii moderni ai Distinsului Receptor Romanesc asupra complexului personaj-catadioptru, Neghibaur, cu „capacitatea“ ieşită din comun[a], din stratosfera epicului, în fabulosul fotonic al galaxiilor, de vreme ce se neftineşte în gândul cu viteză mai mare decât a luminii, chiar dacă mişcarea acestuia-i browniană, între emisfera-moarte şi emisfera-viaţă, din întregul elementului fundamental al lumii noastre, Apa: «Devenind gând, Neghibaur zburdă încolo şi-ncoace; amestecă izvoarele vii ale râului cu izvoarele moarte ale mării…» (LPu, 7 / 100).
Sintagma / conceptul de personaj-catadioptru, prin care desemnez (începând cu cronica de faţă) complexitatea unui erou de roman ca Neghibaur, „erou-cap de serie“, „etalon tipologic“, „înrăzăritorul“ / „constelatorul“ unităţii de acţiune din Puzzle, de Fl. Logreşteanu, se relevă, desigur, în vecinătatea personajului reflector (perceput de scriitori, de critici / teoreticieni, de la Henry James încoace, „din didactice necesităţi“, ca personaj în / din care se oglindesc, se edifică, „se monitorizează“, ori „se mediază“ majoritatea celorlalte personaje dintr-un roman) ca, de pildă, „eroina“ Mini, din Fecioarele despletite (1926), de Hortensia Papadat-Bengescu („personaj-cap-de-serie“ în literatura noastră valahă), diferenţa dintre personajul reflector şi personajul catadioptru fiind nu numai cea datorată schimbării spiritului veacului al XX-lea cu spiritul secolului al XXI-lea, ci şi cea dintre clasa lovinescian-obiectivă, monodimensională / unidirecţională a personajului reflector, Mini, şi clasa polidimensional-paradoxist-„pazăliană“ / „holonistică“ a personajului-„ochi-de-pisică“, Neghibaur, cel ce-i atent la toţi / toate spre a-şi gospodări „lumile“ şi „marea trecere“.

pa3p
Florin Logreşteanu (în acte: Radu Scorojitu), fotografie din 2013.

Pentru unitatea de „neghibauriană“ acţiune (supra), precizăm că „substanţa“ / „materia“ epică este cristalizată („structurată“) dinspre douăzeci şi trei de „unghiuri de fugă romanescă“ în corespondenţă / concordanţă cu cele douăzeci şi trei de capitole (patru dintre ele, trimiţând la „cotidian-spaţialitate“, deci „ca puncte cardinal-epice“, având, nu întâmplător, acelaşi titlu: Cotidian): «Nostalgii» (LPu, 9 – 19), «Viaţa e pe altă stradă» (LPu, 20 –29), «Corăbierul cu palimpsest» (LPu, 30 – 39), «Cotidian» (LPu, 40 – 47), «Perversiuni» (LPu, 48 – 59), «Sigilii» (LPu, 60 – 68), «Cotidian» (LPu, 69 – 79), «Avatar» (LPu, 80 – 88), «De vorbă cu Zarathustra» (LPu, 89 – 99), «Templul lui Solomon» (LPu, 100 – 109), «Conectori» (LPu, 110 – 117), «Business Metropolitan» (LPu, 118 – 127), «Subsol» (LPu, 128 –141), «Cotidian» (LPu, 142 – 154), «Înalta cumpănă» (LPu, 155 – 171), «Schisme» (LPu, 172 – 195), «Heruvim-Coşar» (LPu, 196 – 202), «Baloane colorate» (LPu, 203 – 218), «Despre istorie, tradiţii şi alte fleacuri» (LPu, 219 – 232), «Heruvimii cu palimpsest» (pp. 233 – 242), «Cotidian» (pp. 243 – 261), «Satul olimpic» (LPu, 262 – 293) şi «Memorial. Nebunia de dincolo» (LPu, 294 – 309).
„Deschiderea“ romanului, sugerând „ciclicitatea“ / „reiterativitatea zilnică“ în ton expresionist-eliadesc-bucureştean (în margine de topos urban cu factură de „La Ţigănci“), se face prin capitolul Nostalgii: «Şi astăzi se întâmplă la fel: după ce depăşi grilajul de fier prin singura cale de acces în Grădina Publică, mai făcu câţiva paşi după care se opri dezorientat: „Dincotro, Neghibaure?…“ Întoarse privirile încercând să se convingă că, un ceas mai devreme, îşi împleticise paşii, asemenea celorlalţi metropolitani, pe strada peticită de chioşcuri, [de] firme păzite sau supravegheate de câini maidanezi, înainte de a accepta deliberat siguranţa acestui labirintic amfiteatru, burduşit de neliniştitoare umbre şi lumini… „Coane Neghibaure, iar te-ai rătăcit…“ Nu descoperi Rotonda…» (LPu, 9); «…sub cerul de cenuşă al dimineţii, îl întâmpină doar privirile constelate ale Marelui Will, care nu-i dau răgazul să-şi tragă puţin sufletul: „Ce mai e nou, profesore Neghibaur?…“ Cu dosul palmei, bătrânul îşi şterse sudoarea de pe frunte: „Parcă nu ştii, frate Will !“ înalţă din umeri» (LPu, 11).
După interesanta „deschidere romanescă“, se cuvine să relevăm – dacă este cazul – în ce constă oximoronica / paradoxista „cotidian-spaţialitate“ a celor patru capitole cu acelaşi titlu, Cotidian, din romanul Puzzle, poate, chiar ca „puncte cardinal-epic-romaneşti“. În capitolul al IV-lea, sau primul Cotidian, este vorba, chiar din propoziţiile / frazele de început, despre „un spaţiu-capcană-cotidiană“, garsoniera lui Neghibaur, situată într-un bloc-turn, „la ultimul etaj“, „tocmai sub cer“ (fără a mai observa, din subcelest, că, în ultimul capitol, Neghibaur «simte o imensă afecţiune pentru vecinul de la etaj» – LPu, 297 –, adică dragoste mare faţă de ingeniosul Toc, tâmplarul, cel ce-i pregăteşte vehiculul marii treceri, frumosul coşciug din lemn de stejar): «Prea cald în mica garsonieră de la ultimul etaj al blocului-turn… Cărţile, aliniate în rafturi, respiră greoi; o respiraţie înăcrită, îmbâcsită de pulberea ce se desprinde continuu din hârtia tipografică proastă…» (LPu, 40). De aici, de la ultimul etaj al blocului turn-puzzel, de la fereastra garsonierei contemplă „catadioptric“ lumea: salcâmul (nu neapărat axis mundi) «rătăcit între puţinii arbori care mărginesc strada», câinele maidanez «urlând de lângă rigola» bloc-turnului, infirmul din poarta bisericii («mi s-a permis să rămân în poarta bisericii cât poftesc şi să primesc prisosul îndestulaţilor» – LPu, 42), cartierul prezidenţial, ori strada cu vile somptuoase (dintr-un „cartier al primăverii“ din Metropolă), schimbarea atmosferei din capul străzii cu somptuoase vile («Chiar în capul străzii, atmosfera se schimbă brusc: răcoarea, de nebănuit în Metropola asfixiată de caniculă, îl întâmpină generoasă.» – ibid.), vechiul aparat de fotografiat (pentru eternizarea celor câteva lucruri extraordinare existente în Metropolă), râul (fiecare spaţiu epic cu Styxul lui), Biserica Sfântul Gheorghe etc., ori monologhează „bifurcat“ (ca sorescianul Iona), sau intră în dialog cu / despre „dragoni“, „arhangheli“, „heruvimi“ şi „nonheruvimi“ („dialogul bancherului“, „dialogul căpitanului de miliţie“, „dialogul bursucului / viezurelui din spatele tarabei“, „dialogul de la liceul cu cabinetul de literatură Mircea Eliade“, despre fostul director Stalea“ etc. ): «Ezită să se mai mişte. „Arhanghelul a lăsat biserica fără apărare…“ […] Bâjbâie cu mâinile întinse în faţă, căutând intrarea; perdeaua goasă de fum îl îneacă…» (LPu, 47). În capitolul al VII-lea, sau secundul Cotidian, eroul central, Neghibaur hoinăreşte, de asemenea, prin Metropolă, «cu gândurile aiurea», dar, de data asta, «are revelaţia dublului oraşului», nu absurd-ionescian-oraş-de-rinoceri-verzui-fascişti, ci paradoxist-logreştean-oraş-de-canide: «…un oraş locuit de câini. Sunt peste tot: pe bulavardele metropolitane şi-n cartierele sărace, pe sub autoturisme, în spaţiile verzi, lângă scările blocurilor de locuinţe, în curţile instituţiilor, în şcoli, în cartierele studenţeşti, în pieţe – câinii metropolitani şi-au adjudecat oraşul de jos, Metropola Mică.» (LPu, 69). În capitolul al XIV-lea, sau cel de-al treilea Cotidian, eroul central, Neghibaur, cu un auz veridic-spaţial-european ieşit din Metropolă, receptează extraordinare tele-ştiri, luându-le aşa cum sunt, ori supunându-le unor analize pertinente, de senectute, dar şi epicosofice de tip-Seneca: «„Ieri Primarul Heruvim al Metropolei a anunţat inaugurarea Palatului cu scări rulante“ [, anunţ preluat] pe toate posturile TV [de] heruvimii-media. „Tot ieri s-a confirmat admiterea noastră în Casa Europeană. Deocamdată pe câmpurile de căpşuni din Spania şi în construcţii, în Italia şi alte ţări cu o democraţie avansată“, confirmă invitatul postului TV Realitatea Europeană. „Consulatul metropolitan din Spania s-a grăbit şi a solicitat profesori pentru odraslele muncitorilor metropolitani din această ţară“, adaugă un al doilea invitat. […] Neghibaur se strecură prin mulţimea din Piaţa Cărţii Libere, populată […] şi [de] persoane de vârsta a treia, cam din generaţia lui.» (LPu, 142 sq.). În capitolul antepenultim, al XXI-lea, sau cel de-al patrulea Cotidian, Metropola de pe turnanta placă europeană, de pe hiatul dintre Orient şi Occident, este văzută dinspre motto-ul prim, noicianul («Vânturi străine suflau rece dinspre ocean, ameninţând să lovească pieziş Metropola tot mai deschisă tuturor posibilităţilor […]. Această masă enormă de aer rece […] se transformă în vârtej exact la confluenţa dintre Orient şi Occident […] „Criza economică mondială vine metropolitanilor ca o mănuşă“, aude Neghibaur.» – LPu, 243); îndreptându-se spre Piaţa Metropolitană, Neghibaur trece în revistă o realitate spaţial-cotidiană-puzzle-pazăl-ită: «peste drum de piaţă, doi heruvimi cu bandulieră tricoloră explică trecătorilor că trebuie să evite perimetrul Băncii Metropolitane» (LPu, 245), discuţia dintre heruvimi şi cetăţeanul furios căruia nu i se dă voie să intre în Bancă pentru acordarea unui credit „urgent“, „heruvimul-profesor“ ce-o şterge englezeşte («Heruvimul-profesor vru să se îndepărteze, speriat şi scârbit […] „Ai nevoie de mine, Neghibaure, unde fugi?“…» – LPu, 249), recunoaşterea Doamnei Sărace «de pe prima pagină a ziarului», căreia Neghibaur «îi oferă braţul», trecerea intersecţiei «dintre Palat şi Arena», coborâşul „de-a lungul râului“ / „Styxului“ «până la cartierul cu familii sărace ale campusului universitar», de unde, printr-un gang, intră într-o clădire-vagon (puzzle „arhitectural-interior“) cu «o mulţime de cămăruţe de dimensiunea unei chilii, dar murdare şi neaerisite, fără uşi la intrare şi cu ferestrele camuflate cu hârtie albastră» (ibid.).
Pamflete rafinate la adresa mass-mediei supuse orbeşte Puterii se întâlnesc şi în două speciale capitole ale romanului Puzzle, de Florin Logreşteanu, ale căror titluri conţin „vocabula-cheie / simbol“, palimpsest – în sens antic: „papirus de pe care a fost şters un text-manuscris spre a face loc altuia“. Este vorba despre al treilea capitol, Corăbierul cu palimpsest – unde Neghibaur este surprins într-o plimbare matinală pe malul Râului Metropolitan din zona Tipografiei Metropolitane («o briză se simte şi-n această dimineaţă venind dinspre teascurile tipografiei metropolitane: mirosuri înţepătoare de cerneluri râncede, îndoite cu apă […]; hârtia proastă înghite cerneala, lăsând pagina murdară, o năclăială din care nu se mai înţelege nimic…»; LPu, 30), zonă-n care-i, fireşte, şi Arca (unui nou Noe) la «cheiul curat, neted ca pergamentul», strălucind «ca şi-n alte dăţi, mulţumită Corăbierului cu palimpsest care, lâncezind lungi perioade, îşi trece vremea udând pereţii exteriori cu un lichid preparat chiar de el din uleiuri sicative, polimerizate, albumine şi coloranţi» (LPu, 31), arcă pe care Neghibaur a visat trei decenii s-o atingă, mai ales pentru că devenise ultramodernă şi cu palimpseste în loc de pânze la catarge – şi despre capitolul al douăzecilea, Heruvimii cu palimpsest – unde se face subtilă grăire ca de subţire pamflet politic despre vreo „suspendare de preşedinte de ţară“, magic-analogic întoarcerii «Corăbierului cu palimpsest în Metropolă», unde „bătrânul cărturar“, profesorul pensionar Neghibaur, mai suspicios decât altădată, nu se mai lasă manipulat, îmbătat de ştirile „heruvimilor cu palimpsest“: «Neghibaur rememora ori de câte ori i se ivea prilejul: experienţa corintiană, ultima, l-a secătuit într-atât pe Corăbier încât alte trasee maritime i s-au părut de prisos» (LPu, 233); cu acest prilej, Neghibaur mai constată: «Arca fusese ridicată şi închisă într-un hangar» (ibid.); «teama Corăbierului de a-şi asuma riscuri autentice»; Corăbierul – ateu cândva – devine «Dumnezeu cu palimpsest» (LPu, 234) etc.
În al doilea capitol, Viaţa e pe altă stradă, cum de altfel, şi în primul capitol, Nostalgie, Neghibaur «aude şi se aude»; în primul caz, „răspunde altul“, „răspund alţii“; în situaţia secundă (ca modernul / unicul erou din drama de întemeiere a paradoxismului, Iona, de Marin Sorescu), Neghibaur, cunoscător de principii „carpat-răcnitoriene“ din mass-media „metropolitană“ / contemporană, (îşi) şi răspunde: «„Aici miroase a discordie“, auzi sau se auzi Neghibaur, » (LPu, 20); „auzitele neghibauriene“ sunt metropolitanele fete «trunchioase, blonde şi vesele», care „agreau“ bărbaţii cu chelie, inclusiv pe cel ajuns preşedinte de Metropolă / Republică – fete împingătoare de „căruţ cu flori“, «de-a lungul rigolelor marmorate» din faţa Palatului (Parlamentului Metropolitan): «Una îşi aminti că în liceu singurul profesor cu chelie era o femeie; alta nu-şi amintea să fi cunoscut profesor cu calviţie; a treia aprecie că singura parte afectată de calviţie în privinţa profesorilor e bugetul.» (ibid.); profesorul Neghibaur, furat de peisajul cu flori şi blonde focoase din faţa Palatului, uitase pentru câteva minute că pornise de-acasă spre Liceul Metropolitan, de unde ieşise la pensie şi unde-şi mai păstrase câteva ore pentru care urma, în această „zi de salarii“, să-şi ia simbria; este trezit din visătorie, «zgâlţâit puternic de braţele celor doi heruvimi care-l descoperiseră de partea interzisă a rigolei, căscând gura la pisici şi la femei» (LPu, 26).
În al cincilea capitol, Perversiuni, sunt reînviate „iubirile lui Neghibaur“, «profesorul de literatură», în compania «femeii-pisică» / «pisicii-femeie», profesoara «de ştiinţele naturii» (acum «hoaşcă bătrână», «beată», dar rusofilă-nfocată, «mâţă sleită», pe care Neghibaur «o ia în braţe şi-i molfăie pieile scrobite ale obrajilor şi gâtului […], o ţâţă şi şi-o răsuceşte în jurul degetului mare» – LPu, 58), în al şaselea capitol, Sigilii, Neghibaur «se strânge ca un arici surprins de prădători», «reflectează la destinul lui de exilat în lotcă», în vreme ce «heruvimul-timonier continuă să strige: „Larg cât vezi cu ochii!… Ambalaţi mişcarea!“» (LPu, 62), în al optulea capitol, Avatar, Neghibaur este frâmântat de interogaţiile reîntâlnirii cu Bătrânul Machedon («înalt şi chipeş», având în juru-i «heruvimi în veşminte miţoase [ce] imită dansul berbecilor» – LPu, 80), în al nouălea capitol, De vorbă cu Zarathustra, este „fixată“ convorbirea dintre Neghibaur, ţinându-se zdravăn de «balustrada de la capătul podului peste Râul Metropolitan» (LPu, 89) şi Zarathustra, „orbul“, în al zecelea capitol, Templul lui Solomon, «Neghibaur visează cu ochii deschişi: ape nesfârşite, ţărmuri industrializate, căi ferate, canale colectoare… şi, din nou, marea, o spinare curcubeică revărsată peste deal şi vale» (LPu, 100), până devine gând (supra), în al unsprezecelea capitol, Conectori, Alexandru, fiul, povesteşte lui Neghibaur, tatăl, despre „sincronizarea cu Europa“ şi despre „criza mondială“, în al doisprezecelea capitol, Business Metropolitan, „intelectualul autentic, pensionarul din învăţământ“, Neghibaur, este observat la târgul mărfurilor ultramoderne organizat din patru în patru ani «sub Cupola Cricului Metropolitan», primid un dar de la un organizator, «elegant, binevoitor şi vorbăreţ» («„Ce profesie aveţi, dragă domnule?“… Pensionar. Din învăţământ… Oh, Doamne, un intelectual autentic. Avem un program coerent, realist şi eficient tocmai în această direcţie, a schimbării în bine a vieţii intelectualilor […] Alăturaţi-vă nouă şi veţi înceta să mai fiţi categoria defavorizată… Primiţi acest dar nevinovat… Vă iubim… Vă iubim, domnule profesor pensionar…“» –LPu, 120), în al treisprezecelea capitol, Subsol, se acordă atenţie specială heruvimilor metropolitani (Heruvimul-Social, Heruvimul-Liberal, mai mult ca sigur, dintr-o „alianţă“ de factură pontist-antonesciană / „uselistă“) coborâtori în subsoluri, pentru numeroase ceremonii de tip regressus ad uterum, până în «Cântecul funerar al lui Nietzsche» (LPu, 140), «cu conotaţii contemporane» (LPu, 128), în al cincisprezecelea capitol, Înalta cumpănă, Neghibaur vede «uriaşa groapă căscată între Pădurea Liliacului şi Pădurea de Salcâmi, cu fundul acoperit de un mâl negricios, în care încerca să supravieţuiască peştele scăpat din năvoade», fiindcă «a fost furat lacul… Lacul Metropolitan… În numai câteva ore…» (LPu, 155), în al şaisprezecelea capitol, Schisme, Neghibaur nu se mai miră de spectacolul „unirii fulgerelor“ Serafimului şi Heruvimului, după o vreme în care fuseseră «solidari: uniseră apele cerului şi ale pământului într-un singur curs; le orientaseră spre albiile îmbâcsite de reziduurile poluante ale râului Metropolitan» (LPu, 172), în al şaptesprezecelea capitol, Heruvim-Coşar, Neghibaur meditează asupra a «două spaţii aparţinând învăţământului, desfiinţate», al Şcolii Decebal «de cealaltă parte a podului peste Râul Metropolitan», şi al Liceului Decebal din centrul Metropolei, instituţii demolate, căci terenurile pe care se aflau fuseseră revendicate de mafiile imobiliare spre a se ridica (în locul celor două instituţii de învăţământ preuniversitar) Restaurantul Metropolitan cu Cazino şi un hotel de cinci stele şi piscină şi un mic teren de golf «frecventat[e] de metropolitanii bogaţi» (LPu, 196), în al optsprezecelea capitol, Baloane colorate, se trece de la un tablou „ciumeţit“-camusian – «şobolanii mişună peste tot» –, la scena / dialogul surâsul Machedonului («„Eu am muncit o viaţă întreagă şi n-am agonisit nici cât ai tu în faţa uşii de la intrarea în Palatul Machedonean“, încearcă să-l ispitească la vorbă Neghibaur. „Tu ai jumătate din vârsta mea şi cu toate astea…“ Machedonul surâde. Îşi răsuceşte oasele umerilor să se relaxeze. Mişcarea neprevăzută avertizează şobolanii…» – LPu, 203), în al nouăsprezecelea capitol, Despre istorie, tradiţii şi alte fleacuri, Neghibaur constată că «…„nimic nu s-a schimbat la Clubul Veteranilor […]; e aşa cum l-am lăsat…; şi mâţele…; Felix motanul…; dacă nu mă înşel, e chiar la locul lui preferat“…» (LPu, 219) şi, în penultimul capitol, al douăzeci şi doilea, Satul olimpic, îl aflăm pe Neghibaur „admis“ / „instalat“ într-o cameră din instituţia pentru bătrâni, adică în «Satul olimpic [ce] se întindea pe aproximativ 80 de hectare de-a lungul Lacului Sărat (LPu, 264); etc.
„Închiderea“ acestei admirabile, ultramoderne „istorii hieroglifice“, de sub polivalent-semanticul titlu, Puzzle, de Florin Logreşteanu, se face prin capitolul „marii treceri“, al rafinării modurilor noi de a muri altfel decât de-o banală „moarte naturală“, Memorial. Nebunia de dincolo, unde Neghibaur îşi gospodăreşte moartea nu printr-o zalmoxian-cosmică nuntire, deşi are o importantă bibliotecă de intelectual, ci „la alegere“, printr-o creştinesc-urbană publicitate: «Neghibaur doreşte să moară dar nu ştie în ce fel. A dat anunţ şi la Mica publicitate, solicitând o soluţie grabnică şi eficientă. A promis recompensă biblioteca, televizorul, câteva scaune, tacâmurile… N-a aşteptat prea mult. A primit oferte pentru televizor, scaune, tacâmuri. Nimeni n-a fost interesat de bibliotecă. I-a refuzat fiindcă soluţiile lor i s-au părut prea complicate: otrava, glonţul, funia, drogurile, lama pentru vene, gazul toxic ar fi condus la anchete interminabile; […] Ultimul vizitator i-a solicitat patul. La început s-a mirat că bătrânul n-a oferit şi patul. „În pat vreau să mor“, a explicat Neghibaur.» (LPu, 294).
În aceste circumstanţe „mic-publicitare“ află că moartea naturală – adică „a muri în patul tău“ – a devenit destul de „banală“, ceea ce îl determină a se cultiva pe Internet la acest capitol asupra tipurilor de „moarte modernă“ – moartea de gripă porcină («boală importantă în Metropola din Uniunea Europeană» – LPu, 295), moartea de virusul-spion A H-1 N-1 etc.
„Vecinul de la etaj“, tâmplarul Toc, îi serveşte generos o idee foarte actuală, moartea adormiţilor, «o moarte tipic metropolitană, cea mai uşoară», fireşte, în schimbul patului: să-i pună la dispoziţie coşciugul în care va fi înmormântat („promisul şi-n alte dăţi“), modern-confortabilul, „tronul“ în care să doarmă „regeşte“, să se obişnuiască din viaţă cu cele din „marea trecere“ («Nu-l surprinde aşadar că Toc a ghicit ce-l nelinişteşte: „Mai există un avantaj […]; s-ar putea să sucombi în somn…; fără dureri, fără resentimente faţă de soartă, fără păreri de rău pentru ce laşi în urmă…; pur şi simplu, treci în moarte fluierând…“» – LPu, 296).
În garsoniera lui Neghibaur, Toc îi aşază coşciugul frumos, din lemn de stejar, faţă în faţă cu biblioteca, poate şi pentru a-şi încheia mai lejer lectura a ceea ce-i este scris în cărţile-i necitite. Neghibaur «se întinde în tron şi aşteaptă», marea-i trecere are loc, amintindu-şi, „în Lumea Cealaltă“, doar cuvântul „ticăloşii“, «singurul cuvânt care-i vine în minte, odată scăpat din Nebunia de Dincolo» (LPu, 297).
Apoi, distinsul personaj-catadioptru, Neghibaur, „îşi trăieşte Lumea Cealaltă“, în Metropola Subpământeană, aidoma eroului liric-macedonschian din poema Noaptea de noiemvrie, ori printre shakespearean-hamletiene hârci (între care şi arătoasa hârcă / hârca roşie, de la crucea de marmură roşie, mai mult ca sigur, de Moneasa-Vaşcău, pe care-s «gravate cu aur o seceră şi un ciocan» – LPu, 298, hârca-doamnă-ministru-de-învăţământ etc.), printre heruvimii unei admirabile „galerii tipologice“, făcându-şi grotesc-teatral / cinematografic „intrările“ / „ieşirile“ ca la o politic-dantescă „judecată de apoi“, ca într-o nouă istorie catemirian-hieroglifică, în tonalităţi sarcastic-alegorice şi de pamflet înalt-vitriolant etc.: Heruvimul Discordiei («În Nebunia de dincolo a fost heruvimul-discordiei. Rătăcit de pe mare în Metropolă, s-a instalat la Palat ca într-un acvariu. Meloman, fără educaţie muzicală solidă, i-a convins pe metropolitani că zădărnicia valurilor prăbuşite peste coasta stâncoasă nu e altceva decât un cântec de sirenă, în varianta proprie, însoţit de amăgitorul dans al delfinului.» – LPu, 299), Înaltul Heruvim al Metropolei / Heruvimul Jucător («Pe Înaltul Heruvim al Metropolei l-am lăsat sănătos. În urmă cu ceva timp, invitat în Arena, a vorbit despre bugetul de austeritate şi reforma bugetară. La conferinţa de presă care a urmat s-a supărat pe o ziaristă care i-a spus că austeritatea se simte iar despre reformă numai s-a auzit… De pildă, în domeniul învăţământului… Ca să iasă din corzi, a dat-o pe glumă: i-a propus femeii să facă împreună reforma, între patru ochi… Ha, ha, ha !… Nu-i aşa c-a fost bună? […] În schimb, Heruvimul-jucător ştia să glumească la momentul potrivit: când nu mai era de glumă…» – ibid.), Heruvimii-Pirania (Vorbeşte despre lupii de mare pe care n-a ştiut să-i dea la fund, despre flota naufragiată, imputată lui pe nedrept şi despre sirenele introduse în Palat să-i cânte în nopţile bântuite de furtuna metropolitană Cântecul de viaţă şi de moarte al Matrozului jucător. Pe acestea din urmă le-a dorit în Acvarium, în Arena, cum i se spunea în Nebunia de dincolo, nebănuind că vor fi descărnate de Heruvimii-Pirania cât ai clipi.» – LPu, 302), Înalţii Heruvimi Metropolitani ai Educaţiei (miniştrii Învăţământului) ş. a. / etc.
În ultimă instanţă critic-literară, istoric-literară, Puzzle (2013), de Florin Logreşteanu, este – alături de romanul Dascălii, dascălii, de Marian Drumur (2012) – unul dintre cele mai valoroase şi complexe romane de cea mai profund-modernă abordare a macrotemei politicilor „pseudo-reformatoare ce-au adus la sapă de lemn şcolile, liceele, facultăţile / universităţile etc.“, ce-aproape c-au distrus sistemul de învăţământ din România anilor „democaţiei jungliere“, 1997 – 2013, propulsând corupţia „la apogeu“, promovând impostura / nonvalorile prin conducerea / controlul de factură „politică“ a învăţământului preuniversitar, universitar şi a Ministerului Educaţiei / Învăţământului / Cercetării, făcând să înflorească analfabetismul / semianalfabetismul (deseori cu diplome de licenţă şi de doctorat, cumpărate, plagiate etc.).
(5 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara)
Sigle:
DDPAD = Lucia Dindirică, Lavinia Dumitrescu, Daniela Popescu, Vasilica Anghel, Dicţionarul biobibliografic al membrilor Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova, Editura Aius Printed (ISBN / 81’374.2:016:929 / 498 Craiova; 81’374.2:061 Uniunea Scriitorilor), 2010 (pagini: 240; Logreşteanu, Fl. / pp. 150 – 152).
LCi = Florin Logreşteanu, Casa cu iederă, roman, Bucureşti, Editura Contemporanul (ISBN 978–606–92471–2–9), 2010 (pagini A-5: 344).
LPu = Florin Logreşteanu, Puzzle, Bucureşti, Editura Ideea Europeană (ISBN 978-606-594-188-5), 2013 (pagini A-5: 312).
PTRapit = Ion Pachia-Tatomirescu, „Răpitoare“ metalizate şi „clivante“ planuri naratologice, cronică – la romanul lui Florin Logreşteanu, Casa cu iederă – publicată în Anuarul de martie (Timişoara; ISSN 1842 – 0974; redactor-şef: prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), anul VI, nr. 6 / 2011, pp. 130 – 137 şi în revista Noul Literator (Craiova, ISSN 2069 – 3397; redactor-şef: Nicolae Petre Vrânceanu), nr. 4 / septembrie, 2011, pp. 36 şi 37.
______________________
* Ion Pachia-Tatomirescu, Răpitoare metalizate în clivante planuri naratologice, puzzle, personaj-catadioptru, profil / cronică literar(ă) – la apariţia capodoperelor romaneşti ale lui Florin Logreşteanu, Casa cu iederă, roman, Bucureşti, Editura Contemporanul (ISBN 978–606–92471–2–9), 2010 (pagini A-5: 344) şi Puzzle, Bucureşti, Editura Ideea Europeană (ISBN 978-606-594-188-5), 2013 (pagini A-5: 312) – publicat(ă) parţial (I, II), ori în întregime, în revistele: Anuarul de martie (Timişoara; ISSN 1842 – 0974; redactor-şef: prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu), anul VI, nr. 6 / 2011, pp. 130 – 137; Noul Literator (Craiova, ISSN 2069 – 3397; redactor-şef: Nicolae Petre Vrânceanu), nr. 4 / septembrie, 2011, pp. 36 şi 37; în revista online, ??????????Aşii români (Germania / Nürnberg; ISSN: 1844-6493; director-fondator: Ionela van Rees Zota; director adjunct: Berthold Staicu; şi cu doi redactori-şefi: Nicky Langa, Liliana Moldovan; redactor-şef adjunct: Adriana Lucia Ciugudean), numărul de luni, 17 februarie 2014 (http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/21731-drumur-intre-paradoxurile-fiannei-si-dascalimea-de-la-drumul-electrificat.html); în ziarul ?????????????Actualitatea irl[landeză] (Dublin ; © 2010 – 201X ; director: Hamilton Viorel Niculescu; redactor-şef: Ralu Caranfil), anul V, nr. 103 / 24 februarie, 2014, paginile 10 şi 11, cu „continuare“ în nr. 104 (www.actualitateairl.com).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*