RADIOGRAFIA UNEI ZILE DE MAI

05.01.13 by

RADIOGRAFIA UNEI ZILE DE MAI

Conţine prozele:

 

 „Radiografia unei zile”

 „Colonia subterană”

 „Ultimul pahar de vin”- fals tratat despre o iubire imposibilă

 

 

 RADIOGRAFIA UNEI  ZILE

 

1. ORA LA CARE, DE OBICEI, OAMENII ÎŞI PLIMBĂ LINIŞTIŢI CÂINII

 

      Sâmbătă. Ceasul meu indică 14,23. Mi-e lene să opresc pecoperta1 cineva şi să întreb cât este ora, aşa că voi avea încredere în ceasul meu. Ca de obicei, când nu am ce face, îmi place să-mi pun întrebări. De fapt, cel mai mult îmi place să-mi pun întrebări plimbându-mă pe stradă, îmbrăcat în costumul meu gri şi cu cravata albastră, mergând încet şi luându-mi aerul unui om care se gândeşte la lucruri extrem de importante. Deunăzi, de exemplu, mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă fericirea ar fi o pasăre? Ne-am cumpăra cu toţii costume de vânători, câini dresaţi, puşti, arcuri, praştii? Am ieşi pe balcon şi, în timp ce ne bem cafeaua, între două fumuri trase din ţigară, am împuşca tacticos o fericire mai mare sau mai mică?  Din toate aceste întrebări se naşte altă întrebare, căci iată, întrebarea este mama întrebării şi în acelaşi timp, paradoxal, întrebarea este fiica întrebării: noi, miopii, ce am face, Doamne? I-am strigat întrebarea asta şi lui Dumnezeu, urcat pe turla celei mai înalte biserici din oraş, să fiu sigur că mă aude şi, imediat, a început să plouă! Oare adevărul stă în picăturile de ploaie? Oare ploaia ne-o dă Dumnezeu ca să căutăm în ea răspunsul la toate întrebările pe care le-am rostit sau care ne macină, dar nu avem curajul să le îmbrăcăm în cuvinte şi să le lăsăm să circule printre oameni? Eram hotărât să-mi răspund la această întrebare, aşa că am strâns o sticluţă de apă în timpul unei ploi torenţiale (fapt care m-a costat două săptămâni de guturai, căci picăturile se încăpăţânau să nu intre prin gura sticluţei şi eu m-am udat până la piele) şi m-am dus cu ea la un prieten chimist să-i facă o analiză de laborator. Din păcate, nu a găsit decât hidrogen, oxigen şi câteva urme de cafea explicabile dacă ţinem cont că nu-mi aduc aminte dacă spălasem sticluţa înainte…

      De cele mai multe ori, după ce îmi pun atâtea întrebări, obosesc. Atunci mă aşez pe o bancă, îmi aprind o ţigară şi mă uit după oameni. Cred că dacă aş fi avut un spirit academic, aş fi putut scrie un tratat despre ce sunt oamenii, ce personalitate au, studiindu-le mersul şi încălţămintea. De exemplu, bărbatul care trece pe trotuarul stâng are pantofii eleganţi şi comozi, cu urme de praf şi cu talpa tocită, ceea ce denotă un om care merge mult pe jos. Manşeta pantalonilor, la spate, este foarte murdară de praf, semn că omul a avut multe întâlniri şi a folosit această metodă pentru a-şi şterge pantofii. E clar, omul e un agent de vânzări. Merge repede, chiar dacă se vede după cadenţa paşilor că e obosit, este un agent de succes, un luptător, căci eu, în locul lui, dacă aş fi obosit, m-aş fi aşezat pe o bancă. Să studiem alt trecător: femeia aceea de pe mijlocul străzii nu se fereşte de aglomeraţie, ci o caută. Are un mers lin, unduitor, nu se grăbeşte, este  încordată, ca o felină gata să sară pe pradă la momentul decisiv. Nu trebuie să ridic privirea ca să ştiu că fundul ei caută, prin fiecare mişcare ondulatorie pe care o face, să atragă bărbaţii… Pantofii ei sunt o imitaţie autohtonă după firmele de marcă, deci bărbaţii pe care-i atrage în cursă şi în patul ei fac parte din clasa de mijloc: nu sunt bogaţi, dar nici nu-i dă sărăcia afară din casă, este un exemplu clasic al I.M.M.-urilor ambulante…  

      Dar destul m-am uitat după alţii! Am obosit iar şi mă doare capul. Întotdeauna mă linişteşte să mă duc pe malul râului şi să mă sărut cu o salcie pletoasă. Când mă satur de sărutat (căci niciodată salcia nu vrea să ajungem mai departe, îmi spune s-o duc acasă, căci nu se cade să facem dragoste în public, dar  mi-e frică de vecina care este cu ochii tot timpul pe geam şi, în plus, e foarte bună prietenă cu mama care nu ştiu ce-ar zice dacă ar afla că am adus o salcie acasă), mă întind pe pământ şi-mi pun capul în poala ei şi-mi şuieră printre crengi poveşti dulci. De multe ori adorm, de şi mai multe ori n-o bag în seamă căci, deşi este foarte frumoasă, nu este foarte inteligentă, şi îmi repetă la nesfârşit aceleaşi poveşti, lucru care, sincer să fiu, mă cam plictiseşte. Atunci mă duc şi vorbesc cu râul, care îmi spune de fiecare dată alte şi alte lucruri despre locurile pe unde a umblat, sau îmi arată gânduri omeneşti scuturate în prag de toamnă şi aruncate de vânt în apa lui, ca să le înece…

      Pe vremuri, am avut un prieten yoghin. Stătea ore întregi nemişcat, în poziţia lotus şi mă asculta fără să se plictisească. Mânca numai verdeţuri, respecta toate posturile, miercurea şi vinerea ţinea chiar post negru, iar dacă se afla într-o încăpere în care se fuma, îşi ţinea respiraţia tot timpul cât stătea acolo. În rarele momente în care mi-a vorbit, am aflat că a transcendat în Tibet, unde a vorbit cu un guru în vârstă de 783 de ani, care trăia gol, înfăşurat în părul şi barba lui, ca un cocon de vierme de mătase. De la el am aflat că există un loc unde anii pământeşti sunt secunde, deci oamenii pot trăi mii şi mii de ani. Era un autodidact, învăţa zilnic matematică, fizică, limbi străine, filozofie, citea beletristică. Ajunsese la performanţa de a rezolva probleme de matematică şi fizică de la olimpiadele internaţionale şi să vorbească opt limbi străine, şi se pregătea în continuare, convins că, având timpul de partea lui, peste o sută de ani, sau peste o mie, va ajunge cel mai deştept şi educat om din lume. Într-o zi, în timp ce exersa o nouă tehnică de respiraţie, pe trecerea de pietoni, l-a lovit o maşină şi prietenia noastră s-a sfârşit brusc…

      Cele mai multe necazuri mi s-au tras de la femei. Să fi avut 14-15 ani când băieţii de la bloc, ca să-i scutesc de o datorie de 50 de lei la barbut, m-au dus într-un cartier mărginaş al oraşului, m-au lăsat în dreptul unei uşi, spunându-mi să zic că sunt trimis de ei, că de restul se ocupă ea. Ea se numea Suzana şi era o unguroaică de vreo 40 de ani, grasă, cu buzele vopsite cu prea mult roşu, cu un păr galben, murdar, dar era femeie, şi eu mă cam trezeam de la o vreme noaptea, transpirat în urma unor vise neclare. Auzisem pe băieţii mai mari povestind seara la bloc ce le făcuseră fetelor, aşa că-mi dădui pantalonii jos şi mă repezii peste ea în pat. Peste cinci minute Suzana îmi arătă râzând un galoş, pe care-l ţinuse strâns între picioare, întârziind astfel prima mea întâlnire cu locul acela atât de plăcut al femeii… De atunci am mai fost de multe ori pe la ea, plătind, sau, când nu aveam bani, ducându-i un colier sau o brăţară furate de la mama, ori un borcan cu ardei, gogoşari, castraveţi sau zacuscă, furate de la bunica. Într-o zi, a venit la Suzana un bărbat între două vârste, înalt, solid, cu mustaţă. A venit şi a doua zi, şi a treia, şi tot aşa, până când, într-o sâmbătă, a plecat înapoi de unde venise, luând-o şi pe Suzy cu el. De atunci îmi doresc s-o mai întâlnesc încă o dată, să-i pun o  întrebare care mă macină de mult: ea, unguroaică ce nu reuşise să înveţe bine româneşte, şi avea nişte poveşti fascinante despre mari capitale ale pământului în care fusese, şi despre conţi, marchizi, vedete de cinema, mari oameni de afaceri şi bancheri ai lumii care-i puseseră averile lor la picioare ca s-o aibă o dată, prin ce întorsătură a sorţii ajunsese în orăşelul nostru prăfuit, de provincie? Destinele oamenilor, mai ales ale celor cu căi întortocheate în viaţă, cu urcuşuri surprinzătoare şi căderi bruşte, m-au fascinat mereu. Am citit într-o revistă despre un om care s-a născut fără mâini şi învăţase să scrie cu pixul ţinut în gură.  Aşa, el i-a scris lui Dumnezeu cea mai frumoasă scrisoare pe care a scris-o vreodată un muritor, apoi a rupt-o bucăţele, a luat-o în gură şi a scuipat-o peste balcon, într-o zi cu vânt puternic. Vântul este poştaşul lui Dumnezeu şi scrisoarea a ajuns la destinaţie. Dumnezeu a citit unul dintre petice şi i-a plăcut şi atunci i-a dat lui Sfântul Petru schotch şi l-a pus să refacă scrisoarea. După ce a citit scrisoarea şi-a dat seama că omul are dreptate: sunt atâţia oameni care au două mâini şi nu fac nimic şi, iată, omul acesta nu are nici o mână şi îşi doreşte să facă atâtea lucruri. Aşa că i-a trimis tot prin intermediul vântului o alifie cu care să se ungă pe cioatele braţelor. Omului i-au crescut mâini, dar acest lucru nu i-a folosit prea mult. S-a făcut casier la Banca X şi într-o zi a furat toţi banii ca să fugă cu nevasta lui frate-său, care nevastă, de fapt, pe el iubise dintotdeauna, dar nu i-o spusese fiindcă el nu avea mâini, iar ea nu putea trăi fără mângâieri. Şi acum omul zace în închisoare şi blesteamă clipa când a luat pentru prima oară pixul în gură…

      Şi eu mi-am dorit mereu să scriu – dar nu ca omul acela fără mâini – o scrisoare către Dumnezeu, căci aveam cam tot ce-mi doream şi dacă din când în când apăreau în viaţa mea probleme sau necazuri, încercam să trec peste ele, convins că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Eu voiam să scriu o carte care să rămână în conştiinţa oamenilor, să le influenţeze viaţa, să le-o îmbunătăţească. Vorbisem cu foarte mulţi oameni de afaceri, profesori, cercetători, oameni de succes, încercând să aflu acel punct comun al lor şi să scriu o carte care să fie o reţetă ca să reuşeşti în viaţă. Deşi factorul determinant al acestei reuşite era cunoscut de toată lumea, el fusese îmbrăcat în nişte lozinci prăfuite care îi ascundeau profunzimea, una fiind chiar înscrisă pe toate lozurile: „Cine nu riscă nu câştigă!”. Scrisesem deja primele două capitole ale cărţii, când, brusc, m-am îmbolnăvit: înghiţisem doi sâmburi de măslină şi simţeam cum îmi cresc doi măslini în stomac, unul pe partea stângă, altul pe dreapta. La început nu a fost chiar aşa rău, eram doar puţin balonat, dar, cu timpul, crescuseră prea mult şi începuseră din când în când să-mi gâdile cu frunzele creierul. De la gâdilatul acesta mă apuca un râs al gândirii nemaipomenit. O prietenă care mă auzi astfel râzând îmi spuse: „Du-te, dragă, la un doctor!”, şi fiindcă ţineam mult la ea, i-am îndeplinit dorinţa. Doctorul mi-a recomandat să beau cât mai puţină apă, ca să stopez creşterea măslinilor şi să stau cât mai mult cu burta la soare, poate se usucă… Fiindcă era iarnă, nu putem sta întins cu burta la soare, aşa că i-am urmat doar prima parte a sfatului, de atunci am băut numai whisky. Într-o seară, după vreo 14 sticle sau pahare, nu mai ştiu foarte clar, m-a apucat o melancolie ciudată. Mi-am adus aminte de copilărie, de prisaca  bunicului, lângă care stătusem atâtea clipe, şi, mai ales, mi-am adus aminte de caietul în care făcusem înregistrări cronologice şi sistematice cu privire la activitatea din cadrul stupului, la rolul fiecărei albine. Am căutat în cufărul în care ţineam toate lucrurile mele de valoare şi l-am găsit! Am citit cu atenţie totul şi mi-am dat seama ce comoară ţin în mână! M-am aşezat la maşina de scris şi am conceput un raport către şeful statului în care  i-am arătat că Regina trebuie să fie stăpâna ţării şi totul trebuie organizat după regulile Stupului. Răspunsul la scrisoare a fost adus de doi indivizi foarte bine îmbrăcaţi şi extrem de politicoşi, căci mă sunaseră înainte la telefon şi îmi spuseseră să-i aştept. Mă îmbrăcasem în costumul negru nou-nouţ, pe care mi-l cumpărasem pentru viitoarea mea căsătorie cu celebra cântăreaţă S., căreia îi aflasem adresa de la un prieten taximetrist ce o dusese de câteva ori acasă, şi îi scrisesem cerând-o de nevastă, aşa că eram pregătit pentru întâlnirea mea cu marele om de stat, care, fără îndoială, vroia să mă felicite şi poate chiar să mă decoreze pentru descoperirea făcută. În schimb, cei doi  m-au dus în faţa unui om cu multe trese metalice pe umărul hainei, probabil ca să audă când vine ploaia, căruia i-am spus, ca un om bine crescut ce sunt, „Bună ziua!”. „Tâmpitule, mi-a răspuns, crezi că şeful statului nu are altceva de făcut decât să asculte pe toţi analfabeţii şi fătălăii care cred că au soluţia tuturor problemelor?”. I-am răspuns că nu sunt analfabet, că sunt chiar licenţiat al unei facultăţi, iar referitor la termenul „fătălău”, l-am rugat, nefiind un termen uzual în vocabularul meu, să mi-l definească pentru a-l putea înţelege. „Cu ce te ocupi, jigodie?”, m-a întrebat el enervat, dovedind o incoerenţă clară în gândire, căci întrebarea lui nu avea nici o legătură nici cu ce mă întrebase prima dată, nici cu termenul de „fătălău” pe care eu îl rugasem să mi-l explice. „Sunt scriitor şi ziarist, i-am răspuns.”. „Bine, atunci ia o coală de hârtie şi scrie aici despre cine este <<Regina>> şi cine face parte din <<Stup>>, da’ la obiect, să  nu-mi baţi câmpii ca-n articolele ălea în care în loc să zici clar care-i producţia de grâu şi porumb la hectar, te apuci să ridici în slăvi ţăranii pentru sudoarea care o varsă, că cu mine nu-ţi merge, te bag în mă-ta imediat!”. Am luat foaia de hârtie şi pixul şi am scris, fără să bat câmpii, că matca sau regina este conducătoarea stupului, iar din stup fac parte albinele şi trântorii. A citit, a luat hârtia, a mototolit-o, a aruncat-o, apoi s-a ridicat, a luat-o înapoi, a îndreptat-o, mormăind că hârtia aceea poate fi o probă, apoi s-a răstit la mine: „Bă, tu eşti tâmpit?”. I-am zis că atunci când venisem mi-a spus că sunt tâmpit, dar dacă acum se întreabă, e un lucru bun, e un semn că se îndoieşte de justeţea afirmaţiei pe care o făcuse iniţial, şi, dacă mai purtăm două trei discuţii, poate se lămureşte care este adevărul. S-a enervat, am văzut că pe frunte îi apărea o venă foarte groasă care-i juca precum un şarpe, mi s-a făcut milă de el şi i-am întins flaconul de „Diazepam”, care pe mine mă ajută foarte mult, dar mi-a dat peste mână şi a ieşit din cameră, spunând: „Ăsta e de competenţa lui Baniciu!”. Baniciu era unul care se credea doctor. Cel puţin se îmbrăca tot ca ei, avea stetoscop, ştia să ia tensiunea, dar era evident că nu poate fi doctor, căci îmi punea nişte întrebări extrem de copilăreşti, la care un doctor ar fi trebuit să ştie răspunsul: „Cine este preşedintele ţării?”, „Cum îl cheamă pe căpitanul echipei naţionale de fotbal?”, „Care este cea mai mare stea a galaxiei noastre?”, „Câţi iezi avea capra cu trei iezi?”, „Cine a mâncat-o pe Scufiţa Roşie?”, şi multe altele de acest fel, apoi mă puse să rezolv nişte probleme de matematică de clasa a treia, să răspund la nişte ghicitori, printre care şi celebra ghicitoare care se termină cu „Mănăstire-ntr-un picior, ghici, ciupercă ce-i?”, apoi îmi dădu să citesc „Punguţa cu trei bani”, continuarea celebrei povestiri „Punguţa cu doi bani”, şi îmi ceru să i-o povestesc. Mi se face foarte uşor milă de oameni, o dată mi-am dat toţi banii pe care-i aveam în casă unei cerşetoare, şi am mâncat o săptămână numai covrigi, pe datorie, căci o cunoşteam pe covrigăreasă şi avea încredere că o să-i dau banii la salariu, aşa că mi s-a făcut milă şi de omul acesta care voia cu atâta îndârjire să fie doctor şi i-am răspuns cât am putut de detaliat la toate întrebările. Omul a luat însă joaca sa de-a doctorul în serios: „Sunteţi bolnav, foarte bolnav, aveţi nevoie de multă odihnă! Locul unde o să vă trimit o să vă ajute…”.

 

2. MOARTEA CELUI DE-AL 60-LEA MINUT

ŞI NAŞTEREA UNEI ORE DE DUPĂ-AMIAZĂ

 

      Locul de odihnă era un sanatoriu pentru cei suferinzi de boli 5555coperta4nervoase. Ne făceau câteva băi pe zi, bune, chiar dacă nu se prea pricepeau, căci apa era când prea rece, când prea fierbinte. Camerele erau mari, spaţioase, sanatoriul era un fost conac boieresc foarte puţin transformat şi modernizat. De pe pereţi ne priveau mereu foştii proprietari îmbrăcaţi cu fracuri negre şi cu pieptul plin de decoraţii. Eu îi priveam mai rar, şi atunci pe furiş, căci aveau nişte ochi mari, vultureşti, care mă cam speriau…

      Curtea sanatoriului era mare, plină de iarbă, flori şi plopi, pe lângă care şi mie îmi plăcea să trec adeseori, netulburat de nimeni, aducându-mi aminte de marii oameni ai lumii care-mi influenţaseră tinereţea prin modul lor atât de profund de a gândi şi prin adevărurile pe care mi le dezvăluiseră prin opera lor: Platon, Aristotel, Descartes, Bergson, Nietzsche…

      În toate plimbările pe care le-am făcut am fost oprit de un gărduleţ ce bara accesul către drumeagul ce se pierdea în inima unei pădurici învecinate cu conacul nostru. Am întrebat câţiva colegi mai vechi, un îngrijitor şi un asistent, l-am întrebat şi pe grădinar de ce este înălţat gardul acela, dar toţi  s-au uitat cu milă la mine, şi mi-au spus că nu există nici un gard acolo! Ştiam că ascund ceva, o mare taină sau poate eu eram singurul capabil să-l văd. Târziu, am căpătat curajul de a sări gardul şi de a mă aventura să aflu unde duce drumul, gândindu-mă că dacă mă voi rătăci, cineva îşi va da seama după pijamale şi halat de unde vin, şi mă va aduce înapoi. În plus, citisem multe cărţi, şi printre ele şi „Hänsen şi Gretel”, aşa că      n-am făcut greşeala de a-mi marca drumul cu firimituri de pâine, ci cu pietricele albe, cu care avusesem inspiraţia de a-mi umple toate buzunarele… La capătul drumului se afla o capelă! M-am gândit că se întâmplă o minune, că nu degeaba am fost eu alesul! Mi-am făcut trei cruci mari, fără grabă, aşa cum mă învăţase bunica, apoi am intrat. Înăuntru se aflau două morminte! Pardoseala, de lemn înnegrit, putrezit şi mâncat de carii, fusese smulsă haotic; mai târziu am aflat că sătenii înfipseseră târnăcoape, sape, drugi de fier, ca să ajungă la cele două morminte unde îşi dormeau somnul de veci boierul şi soţia lui, despre care circulau poveşti fabuloase, cum că ar fi luat cu ei în groapă bijuterii nepreţuite. Şi mai târziu am aflat de la doi colegi de suferinţă care cam iubeau băutura şi mai săreau gardul să fugă în sat, că cea mai mare cârciumă îi aparţinea unuia care pe vremuri fura noaptea din grădinile oamenilor ca să aibă cu ce-şi hrăni cei nouă copii…

      Am fost aşa de răvăşit de imaginea celor două morminte profanate, că abia după câteva minute am avut puterea să-mi ridic privirea… De pe pereţi, cu aurele jupuite de căutătorii avizi de aur, cu veşmintele rupte şi prăfuite, cu ochii parcă plângând de jale, mă priveau cinci îngeri. În copilărie mi-l prefiguram pe Dumnezeu ca pe un moşuleţ respectabil, cu barbă mare şi albă, cu o privire calmă şi blândă, aşa cum îl vedeam stând liniştit pe perne făcute din norişori, pe pereţii bisericilor în care bunica mea – fie-i ţărâna uşoară – mă ducea de sărbători să mă rog şi să mă spovedesc. Când am crescut, am citit Biblia de mai multe ori, prima dată cu mintea şi nu am acceptat-o, apoi cu inima şi totuşi, nu am înţeles-o, doar când am lipit paginile rupte de atâtea răsfoiri, cu bucăţi din sufletul meu, am fost luminat şi l-am înţeles pe Dumnezeu în întreaga lui dimensiune. De atunci fusese cu mine, în mine, la fiecare frază pe care o scriam, la fiecare bucată de pâine pe care o băgam în gură, la fiecare femeie pe care o iubeam… În ziua aceea, pentru prima dată în viaţă, m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu! Înţelegeam că acceptase să-şi jertfească fiul ca să spele omenirea de păcate, înţelegeam chiar că putuse să rămână surd la deznădăjduitul strigăt „Eli, Eli, lama sabactani!”, dar nu puteam înţelege cum, chiar în nemăsurabila lui bunătate, acceptase să-i fie călcată şi jefuită atât de barbar casa! Atunci, brusc, din senin, în mijlocul capelei apăru o lumină caldă, blândă şi mă simţii ruşinat şi cu sufletul greu…

      Ziua următoare am măturat, am făcut curat, apoi am aprins lumânări, am improvizat o cădelniţă dintr-o cutie de conserve, am umplut-o cu tămâie furată de la preotul Aurel ce venea sâmbăta să ne spovedească, şi, fiindcă fusesem la foarte multe comemorări ale personalităţilor şi am o memorie excelentă, am ţinut o slujbă de pomenire pentru răposaţi…

      I-am dat administratorului Anghel ceasul meu elveţian, brăţara şi lanţul de aur, să le vândă şi să-mi cumpere vopsele şi pensule, spunându-i că peisajul mă inspiră şi trebuie neapărat să-mi transpun sentimentele pe pânză. Am pictat două tablouri pe un cearşaf, ca să scap de curiozitatea celor din jur, care bănuiau că se petrece ceva, având grijă să folosesc cât mai puţină vopsea. Doctorul  le-a văzut, i-au plăcut, le-a luat şi peste o săptămână mi-a adus un pachet de ”Kent”, vopseluri şi pânză, şi mi-a spus să mai fac şi altele. Nu voiam să-l supăr pe domnu’ doctor, dar aveam alte treburi mai importante: mă apucasem să restaurez capela şi aveam atâta forţă, energie şi inspiraţie, încât eram convins că sunt doar mâna cu care lucrează Dumnezeu, ca să nu se murdărească de vopsele… După o săptămână m-am oprit din muncă. Cioplisem două cruci de lemn pentru morminte în locul celor de marmură furate, îngerii aveau acum haine noi şi aure care străluceau de parcă ar fi fost de aur! Eram mulţumit, dar foarte obosit, aşa că m-am întins să mă odihnesc.

      – Îţi mulţumim că ai avut milă de oasele noastre care îngheţau de frig în haine rupte, de capetele noastre ce nu mai puteau gândi cum trebuie pe jumătate sparte, mulţumim că ne-ai redat strălucirea, acum nu mai suntem săracii Raiului! 

      Locuiam de ceva timp într-un sanatoriu de nebuni, poate trăind printre ei mă molipsisem şi eu de boala asta, dar, Doamne, îngerii de pe pereţi îmi vorbeau!

      – Om bun, fă-mi şi mie ochiul stâng un pic mai mare, în partea asta e întuneric şi stând atâţia ani fără măcar lumina unei lumânări, mă tem că am făcut miopie…

      Era clar, îngerii îmi vorbeau! I-am deschis mai mult ochiul îngerului, şi, fiindcă mă rugase frumos, i-am schimbat culoarea ochilor din căpruiul acela şters într-un albastru viu, cum era vopsită şi sala noastră de mese. Mă cam costase refăcutul capelei, în plus, fiind un adept al lui Descartes, nu eram prea sigur că tot ce se întâmplă este real, aşa că i-am rugat pe îngeri să-mi îndeplinească trei dorinţe, iar doi dintre ei să-mi facă o surpriză. Prima dorinţă a fost să-mi aducă în pustietatea asta o femeie care să-mi umple golul din inimă. A doua dorinţă a fost să mă fac bine dacă totuşi sunt bolnav. A treia dorinţă era ca Baniciu, doctorul care mă băgase aici,  să-mi devină coleg de cameră. Îngerii mi-au făcut cu ochiul, s-au scuzat că nu pot bate palma cu mine şi vântul începu să urle sălbatic, ca un lup, iar clopotele pe care bisericuţa ar fi trebuit să le aibă începură să bată, pecetluind înţelegerea noastră…

      Într-o seară, deşi îmi făcuseră injecţia, nu reuşii să adorm. În minte gândurile negre jucau o partidă de şah în care cele albe îşi mutau piesele din colţ în colţ, rămânându-le doar speranţa că n-au să piardă…

      O nelinişte îmi cuprinsese inima ca o gheară de vultur prada. M-am uitat într-o mică oglindă, la lumina generoasă a lunii şi atunci am văzut pentru prima dată în viaţă că încep să îmbătrânesc. Câteva fire albe îmi jucau prin părul încă des, pe frunte îmi erau săpate cu o daltă şanţuri…

      „Cât de mici suntem şi câte ambiţii avem, suntem nişte râme care ne lăfăim în marea grămadă de bălegar, liniştiţi şi mulţumiţi, fără să ne dăm seama că, într-o zi, se va găsi un pescar înrăit, care să facă abstracţie de miros şi să cotrobăie cu un băţ după noi, să ne prindă, să ne agaţe într-un cârlig şi să ne arunce, fără milă, momeală la peşti…”, am realizat, „trebuie să existe ceva care să dea sens vieţii, poate o altă viaţă care să urmeze, e absurd ca totul să se sfârşească!”.  Mi-era rău, foarte rău, un rău sufletesc, care mă durea şi în mâini, şi-n picioare, ca o febră musculară… M-am ridicat cu scârbă de mine şi de oameni, hotărât să mă duc în pădure, la capelă, să mă-ntind pe-un mormânt şi să nu mă mai ridic niciodată de acolo… M-am plimbat pentru ultima oară pe lângă copacii din curte, i-am sărutat şi i-am rugat să mă ierte că nu pot să-mi petrec ultimele clipe alături de ei, căci nu ne lăsaseră nici cravate, nici curele şi nu găseam nici o sfoară mai groasă, în plus mi-era frică să nu le rup vreo creangă…

      Am sărit gardul să intru pe drumeagul bine cunoscut din pădure, dar acolo nu mai recunoşteam copacii, iarba, cărăruia nu se mai vedea. Am ridicat ochii spre cer să-i strig lui Dumnezeu să mă lase să ajung la capelă, să mă lase să scap de doctori, de injecţii, de nebuni, de întrebări, de gânduri, de răspunsuri care întârzie să vină! Am rămas mut, însă, de uimire! Undeva, în pădure, luminau două stele albastre, sau poate ochii lui Dumnezeu! Am căzut în genunchi, am rostit o rugăciune, m-am închinat şi-am plecat la drum, călăuzit de cele două stele albastre…

      Capela era luminată feeric de zeci de lumânări, iar înăuntru, despletit, întins pe podele, era un înger cu chip de femeie (prima oară am crezut că e diavolul, atât de frumoasă şi perfectă era, apoi am realizat că totuşi diavolul nu este atât de îndrăzneţ încât să se dezlănţuie în casa Domnului) care-i ruga pe ceilalţi îngeri să se coboare de pe perete şi să se iubească cu ea! Am intrat şi-am ştiut din clipa când ne-am privit în ochi că în noaptea aceea, pentru mine, s-a născut dragostea care avea să mă mântuie de toate păcatele… Îngerul m-a luat în braţe şi a început să mă mângâie şi să mă sărute pe faţa mea cu barba crescută şi înţepătoare (ce lucru infam e totuşi sărutul, Iisus, care a propovăduit mereu iubirea a fost trădat printr-un sărut), apoi a început să dea din aripi şi ne-am înălţat, ne-am înălţat, sus, sus, din ce în ce mai sus, pierzându-ne printre stele de toţi ochii curioşi…

      De atunci ne-am mai avântat de multe ori în zbor, iar într-o zi în care clopotele băteau vestind că va veni o ninsoare de miei albi peste lume, iar la masă ne serviră ouă roşii, îngerul meu născu, în timp ce venea să ne întâlnim, la rădăcina unui copac, având ca moaşe o căprioară şi o bufniţă, un băiat căruia îi puse numele de Petrică, după cel al unei personalităţi pe care o îndrăgise, ca mai toate colegele ei de la fabrica textilă, din prima clipă când îl văzuse, atunci când venise în vizită de lucru la unitate. De fapt, „îndrăgise” e puţin zis, ţinând cont că avea şi mărţişoare cu chipul domnului Petre…

      O dată cu primele urlete ale micului Petre, viaţa noastră se schimbă. Îngerul avea mereu nevoie de bani, „Pentru copil, el trebuie să aibă tot ce e mai bun…”, iar eu, închis într-un spital de nebuni, nu găseam soluţii… Mi-am adus aminte de doctorul care-mi adusese un pachet de ţigări şi vopsele  spunându-mi să mai pictez şi alte tablouri, aşa că m-am dus la el şi i-am spus că-mi revine inspiraţia şi  că-i voi mai picta, dar, fiindcă prin munca mea creez o plusvaloare, crescând preţul pânzei şi al vopselurilor cu imaginaţia şi viziunea asupra lumii pe care o transpun în creaţiile mele, nu pot face lucrul acesta fără să fiu plătit. Mi-a spus să-i aduc tablouri şi să n-am nici o grijă: „Cât mai multe, am o casă mare, cu pereţi care suferă de pudoare, că sunt dezbrăcaţi şi vreau să le croiesc haine din tablourile tale…”. I-am adus şi mi-a dat pe fiecare tablou o hârtie verde, pe care scria o sută, „…să ai grijă să nu te prindă cineva cu ele, că dai de belea!”, şi de care îngerul meu a fost foarte mulţumită.

      Peste ani, în timp ce hoinăream pe străzile capitalei, am fost atras de un afiş ce anunţa expoziţia unui pictor cu nume ca al meu. Am intrat în galeria de artă şi-am văzut portretele lui Guţă, al lui Stan, al lui Vasile Bubosu, copaci din curtea sanatoriului având atârnate de ramuri, la capătul unei curele groase, milităreşte, pe doctori şi pe asistenţi…  L-am întrebat pe un domn îmbrăcat la patru ace şi cu un trabuc în colţul gurii, ce părea gazda expoziţiei, cam cât costă un tablou. M-a privit din cap până-n picioare, privirea i-a rămas pe pantofii mei nu tocmai noi, şi mi-a răspuns fără poftă, încet, de parcă   mi-ar dezvălui un mare secret: „Mult, mult…”, apoi a plecat către vizitatorii mai bine îmbrăcaţi…

      Timpul trecea şi, o dată cu el şi pofta de bani a îngerului meu, care începuse să capete aspect uman: se îngrăşase, începuse să-şi vopsească părul blond, ţipător, se îmbrăca cu haine foarte strânse pe corp şi de nişte culori ţipătoare…

      Munceam însă pentru copilul acela, pe care mi-l aducea din când în când la capelă să-l văd. Începuse să vorbească, dar mă supăra: îi spuneam să-mi zică „tată”, dar el se încăpăţâna să mă cheme „nenea”…

 

3. OMUL CARE MESTECĂ SECUNDE ÎN LOC DE SEMINŢEŞI SCUIPĂ MINUTE ÎN LOC DE COJI

 

      Cam în acea perioadă mi-a sosit un nou coleg de cameră, în locul lui Corneluş, fost paraşutist, care murise încercând să sară de pe acoperiş, la punct fix, cu o paraşută încropită dintr-un cearşaf. Noul meu coleg era doctorul Baniciu, cel care mă adusese aici! Omul venise într-o zi acasă de la serviciu, umpluse cada cu apă şi îşi băgase copiii, soţia şi bunicii în ea să-i boteze! Nu mă recunoscu, se credea Ion Botezătorul şi-mi dădu 500 de lei din borseta lui plină cu bani, de care copiii aveau grijă să nu se golească niciodată, ca să-l las să mă boteze. I-am construit pentru 1.000 de lei apa Iordanului, dintr-un burlan pe care l-am despicat, apoi, pentru 25 lei pe găleată, aveam grijă ca fluviul să aibă apă curgătoare… Pentru încă 200 de lei mă lăsai convins să-i găsesc păgâni dornici să se creştineze. Norocul meu era că nu avea memorie deloc, aşa că puteam să-i aduc întotdeauna la botez pe Gavril, Luca şi Matei, bolnavi care sufereau de mania persecuţiei religioase, bucuroşi să fie botezaţi şi să asculte imnurile de slavă înălţate de Baniciu.

      Îngerul meu, acum cu faţă umană (căpătase între timp şi un nume, atât de şters însă, că nu mi-l mai aduc aminte), se arăta mulţumită de banii pe care-i aduceam, mă pupa pe obraz, câteodată mă şi săruta şi mi-l aducea des pe copil. „Pentru el munceşti, să nu pregeţi să faci nici un efort, e sânge din sângele tău, carne din carnea ta, uite cum îţi seamănă la ochi”, îmi spunea, mângâindu-l pe Petrică pe păr cu mâna încărcată de brăţări groase de aur…

      Timpul trecea mai uşor, acum că aveam pe noul meu coleg de cameră, pe care-l puneam să-mi rezolve probleme de matematică, să-mi răspundă la ghicitori, să citească fragmente din cărţi şi să le povestească. Eram şeful camerei şi dacă refuza să mă asculte, rămânea în ziua aceea nemâncat…

      Spre deosebire de mine, care îmi simţeam, pe zi ce trece, mintea mai limpede, starea lui Baniciu se agrava, se credea închis în temniţele lui Irod, şi începuse să strige tot mai des că Alesul va veni, că mai avem foarte puţin timp să ne pocăim, că vom fi toţi supuşi judecăţii Lui şi vom plăti pentru toate greşelile noastre, pentru felul în care   ne-am purtat urât atâţia ani cu oamenii de lângă noi…

      Într-o dimineaţă se agăţă de braţul meu, căzu în genunchi şi îmi spuse cu voce stinsă şi umilă: „Părinte, îmi apasă inima o mare taină pe care nu o mai pot duce!… Te rog ca pe Dumnezeul pe care trebuie să-l ţinem ascuns în pivniţe ca să nu ne vadă ochii care nu scapă nimic, spovedeşte-mă, părinte, şi iartă-mă pentru greşelile mele! Eliberează-mi sufletul, părinte, am fost unul dintre creatorii iadului aici, pe pământ, mi-e frică să ajung să trăiesc acolo, pe lumea cealaltă!”. Braţul de care se agăţase şi pe care-l strângea cu înverşunare mă durea, cred că pielea mi se învineţise, în plus, simţeam regretul în ochii lui, aşa că pentru 3.000 de lei, pe care mi-i dădu fără să comenteze, l-am băgat sub halatul meu negru, mi-am odihnit mâna pe capul lui, aşa cum făcea părintele Mihai, la care bunica mă ducea în copilărie să mă spovedesc, şi l-am îndemnat blând să-mi spună tot ce are pe inimă, să se descarce… Cu ceva timp înainte de a intra în sanatoriu, echipei din care făcea parte i se dăduse spre rezolvare un caz deosebit de interesant. Agenţii de circulaţie din mai multe localităţi raportaseră existenţa unui convoi format din trei maşini, una roşie, una albă şi una albastră, ce circulau continuu, oprindu-se exact după opt ore de mers timp de patru ore, apoi reluându-şi, aparent fără nici o ţintă, drumul. După o săptămână în care se urma regulat acest program de mers, ciudata coloană renunţa la acest program, iar după alte cinci zile de parcurs între care nu puteau fi găsite simlitudini temporare, orarul era din nou respectat. În fiecare maşină se găseau trei tineri străini, studenţi ai Facultăţi de Ştiinţele Naturii, care motivau călătoria prin efectuarea unui studiu asupra faunei şi florei României, pentru întocmirea lucrărilor de diploma. Orarul de mers al maşinilor trezise suspiciuni încă de la început, în plus, pe o rază de un kilometru de la locul unde se efectuau cele patru ore de repaus zilnic, se găsiseră de fiecare dată persoane ce aveau tentative de fugă în străinătate, uneltiseră împotriva statului sau lucraseră în diferite misiuni în afara ţării. Straniu era că nici una din aceste persoane nu fusese contactată, deci simpla apariţie a misteriosului convoi era un mesaj a căror cheie aceste persoane o cunoşteau sau urmau să o afle la momentul oportun! Confruntarea agenţilor operativi cu persoanele suspecte nu duse la nici un rezultat, urmărirea convorbirilor telefonice, a traseului zilnic, nu dezvălui nimic… Dezlegarea întregului mister cădea pe umerii echipei din care făcea parte şi Baniciu! Urmărirea pe hartă a traseului nu aduse nici o lămurire, distanţele parcurse variau de la o zi la alta, nu se desena pe hartă prin punctarea parcursului un simbol sau un mesaj… Specialistul în criptări al echipei reuşi însă în numai o săptămână să observe câteva similitudini în programul de deplasări săptămânale ale ciudatei caravane: primele două localităţi parcuse în fiecare cursă săptămânală cuprindeau literele „A” şi „I”, de fiecare dată. Transformate în cifre reprezentau „1” şi „9”. După aceste descoperiri agitaţia şi convingerea că există un mesaj secret crescură şi întreg departamentul se concentră numai asupra cazului. Agenţii infiltraţi nu reuşiră să stabilească discuţii decât de convenienţă cu tinerii din convoi. Aceştia lăudau constant frumuseţea plaiurilor mioritice, sistemul de învăţământ românesc, ce le permitea să-şi dobândească o specialitate care să-i ajute să fie pe viitor de folos în ţările lor, pe scurt, nu se putuse afla nimic. O posibilă descifrare veni tot de la specialistul în coduri: împărţi numărul de kilometrii parcurşi în fiecare traseu săptămânal la şapte zile. Din media zilnică, o scăzu pe cea obţinută în cele cinci zile de parcurs neregulat. Rezultatul fu întotdeauna acelaşi: 19,13 pe care, transformându-l în litere obţinu „TM”. Corelat cu parcursul de mers opt ore, pauză patru ore, prin adunări, scăderi, împărţiri, se obţinură următoarele posibile mesaje coerente: „19.04.TM”, „19.12.TM”, „19.02.TM”, „08.91.TM”, „02.91.TM”, „04.91.TM”. Se controlară toate autoturismele cu numere de îmatriculare identice cu cele rezultate, ele aparţineau însă unor cadre de nădejde ale partidului, aflate în afara oricărei suspiciuni. Se verificară adrese care ar putea avea în componenţă datele prezentate, zadarnic, nu se obţinu nici o dată plauzibilă! Baniciu primi Ordinul de Serviciu nr. 158/15.05.1989 pentru participarea la operaţiunea cu nume de cod „Turistul”, având drept scop aflarea prin mijloace specifice a cheii de descifrare a mesajului pe care caravana îl transmitea. În data de 18.05.1989, pe o ploaie torenţială, şoferul autocamionului de la Fabrica „X”, pierdu controlul volanului, intră pe contrasens şi lovi frontal un autoturism ce circula regulamentar, în care se aflau trei cetăţeni străini, aflaţi la studii în România. Doctorul Baniciu se afla în ambulanţa ce ajunse în numai un minut pentru a acorda ajutorul de urgenţă victimelor. Doi din acei cetăţeni îşi pierdură viaţa în accident, dar al treilea scăpă cu doar câteva zgârieturi. Baniciu îi administră o injecţie cu serul adevărului. Lucrurile aflate nu au ajuns niciodată însă pe masa şefilor lui Baniciu. Raportul său specifica faptul că „…singurul scop dovedit al acestui grup este de a aduna cât mai multe date despre flora şi fauna ţării, în vederea alcătuirii lucrărilor necesare finalizării studiilor. Traseul ales, aşa cum dovedeşte şi informarea anexată, scrisă de tovarăşul profesor T., specialist în ştiinţele naturii, este relevant prin bogăţia de informaţii oferite pentru tema pe care suspecţii au ales-o drept obiect de studiu. Orarul de mers, poate fi explicat prin forma rară de ulcer de care suferă unul dintre suspecţi, ce necesită tratament la ore fixe şi repaus total timp de patru ore după administrarea tratamentului, aşa cum dovedesc şi anexele medicale din timpul supravegherii suspectului la Spitalul judeţean. În ceea ce priveşte traseul neregulat de cinci zile, el poate fi o pauză asumată de grupul de studenţi în programul de studiu. Anchetele agenţilor operativi ne dovedesc că în aceste zile suspecţii nu culeg date din natură, ci se ocupă cu vizitarea diferitelor monumente istorice sau organizarea de jocuri colective. Pentru finalizarea cazului propun găsirea unor informatori din rândul colegilor de facultate ai suspecţilor şi monitorizarea acestora prin mijloace specifice….”. După alte două luni cazul fu închis, studenţii îşi vedeau de carte şi nu se putu face nici o legătură cu un posibil complot. Baniciu primi drept răsplată o excursie în străinătate. Îmi mărturisi că îşi vânduse, în scurt timp după această excursie, prin intermediul unui avocat uns cu toate alifiile, care reuşise să dateze actele cu câteva luni înainte de intrarea lui în sanatoriu, pentru a nu putea fi atacate de moştenitori, apartamentul şi vila din oraş, casa şi un petic de pământ de la ţară, maşinile. Cumpărătorii ereau nişte străini plini de bani, pe care-i cunoştea din perioada când încă era doctor şi care, atraşi de frumuseţea mioritică a plaiurilor noastre, începuseră să împânzească ţara, sub pretextul că-şi caută oportunităţi de afaceri sau vor să-şi completeze studiile. Începuse să strângă bani (din aceia verzui care-i trebuiau şi copilului meu), pentru că, în curând, vor veni vremuri în care puterea se va măsura în acea monedă… Chiar dacă nu spusese şefilor săi secretul pe care-l aflase în acea ambulanţă, deţinerea lui îi crescuse preţul proprietăţilor vândute de câteva zeci de ori… Se ascunsese aici, în mijlocul nebunilor, deoarece îi venea câteodată să-şi strige secretul în gura mare, şi aici o putea face liniştit, fiindcă nimeni nu lua seama la ce vorbesc bolnavii, pe când, afară, şi pereţii au urechi şi, sub vopseaua care-i acoperă, zac mii şi mii de secrete care pot fi oricând dezvăluite… Tocmai când urma să-mi dezvăluie marele său secret („O singură cifră diferea, erau aşa aproape!…”- apucă să-mi spună), a ieşit de sub halatul meu, ce ţinea loc de patrafir, s-a uitat la ochii mei, deschizându-i larg, cu două degete. „Ai ochii albaştri, nenorocitule, cum am putut să fiu atât de naiv?!”, mi-a strigat, apoi a redevenit Ioan Botezătorul iar eu, în lipsa altui partener, am devenit Iisus Hristos. „Doamne, nu sunt vrednic nici să-ţi spăl picioarele! Botează-mă, Doamne, în numele adevăratei credinţe!”, m-a rugat, dar această trecere a lui de la o personalitate la alta mă indispunea, în plus, nu suportam să fiu prins de picior, aşa cum făcuse el, drept care l-am îndepărtat lovindu-l şi am rămas surd la strigătele lui: „Doamne, fie-ţi milă de mine, nu mă părăsi!”, şi am plecat să mănânc…

      Am observat că Baniciu reuşise să umple cu banii aceia verzi perna pe care dormea (când pleca undeva şi-o băga sub pulover, pretextând că e fecioara Maria şi-l poartă în pântece pe fiul lui Dumnezeu), pe care o golise de fulgi la câteva zile după venirea lui în sanatoriu, strigând să vină o dată iarna, căci nu mai are răbdare. Într-una din zilele care pentru mine începuseră să curgă destul de plăcut, pentru că aveam şi o sursă constantă de bani, şi un coleg care mă binedispunea (de vină cred că era o mentalitate care-mi fusese transmisă genetic, pentru că nu mă mai deranja atât de mult că sunt bolnav, de când vedeam nebunia clară a colegului meu), după ce primise vizita unui verişor, Baniciu îmi zise că Dumnezeu, îmbrăcat cu uniformă de general din armata română, îi apăruse într-un vis şi îi spusese că misiunea lui se va sfârşi în curând, că vor veni cei desemnaţi să-l însoţească pe Ales, să facă ordine în ţară…  

      Perioada care urmă acestei spovedanii fu un adevărat infern pentru Baniciu care trăia foarte intens drama lui Ioan Botezătorul închis în temniţele lui Irod: îl dureau îngrozitor încheieturile mâinilor şi picioarelor de la lanţurile cu care fusese încătuşat, de altfel lucrul acesta era vizibil, căci mergea şchiopătând şi făcea eforturi să ducă lingura cu mâncare la gură… Slăbise, se trăsese la faţă, dar i se ascuţise voinţa ca lama unui cuţit: dacă trebuie să se jertfească o va face, îmi spuse. După câteva săptămâni de chinuri cauzate de condiţiile mizerabile de detenţie, mai ales după ce refuzase să încălzească patul fiicei tiranului, într-o noapte, mă trezi, sfâşie cu unghiile perna, umplu patul cu hârtiile acelea verzi despre care îmi spuse că sunt părinţii puterii, le aşeză, apoi le numără de două ori (rezultatul a fost acelaşi, de fiecare dată-10.000 de hârtii cu valoarea de 100 fiecare), şi mi le dădu mie pe toate, şoptindu-mi: „Sunt copiii mei, pentru ei am riscat, pentru ei m-am luptat, să ai grijă de ei…”, apoi scoase de sub pat un topor şi mă rugă cu lacrimi în ochi să-i tai capul: „Trebuie să mor, pentru ca să netezesc calea celui Ales!”.      L-am privit şi mi-am adus aminte de toţi anii aceia pe care-i petrecusem închis între porţile unei case pe care nu mi-o dorisem niciodată…

      Am luat toporul, cu mâna înfăşurată într-o cârpă, l-am dus în curte, acolo unde se tăiau lemne pentru foc iarna, a pus capul pe butuc, ţinând mâinile strânse la spate, de parcă ar fi fost legate şi a început să se roage fierbinte: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţeşte această jertfă, fă cu puterea Ta neţărmurită ca ea să fie prima piatră a unui templu care să se înalţe şi să împungă norii în fund, spre slava Ta, pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o însoţită şi de o friptură, şi ne iartă greşelile pe care le vom face, altfel decât am ştiut noi să iertăm greşiţilor noştri!…”. Începuse să cam ridice vocea, îmi era frică să nu trezească pe cineva şi planul nostru să se ducă de râpă, iar banii să se întoarcă în perna lui Baniciu, aşa că am ridicat toporul sus, cât mai sus, şi-am lovit toţi anii aceia în care suferisem şi pe care-i vedeam acum stând liniştiţi, cu capul pe butuc, împăcaţi, gata să primească pedeapsa…

      Moartea era un lucru firesc pentru mine, înţelesesem după ce citisem „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi „Ghilgameş”, că lupta împotriva ei este una absurdă, fără şanse de câştig. În plus, de mic copil vedeam moartea ca pe un lucru destul de plăcut, căci o asociam cu gustul colivei, cu îmbelşugatele mese de pomană când după câteva păhărele de vin şi ţuică încep să se spună poveşti frumoase despre răposat… Tot în copilărie, moartea era pentru mine şi vărul meu o sursă de bani. Ştiam să mergem cu capul plecat, să ne umezim ochii cu salivă de parcă am plânge, aşa că ne puneau mereu să mergem în faţa convoiului, cu crucea şi steagul bisericesc, lucru pentru care ne plăteau binişor. Asta se întâmpla când murea cineva din cartier, deşi, la discuţiile înfiripate la interminabilele cozi la carne, câteva văduve ne făcuseră ceva reclamă… Şi înmormântările persoanelor străine erau o bună cale pentru a ne asigura bani pentru a merge la un film, pentru suc şi îngheţată, căci poporul nostru are un obicei pe care   l-am apreciat foarte mult în copilărie: atunci când convoiul mortuar ajunge într-o intersecţie, se aruncă câţiva pumni cu bani, iar noi învăţaserăm să-i prindem din zbor… Eram, deci, obişnuit cu moartea, aşa că nu mă impresionă prea mult trupul fără cap al lui Baniciu, ce se mai zvârcoli câteva secunde, nici ochii lui mari, larg deschişi, pe care se putea citi o imensă mirare. Ştiam însă că voi putrezi în acest spital de nebuni dacă se va descoperi că eu sunt autorul crimei. Mintea mea judeca parcă mai limpede şi mai repede ca niciodată, aşa că găsii repede soluţia: Gogu de la Galaţi! Gogu de la Galaţi fusese închis pentru că-şi ucisese toată familia, citisem asta în fişa lui de internare în timp ce udam florile în biroul doctorului…   M-am strecurat şi am lăsat toporul pe pat, lângă el, convins că-l va atinge şi va lăsa amprente. Aşteptările  mi-au fost depăşite: a doua zi, la masă, Gogu apăru cu toporul în mână şi despică dintr-o mişcare mâna unuia dintre bucătari…

      În iarna ce ne bătu la uşă, la puţin timp după aceste întâmplări, iarnă în care programul la televizor crescuse, şi fusese plin de filme noi, româneşti, cu tancuri, soldaţi şi împuşcături, altele decât celebrele filme despre lupta eroică de la 23 august (recunoscusem dintre toţi cei care jucau în filme doar pe marele actor şi regizor), am fost chemat în faţa unei comisii de doctori. „Bă, dacă prin reducere la absurd, ai fi mâine liber, pe cine te-ai răzbuna întâi?”, mă întrebă cel mai în vârstă dintre membrii comisiei. I-am răspuns că sunt un bun creştin, educat în cultul „dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce şi celălalt obraz”, aşa că nu m-aş răzbuna pe nimeni. „Cu treaba aia cu organizare după stup ţi-a trecut?”, mă întrebă altul răsfoind un dosar. Am răspuns că am reflectat deseori la acest subiect, că era un model teoretic de organizare, imposibil de pus în practică, aşa cum se dovedesc a fi şi alte modele… „Da, da…”, murmură al treilea membru al comisiei, apoi, parcă făcând abstracţie de prezenţa mea, începură să povestească întâmplări hazlii din practica medicală. „Stimate colega, îl ştiţi pe R. de la Clinică? Acum ceva vreme vine la el soţia unui bolnav aflat în comă de două luni. <<Doamnă, îi zice R. sobru, am o veste rea şi una bună, cu care doriţi să încep? >>. <<S-o lăsăm pe cea bună la sfârşit, domnul doctor!…>>. <<Vestea rea, stimată doamnă, este că soţul dumneavoastră nu-şi va reveni!…>>. <<Şi vestea bună?…>>. <<Vestea bună e că mi-a intrat băiatul la facultate!>>. „He, hee, nu vru să se lase mai prejos doctorul în vârstă, tot la R. vine nevasta unui pacient ce avusese un grav accident de schi. R. îi dă vestea proastă, că soţul va rămâne paralizat pe viaţă. He, hee, vestea bună a fost că a găsit pe cineva interesat să cumpere clăparii! Tot la R. vine un om cu copilul. <<Domnul doctor ăsta micu’ a băut un litru de ceai cum a-ţi spus, şi i-am adus urina pentru analize…>>, zice omul şi împinge spre R. o sticlă de jumătate de coniac şi-un pachet de ţigări. R. fusese toată naptea de gardă şi se gândeşte că n-ar strica să bea un pic de coniac să se revigoreze. Aşa că, desface sticla, trage o duşcă zdravănă, <<Bun domnule!>>, apoi încă o duşcă, până termină sticla. Pacientul se uită îngrozit la R., doctorul băuse analizele, doar ţigările erau cadou, he, hee!”. Al treilea, neştiind poveşti nostime cu doctorul R., povesti cum doctorul M. ajunsese la ospiciu. Doctorul M. tocmai se pregătea să facă o autopsie. Decedatul stătea întins de vreo cinci minute pe masă, dar M. era foarte obosit şi se gândise că nu ar strica să îşi facă o cafea. Tocmai când să-şi toarne cafeaua, mortul  s-a ridicat, s-a uitat în jur şi a ţipat răguşit: „Bă, care mi-aţi furat perna? Daţi-mi perna înapoi, că vă omor!”. De atunci M. are o privire rătăcită şi murmură întruna: „Vă rog, fiţi rezonabili, daţi perna înapoi omului…”. Discuţia despre doctorul M. ajuns într-un ospiciu le-a adus aminte de locul unde se află şi, într-un târziu, de mine. „Bă, ascultă la mine, că citesc aicea în dosar că nu eşti prost. Normalitatea e o noţiune complexă. Azi eşti anormal, mâine eşti normal, totul depinde de percepţia societăţii. Uite, tu ai propus un sistem de organizare după legile stupului. Te-au stors ca pe-o lămâie şi n-au aflat nimic de la tine, deci erai un simplu nebun. Azi, ai voie să propui orice sistem de organizare vrei, poporul decide democratic, prin vot, dacă ai dreptate sau nu. Esenţial e că ai voie să spui ce vrei tu, deci azi nu mai eşti nebun, azi eşti, reţine bine termenul, că are greutate, o victimă a sistemului, un persecutat pentru credinţa ta, un disident. În curând vei ieşi din acest ospiciu şi trebuie să faci toate eforturile pentru a deveni un stâlp de bază al noii societăţi, sau, dacă vrei, după teoria ta, să fii o albină în marele stup care este ţărişoara noastră, să creezi o plusvaloare, că de trântori… suntem sătui!”. Probabil ar fi continuat discursul, dar îşi aduse aminte de „afacerea secolului” şi dori să le-o povestească şi colegilor săi: Ionescu, directorul de la Întreprinderea Z, făcuse o şedinţă fulger şi ceruse tuturor membrilor de partid să-şi depună carnetele. Apoi plecase în vest cu ele şi le vânduse unor amatori de astfel de suveniruri cu 5 mărci bucata. Se întorsese cu un Mercedes, două televizoare şi un video…

*

      Afară ningea pentru prima dată în anul acela şi eu am plecat salivând puternic şi râzând, astfel încât doctorii se uitau cu regret la actele pe care se odihneau semnătura lor, întrebându-se dacă făcuseră bine că mă eliberase. „Ce să faci, vremuri noi, oameni noi, ordine noi…”, oftă unul dintre ei cu resemnare, apoi îmi întinseră mâna şi-mi urară baftă şi „…să nu mai ajungi pe aici!”, intrigaţi de râsul meu fără motiv.  Le-am strâns mâna, salivând şi râzând ca un nebun, da, abia acum, după atâţia ani, putea cineva să-mi zică că sunt un nebun. „Voi reveni, fiţi siguri!”, le-am strigat. I-am lăsat câteva secunde, să-şi facă cuvintele efectul, şi-am adăugat „în vizită…”.

      Râdeam. Puţini, foarte puţini ştiu că, atunci când vedeam pentru prima dată zăpadă într-un an, gându-mi zbura la şorici şi începeam să salivez nebuneşte, căci pentru mine nimic nu e mai bun ca un şorici proaspăt, tăvălit prin sare, savurat lângă porcul încă aburind…  Şi îmi mai zbura inevitabil gândul la prima întâlnire cu zăpada către o zi de Crăciun, când tata era de serviciu şi bunul şi blândul meu bunic a fost nevoit să taie singur porcul. A făcut-o cu blândeţea-i caracteristică, cu ochii pierduţi în depărtare, ca să nu vadă sângele şi porcul suferind, apoi a plecat în casă să se roage la icoană să-l ierte Dumnezeu că a curmat o viaţă, după care şi-a înecat durerea în păhărelele de ţuică fiartă cu zahăr şi piper.

      Două ore s-a jeluit şi a sughiţat porcul, două ore sângele a curs fără întrerupere prin rana superficială făcută de bunicul… Am pus porcul pe focul de paie şi aşteptam cu toţi nerăbdători să se rumenească bine, să mâncăm şorici, friptură şi ciorbă de potroace, când, brusc, însufleţit de căldura focului, s-a ridicat şi-a început să alerge şchiopătând prin curte, umplând aerul de guiţăturile lui. Bunicul şi-a făcut o cruce mare „Mulţumesc, Doamne, că nu am căzut în păcat!”, a spus, şi, surd la vaietele bunicii: „Omule, pune mâna pe cuţit şi fă şi tu o dată în viaţă o treabă până la capăt!”, a intrat în casă şi a început să bea ţuică fiartă, de bucurie că a rămas curat ca lacrima şi nu şi-a pătat mâinile cu sânge nevinovat… După câteva minute, în care bunica făcea mătănii, ţipând şi ridicând ochii din când în când, de parcă ar fi vrut să-i fie martor cineva din ceruri, se îndreptă hotărâtă spre magazia cu unelte, luă o sapă, alergă cu o forţă şi o vitalitate pe care nici n-o bănuiam la cei 76 de ani ai ei, tăie calea animalului şi-l lovi cu ură, cu sapa în frunte, înjurând printre dinţi: „Porcule, Mitică, fir-ar măta a dracu!”. Şi porcul, pe care-l cumpărau şi-l creşteau an de an, şi bunicul se numeau Mitică de când mă ştiu, de parcă bunica, cea care boteza animalele prin curte, ar fi fost total lipsită de imaginaţie sau nu ar fi vrut să-şi încarce memoria cu prea multe nume… N-am să ştiu niciodată dacă pe bunicul sau pe porc îl lovise cu atâta ură în ziua aceea. Am întrebat-o peste ani, când crescusem şi începuse şi ea să-şi plece urechea la ceea ce spuneam, dar m-a privit, singura dată când ochii ei senini au fost vicleni, şi mi-a răspuns: „Mănâncă, ţi se răceşte mâncarea…”.

      Fără să mă uit înapoi, am plecat. Iarna astupase şi gropile din drum, dar şi cărările. Nu ştiam încotro s-o apuc, nu vedeam decât o imensă mare albă, şi nici pe aceea bine, căci soarele se încăpăţâna să-mi intre în ochi, să mă orbească, de parcă ar fi vrut să-mi arate prin asta că inima mea nu este destul de curată ca să pot să mă bucur de puritatea aceea absolută. M-am analizat stând în picioare, sprijinit de un stâlp de telegraf, cu o ţigară în mână, luând aerul unui om care aşteaptă liniştit o maşină sau un autobuz, să vină să-l ia la ocazie. Da, soarele avea fără nici o urmă de îndoială dreptate! Aveam inima plină de ură, de regrete, omorâsem un om şi ceea ce e mai rău simţisem o satisfacţie ciudată, aproape orgasmică în momentul când o făcusem, eram murdar din cap până în picioare şi fizic şi psihic, eram un câine maidanez, ocolit de lanţul hingherilor şi de injecţia letală, liber, dar neavând unde să mă duc…

      M-am întors pe furiş în curtea spitalului şi am sărit gardul acela pe care doar eu îl vedeam (şi acum când, conform actelor ştampilate şi semnate de comisia de medici, nu mai eram, în mod oficial, nebun), şi-am călcat pe zăpada virgină, născând în urma mea un drum bine definit pentru următorul ales să vadă gărduleţul…

      Îngerii mă aşteptau cuminţi pe pereţii vechii bisericuţe, mă priveau de parcă mi-ar fi spus: „Vezi, ne-am îndeplinit promisiunile…”. Din depărtare se vedeau culorile ţipătoare ale hainelor îngerului meu decăzut, care venea probabil să-mi ceară să fac rost de alţi şi alţi bani: „Ce vrei, ăsta mic creşte, trebuie să-i iau un suc, o îngheţată, nu cheltui nici un ban pentru mine, să ştii!”, îmi cânta mereu această melodie, acompaniată de zornetul lanţurilor şi brăţărilor de aur (până şi glezna piciorului şi-o încătuşase)… O hârtie din aceea verde îi ajungea o lună, 12 pe an, 120 în zece ani. Copilul meu, Petrică, avea acum vreo opt ani, până la majorat îi vor ajunge 120 de hârtii, am făcut un calcul rapid. Eram un om liber şi bogat, după acelaşi calcul hârtiile verzi pe care le aveam îmi ajungeau să trăiesc binişor peste 800 de ani, în plus mă simţeam generos, „Fiul meu nu trebuie să ducă nici o lipsă!”, aşa că am numărat mai mult decât dublu, 250 de hârtii, le-am lăsat în mijlocul podelei, la vedere, şi am plecat repede, repede, căci nu voiam să dau cu ochii de îngerul meu decăzut, îmi doream să mi-o aduc aminte aşa cum o văzusem prima dată, despletită şi rugându-mă să vin…

 

4.  LUPTA UNUI MINUT CARE ALEARGĂ ZADARNIC,

ÎNCERCÂND SĂ DOBOARE RECORDUL DE 60 DE SECUNDE

 

      Am ajuns într-un drum liniştit, de ţară, pe care nu aveam nici cea mai mică speranţă să treacă vreo maşină. Cu toate acestea, sunt un om care a trăit multe minuni în viaţa lui, aşa că mi-am aprins ultima ţigară şi am început să aştept liniştit. Aşteptarea mi-a fost însă încununată de succes, la orizont apărând un camion ce trimitea zgomotele motorului înainte, să-i anunţe sosirea, aşa cum pe vremuri zmeul-zmeilor îşi trimitea buzduganul… Însoţit de o escortă formată din câinii satului, ce încercau fără succes să muşte cauciucurile, camionul mi se înfăţişă în toată splendoarea lui. Era aproape de-o vârstă cu mine, aveam impresia că o să cadă şi-o să se dezmembreze la fiecare groapă din drum pe care o întâlnea, dar, Doamne, era singura mea şansă să ies din cercul în care intrasem, aşa că n-am pregetat nici o clipă şi m-am aruncat în mijlocul drumului dând din mâini energic, ca o pasăre din aripi. Şoferul a început să claxoneze dar, văzând că n-am nici un gând să mă dau la o parte, a frânat puternic şi-a început să-mi arunce nervos remarci la adresa mamei. „Nebunule, vrei să te omori?”, am reţinut totuşi din ceea ce spunea. I-am răspuns că nu sunt nebun, am şi acte doveditoare, semnate de medici, în acest sens şi că nu vreau să mă omor, vreau doar să ajung într-o gară şi el poate să mă ajute. „Urcă, mi-a zis, cu milă, văzând cum arăt, ai noroc, şi eu merg tot acolo, duc nişte marfă pentru la oraş”. Şoferul, „Matei Nicolae, liber întreprinzător!”, s-a recomandat el strângându-mi ferm şi un pic dureros mâna, era un om puţin trecut de prima tinereţe, slab, dar plin de forţă şi energie, cu câteva smocuri de păr în creştetul capului, ascunse de o şapcă de piele, muncitorească, rămasă de la serviciul la care lucrase înainte să se hotărască să-şi ia soarta în propriile mâini. Îi plăcea să vorbească, probabil că acum se felicita că mă luase în maşină, se luase după aspectul meu sărăcăcios şi, crezându-se superior, îmi dădu pe toată durata drumului sfaturi de viaţă, luându-se pe el ca etalon: „Tinereţea e ca o pasăre, ascultă la mine, dom’le, azi o ţii în mână, mâine îţi zboară. Nu zic, e bine să strângi în braţe o muiere sănătoasă, să bei o ţuiculiţă bună, să joci un şeptic cu băieţii, dar trebuie să vezi şi de muncă. Unu, oleacă mai deştept ca mine, a zis că meseria e brăţară de aur. Omul ăsta a avut dreptate şi eu am simţit de când am citit lucrul ăsta prima dată, în „Magazinul anual de maxime”, la care sunt abonat. Am citit, am înţeles şi am acţionat ca atare. Maistrul meu, nea Mitică, avea o vorbă, pe care ne-a zis-o prima dată când ne-a văzut: „Băăă, să vă intre bine în cap, că eu nu repet de două ori, şi-un rahat dacă faci, apoi să-l faci bine, să nu trebuiască să vină altul şi să muncească şi el în urma ta!”. Aşa am făcut şi acum, când mă întâlnesc cu el, mă invită să-l cinstesc cu o ţuiculiţă la cârciumă  şi-mi zice: „Băăă, Matei, mulţi mucoşi mi-au trecut prin mână, da’ ca tine nici unu, dacă n-ai fi plecat, ce treabă am fi făcut noi doi, heee, heee! Eşti un băiat execrabil, Matei, jos pălăria!”. Da, aşa îmi zice maistru şi nu numai mie, la toţi care vrea să facă afaceri cu mine le zice că sunt un băiat execrabil! Dat în paşte maistru ăsta, ştie să vorbească, nu glumă, ce zici, a umblat cu şantierul în zece oraşe şi-a lucrat şi-n Bucureşti la Casa Poporului…”.

      Nu i-am răspuns, căldura din cabină şi vocea lui egală, fără mari inflexiuni, mă îndemnau la somn şi făceam mari eforturi să par interesat de ceea ce-mi spune. Am dat din cap în sens de admiraţie şi aprobare, fapt care l-a îndemnat să continue: ”Era bine pe şantier, nu zic nu, eram apreciat, chiar şi directorul ăla mare mi-a zis, când m-am dus să-i cer două zile libere să culeg porumbii: <<Nu se poate, Nicule, cum să lipsesc şantierul două zile de prezenţa ta binefăcătoare, doar ştii că eşti printre puţinii care depăşeşte normativul cu regularitate. Nu, Nicule, nici să nu aud!>>. Om mare şi subţire la obraz şefu ăsta al nostru, ştia o groază de cuvinte ştiinţifice şi ştia să te refuze, dom’le, o făcea aşa de bine, că şi dacă îţi dădea un picior în cur, plecai mulţumindu-i! Într-o noapte am visat dolari, mulţi dolari, guiţau ca porcii şi mă rugau să eliberez magazia de scule şi unelte şi să le fac lor coteţ, să aibă unde să doarmă… Leana, nevastă-mea, zicea că banii e vis rău, care înseamnă necazuri multe, da nu m-am luat după ea, de, femeie proastă, are grijă de casă, de animale, de mâncare, de copii, ce ştie ea, şi mi-am dat dimisia de la serviciu. <<Băăă, Matei, e păcat băăă, aici ai mâncărică, băuturică se mai găseşte, ai un salar, mai vinzi un sac de ciment, unu de var, nu pleca, e păcat, băăă!>>, mi-a zis maistru, da’ eu când îmi pun ceva în cap, aia fac! Aveam ceva bani puşi la saltea, am vândut porumbu, vitele, nişte porci şi mi-am făcut în hambar o făbricuţă de hârtie igenică. Ascultă la mine, dom’le, că sunt băiat deştept, asta-i afacerea secolului, vin vremuri căcăcioase, căcăcioase!”…

 

5. PORUMBEII AU ÎNCREDERE DOAR ÎN CEASUL DE PE CLĂDIREA PRIMĂRIEI

 

      Peronul gării în care trenul oprea trei minute, aşa cum îmi spuse Matei cu mândrie, adică nu era una din acele gări în care opreau doar mărfarele să încarce, iar personalurile treceau în viteză, şuierând, spre deliciul copiilor care veneau să vadă trenul, în semn de solidaritate cu ceferiştii care lucrau acolo, era plin ochi de oameni. Nu mai văzusem de mult atâta lume strânsă la un loc, iar grămada aia pestriţă de precupeţe, cu sacoşele pline de bunătăţi, şi ţăranii tineri care se duceau la oraş să-şi cumpere haine şi pantofi pentru anul nou care avea să vină, de bătrâni care mergeau la copii la oraş să facă o baie caldă şi să-şi petreacă sărbătorile cu un televizor color în faţă, mă sperie. Banii, pe care îi ţineam strâns lipiţi la piept, cu o bandă de pansament, începuseră să-mi ardă pielea… Eram conştient că sunt cel mai bogat om din gara aceea care poate nici nu figura pe harta ţării, poate mai bogat decât toţi la un loc…

      Mă temeam pentru viaţa mea, pentru mulţi, îmi ziceam, viaţa mea n-ar face nici cât un nasture, ca să pună mâna pe banii mei. M-am uitat neliniştit la oamenii din jur, mă priveau cu milă, şi, poate, cu înţelegere. În ochii limpezi, ca o oglindă, ai unei femei tinere, m-am văzut şi m-am liniştit: o barbă crescută neregulat (infirmierul ne rădea în grabă şi prost) încadra o faţă suptă şi îngălbenită. De sub fesul rupt pe care scria „SKY”, îmi ieşeau câteva smocuri de păr murdar, pantalonii mei jerpeliţi, pe care mi-i dăduse un asistent pomană pentru sufletul bunică-sii, nu reuşeau să acopere manşetele pantalonilor de pijama de care nu vrusesem sub nici un chip să mă despart şi mă lăsaseră să-i păstrez, haina, de la o veche uniformă şcolară, primită de la acelaşi asistent, îmi era prea mică şi stătea gata-gata să plesnească… Pe când eram copil, jucam teatru în scenete la serbările şcolare, fusesem chiar şi la faza pe judeţ cu brigada artistică a şcolii într-un concurs. Interpretam rolul unui tânăr revoluţionar care se deghizează în copil sărac, ca să înşele vigilenţa agenţilor ce împânziseră gara în căutarea lui şi cerşeşte bani de bilet, culmea e că până şi unul dintre cei care-l urmăreau îi dă bani, aşa de bine se deghizase, şi ajunge cu trenul la timp pentru a preda manifestele tipărite pe ascuns în beciul unei case de ţară, unui revoluţionar de la oraş, mai în vârstă, jucat de instructorul nostru. Mă pregătisem şi jucasem rolul acela mai mult ca să scap de cicălelile şi insistenţele mamei: „Măgarule, dacă ai şti cât m-am zbătut să-ţi obţin rolul principal! Îi naşti, nu dormi nopţi în şir, faci sacrificii, îi creşti, le dai educaţie şi ei nici măcar nu vor să te asculte!”, îmi spunea, ştiind că sunt foarte sensibil când mi se arată sacrificiile pe care părinţii le fac ca să fiu curat, îmbrăcat şi spălat, şi mă va convinge în modul acesta să intru în piesă, iar apoi va umbla o săptămână cu un băţ înfipt în bărbie, ca să o scutească de efortul de a sta cu capul pe sus forţându-şi muşchii gâtului, că va putea să le întrebe pe mamele colegilor mei „L-aţi văzut pe ăla micu al meu, pe scenă?”, natural, de parcă   le-ar fi întrebat dacă au fost la piaţă, iar ele vor trebui să mă acopere cu laude şi superlative, pe care ea le va accepta cu modestie. Pe peretele clasei în care învăţam se afla un tablou mare, de un roşu aprins, pe care era scris cu litere uriaşe şi îngroşate, să le vadă şi miopii, şi cei din ultima bancă: „Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi!”, la care o mână a unui sceptic adăugase cu carioca neagră, „Poate vă ajută la ceva!”. Ei bine, acel sceptic se înşelase, totul ne foloseşte, chiar şi ceea ce nu am învăţat! În mintea, mea replica din piesă era vie şi mi-am mai jucat încă o dată rolul pe scena aceea improvizată din gară: ”Fie-vă milă, oameni buni, de un om care e aşteptat acasă de şapte fraţi flămânzi şi nu are bani să-şi cumpere un bilet să ajungă la ei! De unde dai, Dumnezeu îţi dă!”, le-am spus şi m-am urcat în trenul personal hotărât să mă înţeleg cu naşul, căci oamenii îmi răspunseră invariabil cu o întrebare la cererea mea: „Ce, crezi că pe noi ne dă bogăţia afară din casă?”.

      Mergeam să-mi trăiesc din nou viaţa printre păsări şi oameni care pot să meargă oriunde vor, fără să se împiedice de un gard de sârmă…

      În trenul acela am cunoscut-o pe cea care avea să devină femeia visurilor mele: Vizitiu Aritina. Avea părul roşcat, până în dreptul umerilor, ochii albaştri i se schimbau din când în când, cameleonic, în verde, dar nu asta m-a făcut să mă uit atât de insistent la ea, ci faptul că bea cafea şi fuma pe culoarul trenului. Mi-a făcut semn să mă duc la ea, a scos printr-o vrăjitorie un pahar de plastic, mi-a turnat şi mie cafea din termosul acela şi mi-a întins o ţigară…

      Târziu, când am ajuns în casa unde locuia, a început să-mi arunce hainele de pe mine, cu o furie sălbatică. „Eşti rănit?”, m-a întrebat ea duios, potolindu-şi ca prin senin furia şi avântul, văzându-mi pansamentul cu care îmi era înfăşurat pieptul. Nu i-am răspuns, m-am uitat la pansament şi l-am văzut negru şi murdar, mi s-a părut chiar murdar de sânge… Visasem de multe ori, halucinaţii născute de pastilele şi injecţiile pe care mi le făceau acolo, că sunt un agent secret, îmbrăcat în costum negru, cu pistolul la piept, care avea o misiune extrem de importantă de îndeplinit. Urmărisem toată ziua nişte infractori ce aveau o capacitate extraordinară de camuflare şi deghizare: în rarele momente când îşi dădeau seama că îi urmăresc, se transformau în şoareci şi se pierdeau în gurile de canal, sau în pisici şi se urcau pe acoperişurile caselor. De data asta, însă, îi prinsesem! Eram amândoi într-o toaletă, şi chiar dacă s-ar fi transformat în şoarece, tot l-aş fi împuşcat! Am făcut greşeala să-l somez să se predea, căci aşa ne învăţaseră la şcoala de agenţi. De ajuns ca să se întoarcă şi să-mi trimită un glonţ în dreptul inimii! N-am mai avut forţă decât să scot pistolul şi să-l împuşc drept în mijlocul frunţii. M-am prăbuşit, împăcat, căci misiunea mea fusese îndeplinită… Insigna mea de agent, făcută din oţel de cea mai bună calitate, ricoşase însă glonţul din dreptul inimii şi îmi salvase viaţa! Eram apoi ţinut în spital, îngrijit de asistente superbe, dar dimineaţa mă trezeam din vis, mereu, cu o durere în piept…

      Visasem de atâtea ori întâmplarea aceasta, câteodată chiar şi ziua mă apucau dureri în locul unde poate fusesem rănit şi atunci îmi duceam mâna grijuliu şi apăsam puternic, de frică să nu-mi iasă inima afară şi să murdăresc asfaltul cu pulsaţii, ea mă întreba dacă sunt rănit, de parcă ar visa o dată cu mine, bandajele însă îmi strigau că totul este real! Nu i-am răspuns şi ea a luat tăcerea mea drept afirmaţie, a scos un bandaj curat şi a început să desfacă cu grijă, să nu mă doară, pansamentul ce-mi acoperea tot pieptul… Brusc, au început să zboare fluturi verzi prin aer, pe podea, pe pat, de parcă ar fi eliberat o primăvară târzie, ţinută captivă între bandajele mele. S-a uitat la mine întrebător, i-am îndrugat o poveste ruptă din visul meu, cu agenţi secreţi, cu misiuni ce depăşesc limita imaginaţiei, cu lucruri despre care nici măcar mie nu-mi este permis să mi le spun… M-a crezut, „Nici măcar o clipă nu m-a păcălit deghizarea ta, poate ar trebui să înveţi să-ţi stăpâneşti trufia, aerul tău de superioritate agăţat de colţul gurii, care te dau de gol”, mi-a spus şi m-a luat de mână şi ne-am afundat în cada plină cu apă fierbinte, într-o baie care să ne spele de toate păcatele…

 

6.  ÎN CARE SE RELEVĂ UN MARE ADEVĂR:

ETERNITATEA ESTE O ORĂ PIERDUTĂ DE UN OROLOGIU UITUC

 

      Aritina nu era numai o femeie frumoasă, ci şi deşteaptă şi energică. Imediat ce a crezut că am adormit, a coborât din pat şi a început să strângă banii, să-i aranjeze, apoi şi-a aprins o lumină discretă şi a început să umple hartii întregi de calcule. Dimineaţa, când m-am trezit, încă mai stătea aplecată cu pixul în mână, socotind.

      Zilele treceau, una după alta, parcă trase la xerox. Dimineaţa, când mă trezeam, o găseam pe Aritina absorbită în calcule. „Acum e bătaia peştelui, scumpule, iartă-mă că nu-ţi pot acorda toată atenţia pe care o meriţi, dar nu ne putem permite să pierdem momentul propice… Lumea are bani strânşi timp de 50 de ani, în care nu a avut ce să cumpere cu ei, noi trebuie să-i ajutăm să-i cheltuie. Băncile ne acordă credite convenabile, dacă ştii să tragi câteva sfori poţi să iei un credit de la stat cu dobândă mică şi să depui banii într-o bancă ce-ţi oferă o dobândă de trei ori mai mare. Câştigi fără să munceşti nimic! Trăim o vreme a paradoxurilor. Sute de ani ne-am luptat cu turcii, ca să nu intre în ţara noastră, iar acum sunt cei mai buni prieteni ai noştri şi am devenit pentru ei o excelentă piaţă de desfacere. Trocul e din nou la putere. Noi le vindem rulmenţi, creioane, ei ne dau blugi, gume de mestecat, abţibilduri cu fotbalişti. Mă gândesc să mai cumpărăm patru-cinci dozatoare de suc…”, îmi povestea ea, iar apoi, văzându-mi oboseala de a înţelege pentru ce ne trebuie nouă tumultul acesta, când, după calculele mele aveam cu ce trăi liniştiţi 1000 de ani, îşi aducea aminte că în sufragerie am ziarele şi o carte nouă, care spera să-mi placă şi mă îndemna să mă plimb, poate scap de paloarea din obraji… Fiindcă am mult timp liber, mă gândesc că nu ar strica să reîncep să scriu romanul pe care l-am uitat undeva, într-un sertar prăfuit al minţii mele. Prin cap, îmi circulă însă, de fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe, încercând să-i umplu singurătatea cu scrisul meu mărunt şi inegal, doar calcule economice cu care mi-a împuiat capul nevastă-mea, parametri de performanţă, cotaţii bursiere. Cu greu, reuşesc să scriu două pagini, cu scena de dragoste dintre personajele principale, scenă ce va constitui liantul dintre toate capitolele cărţii. Seara îi citesc Aritinei: „Luna şi trei stele se gandiseră că cei doi tineri trebuie să se vadă, aşa că îi învăluiseră gratuit, spre disperarea Societăţii Electrica, într-o lumină blândă. Leo îi atinse sfios mână Andrei, ca din greşeală. Fata nu-şi retrase mâna şi gestul ei îl încurajă. Profitând de lumina lumânărilor naturale, ce-i ascundeau puţin roşeaţa din obraji, Leo îşi învinse timiditatea şi începu să recite: <<Ce frumoasă eşti în plină vară/ Când soarele în păru-ţi s-a oprit!/ De te-ar vedea acum Afrodita,/ Lui Zeus i s-ar plânge negreşit!/ Văd marea-n ochii tăi iubito,/ Văd valul când de ţărm s-a risipit/ Visez mereu că eşti la mine-n braţe,/ Iar viaţa fără tine e un vis tâmpit!”>>. Îi recită până târziu în noapte şi zorile-i găsiră dormind, unul în braţele altuia, înveliţi cu pătura dragostei…”. „Iubitule, mă întrerupe Aritina, asta e scenă de dragoste?! Ce dracu, doar eşti intelectual, unde ai mai văzut tu tineri să recite poezii şi să doarmă în parc?”, şi-mi aduce o carte a doamnei Sanda Maro, „S-o citeşti să vezi scene adevărate de dragoste! Aşa trebuie să înveţi să scrii şi tu, dacă vrei să-ţi cumpere cineva cartea! Cartea pe care ţi-am dat-o s-o citeşti nu lipseşte din nici o bibliotecă, au cumpărat-o toate prietenele mele!”.

  Mie greu să urmez sfaturile esteticianului literar ce zace în nevastă-mea, dar mă gândesc că, pentru a intra în starea necesară scrisului, pentru a cunoaşte curentele literare actuale, trebuie să iau contact cu lumea boemă a scriitorilor. Mă prezint la cenaclu, nerăbdător ca un şcolar, convins că, după câteva săptămâni, influenţat de esfervescenţa spirituală de aici, îmi voi recăpăta puterea de a scrie. Realitatea mă surprinde: mulţi, poate prea mulţi  şi-au pierdut pofta de scris, spaţiul de exprimare oferit de ziare este foarte redus, „Astăzi, dacă mai vrei să publici, trebuie să-ţi faci revistă”, aud vorbindu-se… Frustrare, acesta e sentimentul care pluteşte în cercurile literare. Generaţia matură trăieşte cu nostalgia vremurilor când publicarea într-o revistă îţi aducea, pe lângă notorietatea publică şi chiar respect bazat pe teamă – „Domnul cutare, eu zic că ar fi bine totuşi să mă ajutaţi cu problema mea, nu cred că v-ar prinde bine să vă încondeiez într-o schiţă!”- şi o rotunjire frumuşică a veniturilor. Generaţia tânără, mânată de un sentiment acut al valorii proprii, a veridicităţi şi universalităţi noilor forme de exprimare, nu are spaţiu, nici răbdare – „Nu i-a ajuns că publică de 50 de ani încontinuu?” – şi nici bani, tipărirea unui volum costă câteva milioane..Sponsorii nu prea există, „oamenii iubesc fotbalul care ne dă regi şi prinţi, acolo se duc banii…”, iar lumea nu mai este dispusă să cumpere decât best-seller-uri care au probat „valoarea” întâi afară… În asemenea atmosferă, mi-e imposibil să încep să scriu romanul pe care mi-l doresc de atâta timp. Mă apuc totuşi de poezie. Aritina pare mulţumită de ocupaţia pe care mi-am găsit-o, îmi cumpără un calculator performant, capabil să scrie singur după dictare, şi mă îndeamnă să-mi aloc cât mai mult timp, să public, „că dă bine, poate intri şi tu în politică, nu vezi câţi parlamentari au plecat de la o carte?”. Peste câteva zile, când mă întorc de la cenaclu, acasă mă aşteaptă o surpriză imensă, toţi pereţii au fost acoperiţi cu rafturi de bibliotecă pline cu cărţi! Îmi trec vrăjit mâna peste titlurile variate, gândindu-mă cu părere de rău că întreaga viaţă nu-mi va ajunge să citesc totul… „Da, Aritina şi-a adus aminte că astăzi se împlinesc doi ani de când suntem căsătoriţi… Drăguţa de ea, nu putea să-mi facă un cadou mai frumos!”, şi mă duc să-mi cer scuze că, ameţit de parfumul poeziilor ce vor compune noul meu volum, am uitat să-i cumpăr şi eu un cadou… Aritina vorbeşte la telefon cu un director, despre posibilitatea de a şti înainte de licitaţie ofertele concurenţilor. Afacerile sunt importante, îmi dau posibilitatea să public, să se scrie despre mine, aşa că aştept răbdător să termine. O sărut, îi urez la mulţi ani, apoi o felicit pentru cărţile cumpărate. „Da, e o idee excelentă, am citit în revista <<Idei bune>> că hârtia este cel mai bun izolant împotriva frigului şi se anunţă o iarnă grea, cu temperaturi foarte scăzute…”.

     De atunci am renunţat la poezie şi am început să mă plimb ca să-mi umplu timpul liber… Am văzut apoi, în timp ce mă plimbam prin oraş, câteva case care creşteau parcă peste noapte şi care purtau numele noastre, puse pe o firmă luminoasă…

      Eu, însă, nu aveam nici un chef să admir frumoasele clădiri, crescute din banii mei, care schimbau, în bine, arhitectonica oraşului, năşteau noi locuri de muncă şi erau un factor generator de progres (cel puţin aşa îmi spusese primarul oraşului, în timpul unei întâlniri în care îmi cerea să sprijin financiar echipa locală de fotbal), eram în ziua aceea foarte nervos şi supărat pe nevastă-mea pe care o înjuram birjăreşte în gând, şi în plus mă chinuia de la o vreme o întrebare căreia, oricât mă străduisem, nu reuşisem să-i găsesc răspunsul. Umbra: ce este, de unde vine, de ce vine? Scrisesem câtorva reviste ce se ocupau cu studiul fenomenelor paranormale, luasem legătura chiar cu Kolea, renumitul medium ce reuşise prin puterile sale să găsească cinci câini şi trei pisici pierdute de stăpânii lor, dar răspunsurile primite nu mă satisfăcuseră. Poate eu când vorbesc cu cineva, de fapt nu o fac, poate umbra mea vorbeşte cu umbra cealaltă şi noi doar ne închipuim că vorbim. Dacă noi suntem doar o proiecţie a umbrei, şi nu invers, aşa cum credem noi? Tot întrebându-mă, am ajuns în dreptul unei case acoperite cu viţă de vie, ce purta un nume care mă făcu să cred că există cineva care îmi urmăreşte gândurile şi vrea neapărat să dea un răspuns întrebărilor mele: „Casa umbrelor”. Îmi deschise un bătrân, mi se părea că îl cunosc de undeva, chiar l-am întrebat dacă ne-am mai întâlnit, dar nu-mi răspunse, eram însă prea supărat pe nevastă-mea ca să mă mai deranjeze şi o asemenea impoliteţe, şi-mi făcu semn să mă urc în ultimul vagon al unui trenuleţ plin de copii ce abia aşteptau să înceapă călătoria pe micuţa cale ferată. M-am aşezat, bătrânul a tras o clapetă ascunsă în perete, luminile s-au stins şi trenuleţul s-a pus în mişcare… Mă aşteptam la o călătorie care să mă ajute să-mi răspund la întrebările mele. Nimic, absolut nimic însă. Mă aflam într-o cursă în care copiii se sperie de marionetele cu capul tăiat, ce apar împinse de un resort, parcă din neant, unde apar umbre înfricoşătoare pe pereţi, totul asortat cu urletele de groază şi ţipetele excelent amplificate de boxele ascunse pe tot parcursul. La un moment dat am simţit cum îmi curge sudoarea pe şira spinării, intrasem de câteva minute bune într-un tunel, era un întuneric total, nu se mai auzea nici un zgomot, nici măcar urletele de groază ale copiilor din vagoanele din faţă şi nu vedeam luminiţa de la capătul tunelului. „Abia acum îi înţeleg pe cei aflaţi la guvernare!”, mi-am spus, şi-am aprins o ţigară să mă liniştesc. Atunci, brusc, de parcă trenuleţul s-ar fi mişcat cu o viteză superioară celei a luminii, tunelul s-a sfârşit şi fără    să-mi dau seama cum, am fost coborât pe ceva ce fără îndoială nu-l pot numi pământ, căci păşeam pe nori denşi şi gri, dar totuşi solizi. Am trecut prin multe în viaţă, aşa că mi-am revenit repede şi m-am uitat în jur, atent, să pot realiza unde mă aflu. Undeva, fără să-mi dau seama bine de ce era agăţată, deşi mi-am pus şi ochelarii de vedere, se afla o pancartă uriaşă, pe care scria „FUMATUL INTERZIS!”. Am aruncat imediat ţigara şi-am mai făcut câţiva paşi. Strânşi în jurul unei scrumiere uriaşe, aflate chiar sub pancarta care interzicea fumatul, se aflau câteva zeci de îngeri care fumau ţigări fără filtru. Printre ei, i-am recunoscut cu greu, din cauza aripilor şi aurelor înnegrite de tutun, şi pe cei cinci prieteni ai mei din bisericuţă. I-am întrebat de ce fumează, şi chiar sub pancarta care interzice acest lucru, şi mi-au răspuns senin: „Noi suntem excepţia care confirmă regula, în plus, din cauza poluării, norii nu mai au culoarea care-i place şefului, aşa că trebuie să facem retuşuri pe cale artificială…”, şi mi-au făcut semn că trebuie să-mi continuu drumul, că, oricât de mult le place să stea de vorbă cu mine, nu o pot face, pentru că, iată, în acest timp ar fi putut să tragă două-trei fumuri din ţigară… Le-am urmat îndemnul, şi mi-am continuat parcursul. Pe partea stângă a drumului, se aflau din zece în zece metri plantaţi îngeri cu braţul întins, stând nemişcaţi, fără măcar un fâlfâit de aripi, de parcă ar fi fost nişte indicatoare să nu mă rătăcesc. „Când ajung acasă o snopesc în bătaie pe nevastă-mea!”, mă gândeam, înaintând cu greu, căci începuseră să cadă de sus oameni prăbuşindu-se cu zgomot şi zdrobindu-se, de parcă deasupra s-ar fi aflat o pădure cu oameni în loc de frunze şi ar fi fost bântuită de toamnă. „TREBUIE SĂ CALCI PE CADAVRE, CA SĂ AJUNGI SUS!”, citii pe o altă pancartă, dar eram prea preocupat s-o înjur pe nevastă-mea, ca să pot să reflectez asupra ei. „MERITĂ ORICE PREŢ PLĂTIT PENTRU UN IDEAL?”, mă interoga altă pancartă, scrisă de data asta din îngeri îmbrăcaţi în negru, care se aşezaseră aşa de ordonat în mulţimea albă de îngeri, că mă întrebai un moment dacă profesorul nostru de sport, care ne învăţase să ne aşezăm în aşa fel încât la marile sărbători să scriem lozinci cu corpurile noastre, nu ajunsese în Rai… Câţiva îngeri zburau pe deasupra mea cu un bâzâit supărător. Eram nervos, foarte nervos, abia aşteptam să dau ochii cu nevastă-mea, să mă răfuiesc cu ea, nu mai aveam nevoie şi de bâzâitul acela supărător, ca de muşte sau de avioane M.I.G., aşa că i-am străpuns cu o privire foarte ascuţită. Ei au plesnit, au crăpat, s-au scurs, născând o iarnă fără frig, cu fulguit de pene, ca şi cum cineva ar fi băgat cuţitul într-o pernă, „De ce aţi vrut să zburaţi mai sus decât puteţi?!”, le-am strigat, strângându-le rămăşiţele de pene într-o grămadă, de parcă aş fi putut astfel să le dau o formă, şi mi-am continuat drumul îndemnat de o altă pancartă: „AI CÂŞTIGAT, CONTINUĂ! AI PIERDUT, CONTINUĂ!”. „Aritina, doar ea e de vină, când ajung acasă o omor, dacă nu m-ar fi enervat în halul acesta, nu le-aş fi făcut nimic îngerilor!”, gândii, hotărât să trec la fapte când ajung acasă. Tocmai trăgeam în nări, adânc, o mireasmă de tei înfloriţi, „Au şi aici primăvară!”, mă gândeam, când un înger coborî în zbor picant, peste mine, doborându-mă la pământ şi rupându-mi două coaste! Îl dădui cu greu la o parte şi mă ridicai, suficent ca să văd o pancartă pe care scria: „TOT CE NU MĂ OMOARĂ MĂ ÎNTĂREŞTE” şi, într-adevăr, mă simţii mai puternic. Destul de puternic ca să înţeleg cel puţin că trecusem prin toamnă, care cauzase căderea trupurilor acelea, prin iarnă, născută de fulguiri de pene de îngeri, prin primăvară, indusă de mireasma teilor înfloriţi. Urma deci vara… Dar Creatorul nu era aşa de lipsit de imaginaţie şi mă lămuri printr-o inscripţie sculptată în piatra unui munte ce începea să crească: „AICI, SINGURUL LOC TORID E IADUL. ÎL RECOMAND CU CĂLDURĂ TUTUROR CELOR CARE VOR SĂ SE BRONZEZE!”. „NU CĂUTA MĂRUL ÎNŢELEPCIUNII!”, mă sfătuia un afiş imens, scris cu un roşu parcă de culoarea sângelui. „VIERMELE CARE A SFREDELIT MĂRUL SĂ-L CAUŢI!”, mă lumina altul. Drumul pe care-l parcursesem îmi luminase parcă mintea. Mă simţeam mai deştept, mai sigur pe forţele mele, înţelegeam că iubirea şi ura sunt aceleaşi feţe ale unei monede cu care Dumnezeu şi Sfântul Petre joacă rişca, ştiam că stelele, soarele şi luna sunt cămăşile cu care Dumnezeu îşi îmbracă singurătatea, iar noi, oamenii, suntem dovada că perfecţiunea demiurgică este dată tocmai de imperfecţiunea noastră, că oamenii sunt pansamentul pentru rănile zeilor, aşa că n-am pregetat deloc atunci când am ajuns în faţa unei pancarte albe: am luat imensul cărbune ce se afla în apropiere şi mi-am adus şi eu contribuţia la panoplia aceea de înscrisuri: „OAMENII POT TRĂI ÎN PACE ŞI IUBIRE DOAR ACOLO UNDE NU EXISTĂ OAMENI…”. Fără să-mi dau seama de ce, eram cuprins de o linişte sufletească deosebită, de o împăcare cu toţi şi cu toate, dar pe nevastă-mea tot nu o puteam ierta! De undeva, printre stânci, se zărea o femeie enormă, gravidă, care avea în burtă o femeie, la rândul ei gravidă cu o femeie gravidă, care avea în pântece o femeie gravidă… Când m-am apropiat, am reuşit să văd în vârful conului acela de femei gravide pe mama purtându-mă în pântece. Puţin mai în stânga, unindu-se în dreptul pântecului cu marea femeie gravidă, se afla umbra femeii. „Vezi, mi-a spus ea, punctul acela eşti tu, iar punctul acela care încă nu se vede e umbra ta…”. „UMBRA NU SE DOBÂNDEŞTE, CU UMBRA TE NAŞTI!”, veni sculptat pe trunchiul unui copac răspunsul întrebării mele…

      Îmi rezolvasem dilema, călătoria mea trebuia probabil să înceteze. Cam aşa gândeam, abia aşteptând să dau cu ochii de nevastă-mea, nu ca să-i împărtăşesc experienţa prin care trecusem, ci ca să-mi reglez conturile cu ea când, în faţă, îmi apăru El! „LA ÎNCEPUT A FOST UN GOL DE PRIVIRE!”, mă lămuri un afiş. Apoi s-a născut  El, care începe acolo unde, de obicei, nu se sfârşeşte nimic… El era un singur ochi, peste tot, cu irisul verde când înmugureau rănile, cu iris albastru când îl rugau păsările să le nască cer să zboare, cu iris negru când se plictisea de zi. El era un singur ochi, peste tot, condamnat să nu se închidă, visul era ţinut prizonier, El era un singur ochi, peste tot, noi eram o simplă privire…

      – Spune-mi, mă întrebă, cu ce ţi-a greşit nevastă-ta de o tot înjuri şi o ameninţi atât?

      – Mă strâng chiloţii, Doamne!…, am răspuns ruşinat că mi se intrase atât de adânc în intimitatea gândurilor.

      – Bine, mă omule, şi ăsta-i motiv s-o boscorodeşti în halul acesta pe biata femeie?! 

      – Sunt chiloţii ei, Doamne!…, am răspuns, cu voce înceată şi, brusc, m-am trezit în stradă.

 

7. DESPRE LACUL CE ÎN PLINĂ SECETĂ, DE DORUL PLOII,ŞI-A NĂSCUT ARIPI ŞI A ZBURAT ÎN CĂUTAREA EI,PROFITÂND DE FAPTUL CĂ, ÎN ACEL MOMENT, NIMENI NU PESCUIA ÎN EL

 

      – Doriţi să vă dăm ceva, sefu’? mă întrebă o vânzătoare oacheşă. Vă uitaţi de cinci minute la costumul acesta de înger, se scuză întâlnind privirea mea nedumerită.

      Realizai că mă aflam în faţa vitrinei unui magazin care vindea măşti şi costume pentru apropiata sărbătoare de Halloween. Mă uitai în jur, nici urmă de „Casa umbrelor”… Am zâmbit şi-am plecat mai departe, fără să-i răspund vânzătoarei de la magazinul pe a cărui firmă, alături de numele Aritinei, se odihnea şi numele meu. Drumul pe care-l parcursesem era ultimul cadou al îngerilor din bisericuţă, îmi făcuseră surpriza de a călători printr-un loc în care, judecând după ceea ce făcusem în viaţă, nu prea aveam şanse să ajung…

      Mă plimb fără nici un scop pe stradă, doar ca să am spaţiu suficient pentru a gândi la ce mi s-a întâmplat. Cred că cel mai bine aş putea gândi şi reflecta pe o câmpie proaspăt semănată, unde ideile     să-mi poată umbla libere, fără să se lovească de nimic. Deşi nu aveam nici cea mai mică intenţie să ajung acasă, mă trezesc în faţa uşii. Picioarele mele au învăţat poate prea bine acest drum, sunt ca un cal ce ştie să ajungă la destinaţie chiar dacă birjarul a adormit şi nu mai struneşte ferm hăţurile. Pe vremuri, bunicul inventase un sistem de irigare a micii lui grădini de zarzavaturi, forţa propulsatoare a apei fiind dată de calul Stelică, un mânz pe atunci, care se rotea în cerc, angrenând mecanismul construit de bunicul. Bunicului nu prea-i plăcea munca brută, deşi ţăran sadea, din tată-n fiu, privea cu dispreţ sapa, degetele lui erau subţiri, cu unghiile frumos tăiate şi pilite în mod constant, „eu am degete de pianist”, îi plăcea să spună, luau foarte rar contact cu obiectele făcute să uşureze munca câmpului, şi atunci, când nu putea scăpa de cicălelile bunicii care nu concepea să bage „oameni cu ziua, când tu ai două mâini. Slavă Domnului, eşti mai în putere ca un bou”. Bunicul avea însă o altă viziune asupra vieţii, asupra rostului său în lume. „Nepoate, viţelul este ultima vietate pe scara evoluţiei umane!”, îmi spunea el, accentuând ultimele două cuvinte, mândru de limbajul său elevat, „viţelul are pe  tac-su bou şi pe mă-sa vacă!”, iar apoi continua aparent fără nici o legătură: „Noi am avut numai femei frumoase în neam, una dintre ele trebuie neapărat să se fi mângâiat pe buric cu vreun boier… Ascultă la mine, nouă ne curge sânge nobil prin vene, păcat că am luat-o pe mă-ta-mare să ni-l strice! Ehei, dacă m-aş fi născut eu unde trebuie…”. Teoria bunicului căpăta acum aspecte de veridicitate dacă ţinem cont de dispreţul faţă de munca ţăranului, „dă la sapă, dacă nu l-a dus capul să facă mai mult, atâta poate, săracul!”,  căşuna el deseori pe câte unul… Bărbatul, însă, mai ales la ţară, trebuie să facă bani, să ţină nevasta şi familia, că de-aia este el stâlpul casei. Bunicul ştia prea bine lucrul acesta, de fapt credea şi el cu tărie că este unul din marile adevăruri ale vieţii, şi suferise mult fiindcă viaţa lui era un ciclu aparent fără ieşire, al muncii câmpului spre a face porumb pentru hrana vitelor, să le hrănească şi apoi s-o ia zi de zi, an de an, de la capăt, dar el găsise soluţia de a ieşi din acest cerc vicios: grădina de zarzavaturi, pe care le vindea în piaţă. Îi plăcea să stea în piaţă, îmbrăca hainele cele mai bune, de parcă ar fi vândut cadouri pentru Crăciun şi nu cartofi şi legume pline de noroi. Ştia să vorbească frumos cu lumea, să-şi laude marfa, şi mulţi cumpărau de la el chiar dacă avea preţuri mai mari şi mai uita mâna pe cântar… Calul Stelică îi era indispensabil, îl punea să se rotească mereu pentru a angrena mecanismul pe care-l inventase, „legumele mele au nevoie de apă, multă apă, ai învăţat şi tu la şcoală, castravetele, de exemplu, are peste 80% apă”, spunea şi se învoia foarte rar să-l lase pe Stelică să fie folosit la alte munci mai puţin nobile, cum ar fi trasul la căruţă, „ai boul şi vaca”, îi închidea el gura bunicii. Peste ani, atunci când a cumpărat de la negustorii ruşi, ce vindeau în bazar, o pompă electrică, l-a eliberat pe Stelică din ham, i-a dat câteva bucăţele de zahăr candel, l-a bătut uşor pe grumaz şi i-a spus, blând, încetişor, la ureche, de parcă Stelică ar fi înţeles limba română: ”Hai, mă, ai muncit destul, mai odihneşte-te şi tu!”. Stelică al nostru nu făcea parte din acei cai albaştri care urcă aproape de aştrii în zbor ca să pască cerul şi să-şi potcovească copitele cu stele pe cale să se stingă şi, în plus, nu cred că înţelegea prea bine cuvintele bunicului, aşa că-i răspunse evaziv: „Iha,      i-ha-ha!” şi, după câţiva paşi făcuţi, începu să se rotească pe traseul pe care-l parcursese de atâtea ori, blând şi parcă un pic mirat că nu mai simte greutatea în spate…

      Şi eu eram un fel de Stelică al speciei umane, căci, fără să am nici cea mai mică intenţie, am scos cheile, am deschis uşa şi-am intrat în casă. Aritina stătea aplecată asupra unei tastaturi şi făcea calcule, în micul birou pe care şi-l construise, ca să lucreze şi acasă. Era atât de roşcată şi ochii ei erau atât de albaştri, încât am uitat ce gânduri războinice aveam cu ea… Am sărutat-o pe frunte, i-am mângâiat părul, cu frică să nu mă aprind de la focul ce ardea în el. M-a privit un pic absentă, „A, tu erai, dragule!”, şi şi-a continuat absorbită calculele. Mi-am făcut o cafea, am aprins o ţigară şi m-am aşezat lângă ea. Am început să-i povestesc ce călătorie făcusem, prin câte trecusem, ce sentimente îmi încercaseră inima. M-a privit mirată şi, când am terminat, s-a uitat cu milă la mine. Asta m-a întors foarte rău, m-a făcut să-mi joace sârba nervii. Suport să fiu urât, să fiu dispreţuit, dar nu suport mila, şi mai ales din partea unei femei, cu atât mai mult din partea femeii iubite. „Eşti nebun, scumpule!”, mi-a şoptit şi mila din vocea şi privirea ei mă lovea ca un bolovan în tot corpul… I-am aruncat în faţă actele semnate şi parafate care dovedeau că nu sunt nebun. A început să râdă, un râs din care nu se mai putea opri, dându-şi capul pe spate, ţinându-se cu mâinile de burtă, izbind isteric biroul cu palmele… N-am lovit niciodată o femeie, nici măcar cu o floare, dar atunci nu m-am putut stăpâni. O palmă. Atât i-am dat, dar s-a prăbuşit şi nu s-a mai ridicat. Din tâmpla stângă îi curgea, încetişor, un izvoraş roşu…”Ridică-te, iubire, n-am vrut, nu ştiu ce m-a apucat!”, am îngăimat, „Iartă-mă, n-am vrut, n-am vrut…”, dar ea refuza să mă asculte. O oră am plâns, am mângâiat-o, am sărutat-o, am rugat-o, dar n-a vrut să se ridice. Începuse să fie rece, foarte rece cu mine, iar eu n-am suportat niciodată răceala din partea unei femei, când o simţeam ştiam că trebuie să plec… Aşa am făcut şi atunci, am aruncat ţigara, pe cale să se stingă, şi-am plecat să-mi înec gândurile negre cu nişte alcool. În stradă am aruncat o ultimă privire spre biroul Aritinei. Din geam, îmi juca pentru ultima oară părul ei roşu, mai aprins ca niciodată, răsfirat, răsfirat aşa de mult, că acoperise tot geamul…

      Mai târziu, în timp ce zăceam beat în camera de oaspeţi a unuia din hotelurile noastre, m-a sunat un agent de la poliţie care mi-a dat „..o veste extrem de tristă..”. Casa mea luase foc şi pompierii, oricât de prompt interveniseră, nu reuşiseră să învingă focul ce cuprinsese camerele pline de lemn, cărţi, covoare şi draperii… Singurul lucru rămas întreg, ca o minune, fusese o icoană din care cinci îngeri zâmbeau, parcă avand un aer de vinovăţie că nu reuşiseră să stingă focul. În sufragerie găsiseră un cadavru carbonizat, despre care se credea că ar fi al nevestei mele…

   Trei zile am zăcut, îmbibat în alcool, uitându-mă la icoană şi şoptindu-le îngerilor: „Hai, terminaţi cu aerul acesta de vinovăţie, ce vină aveţi voi, ce, sunteţi pompieri?”, dar n-am reuşit nici să-i fac pe îngeri să-şi schimbe expresia feţei, nici să trec peste şocul provocat de această veste macabră…

8. DESPRE IUBIREA DINTRE O ROMANŢĂ ŞI UN EXERCIŢIU DE ALGEBRĂ,

SAU DESPRE ORA CARE A MURIT CĂLCATĂ DE TREN

 

      Aritina fusese un om de afaceri extrem de prevăzător. Asigurase toată casa, îşi făcuse şi ea asigurare pe viaţă şi, după un timp în care am tot fost anchetat şi întrebat şi de poliţie, şi de inspectori de asigurări, şi de detectivi particulari, m-am trezit cu un cec pe care se afla o sumă cu foarte multe zerouri… Eram, deci, foarte bogat. Am realizat acest lucru şi din privirea oamenilor săraci care se uitau la mine cu invidie, şi din atitudinea celor bogaţi care aproape se umileau în faţa mea, atenţi la orice fir de praf sau scamă care se odihnea pe costumul meu…

      Pe mine, însă, chiar dacă aveam o saltea plină cu bani, pe care mă simţeam foarte bine când mă întindeam, chiar mai bine decât pe salteaua mea plină cu păr de femeie pe care o cumpărasem ca să-mi îndeplinesc o veche fantezie, începuse să mă deranjeze ceva, ce nu mă lăsa noaptea să dorm: conştiinţa. Ciudat lucru şi conştiinţa asta! Dacă stau bine să mă gândesc, conştiinţa este o piedică în calea progresului omenirii, pentru că, dacă trebuie să-ţi atingi un scop, atunci ai nevoie să foloseşti toate armele pe care le ai la dispoziţie, chiar dacă aceste arme nu sunt unanim acceptate. Cred că marii oameni ai lumii nu au avut acest apendice care se numeşte conştiinţă. Fiindcă am foarte mult timp la dispoziţie şi nu ştiu ce să fac cu el, mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu marele imperiu roman dacă Cezar ar fi avut, după prima bătălie pe care a câştigat-o, mustrări de conştiinţă că a lăsat soţiile soldaţilor ucişi în luptă văduve şi mii de copii fără sprijin patern? S-ar mai fi inventat bomba atomică dacă creatorul ei n-ar fi putut să doarmă noaptea, având mustrări de conştiinţă că, printr-o singură bombă, distruge un oraş întreg? Şi dacă este neapărată nevoie să intervină conştiinţa, de ce o face după ce ai săvârşit un lucru şi nu înainte?…  

      Omorâsem doi oameni, în plus, în copilărie ucisesem cu inconştienţa mea un pui de vrabie,  răpindu-l din cuibul natal, şi totuşi scăpasem de fiecare dată basma curată, ba, în plus, acum eram un om puternic, invidiat şi dorit. Cu toate acestea, era clar că nu fusesem născut să ajung un om mare, căci conştiinţa mea începuse să se joace cu mine şi ziua şi noaptea, trimiţându-mi gânduri ascuţite, ca nişte săgeţi ce nu mă lăsau deloc să trăiesc şi să-mi continuu drumul în viaţă…

      Mă rog în genunchi să fiu iertat, să pot simţi iar gustul mâncării, plăcerea de a citi eticheta de pe o sticlă de vin în compania unei femei frunoase, sau, măcar să mă lase să dorm… Cum rugăciunile mele nu au nici un efect, urmez sfatul unor amici şi mă prezint la un psihoterapeut „extraordinar, în numai zece şedinţe l-a făcut pe fi-miu să se lase de marijuana!”. Se pare însă că la psihoterapie e ca în fotbal, un meci nu seamănă cu altul, căci eu mă duc de două luni, zilnic, la şedinţe şi tot nu pot să trăiesc normal! Îmi aduc însă aminte în timpul unei şedinţe în care sunt hipnotizat, denumirea medicamentelor pe care ni le dădeau în ospiciu să ne calmeze. Este o soluţie extremă dar trebuie s-o aplic! Intru într-un fel de somn, fiindcă văd în continuare filmul de la televizor, dar parcă m-am mai relaxat. La televizor se transmite un meci de tenis de câmp, care în mod normal ar trebui să mă ajute să dorm. Urmez sfatul terapeutului şi urmăresc mingea de tenis, dar nu reuşesc să dobândesc decât o durere de cap, somnul odihnitor este departe, departe… Medicamentele  pe care le-am luat refuză să-şi facă efectul! Sunt un om încăpăţânat, aşa că dublez doza. Nici un efect! Mă duc cu greu la farmacie şi cer nişte tranchilizante mai puternice. „Sunt cele mai tari de pe piaţă, domnule!”, îmi răspunde farmacista, „Trebuie luate cu mare precauţie şi numai în situaţii de urgenţă!”. La mine e mai mult decât o situaţie de urgenţă, e o situaţie de orgoliu, refuz să nu-şi facă efectul un medicament tocmai în organismul meu, aşa că triplez doza, beau o sticlă de votcă şi mă aşez să văd meciul de tenis în continuare. Mingea care se plimbă vioi de-o parte şi de alta a fileului nu mă adoarme, dar mă linişteşte. N-am însă mult timp parte de relaxare, căci partida se întrerupe brusc, pe ecran apare binecunoscuta crainică, anunţând: „Întrerupem transmisiunea directă de la Paris pentru că în studiou se află nişte invitaţi deosebit de importanţi, care au să ne spună nişte lucruri deosebit de importante, chiar dacă nu vizează un segment deosebit de important de public, ci o singură persoană!”. Mă uit şi nu-mi vine să cred! Invitaţii sunt cei cinci îngeri, prietenii mei! „Unu-doi, unu-doi, probă de microfon!”, îi aud reglându-şi vocea. Omul de la sunet le-a făcut probabil semn că se aude, aşa că încep să vorbească, în cor, dar sincronizându-şi perfect vocile. „Prietenia unui om e un lucru mare. La nevoie, prietenul îţi poate da un sfat, te poate împrumuta cu bani etc.. Prietenia unui înger e un lucru foarte mare. Prietenia a cinci îngeri e incomensurabilă… În concluzie, nu ne place să te vedem că suferi. Te vom ajuta şi de data asta!”. Am văzut în atâtea filme că, pentru a te trezi dintr-un vis, trebuie să te ciupeşti. Eu încerc de atâta timp să dorm încât, dacă acum se întâmplă, nu vreau în nici un caz să mă trezesc! Sunt totuşi un tip curios, aşa că iau telecomanda şi închid televizorul. Televizorul se închide, deci nu dorm! Dezamăgit, apăs din nou butonul telecomenzii. Îngerii sunt tot pe ecran privindu-se nedumeriţi. Realizează într-un târziu că lucrurile au revenit la normal: „Mulţumim, Andreea, am preluat legătura!, …aşa cum spuneam, prietene, suntem alături de tine, te vom ajuta să treci şi peste acest moment greu, să devi un miel în marea turmă a Domnului!”, îi auzi şi văzui, apărută de nicăieri, o Biblie în mâna unuia dintre ei.  „Biblia, <<Plângerile lui Ieremia 5, Rugăciune în suferinţă>>. Repetă după noi, prietene: <<Adu-ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat!>>.

      – Adu-ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat…, îngaim.

      – Cu mai multă convingere, e rugăciunea ce-ţi va aduce împăcarea, cu toată credinţa, prietene!, îmi atrage atenţia unul dintre îngeri, neconvins de expresivitatea vocii mele…

      Închid ochii şi mă rog alături de îngeri, cu toată credinţa:

       „Adu-ţi aminte, Doamne, de ce ni s-a întâmplat!

        Uită-te şi gândeşte-te la umilirea noastră.

        Moştenirea noastră a trecut la nişte străini,

        casele noastre la cei din alte ţări!

        Am rămas orfani, fără tată;

        mamele noastre sunt ca nişte văduve.

        Apa noastră o bem pe bani

        şi lemnele noastre trebuie să le plătim.

        Urmăritorii noştri sunt gata să ne sugrume;

        suntem obosiţi, nu avem odihnă.

 

        Am întins mâna spre Egipt,

        spre Asiria, ca să ne săturăm de pâine.

        Părinţii noştri care au păcătuit nu mai sunt,

        iar noi le purtăm nelegiuirile.

        Robii ne stăpânesc

        şi nimeni nu scapă de mânia lor.

 

        Ne căutăm pâinea cu primejdia vieţii noastre,

        din cauza sabiei pustiei.

        Ne arde pielea ca un cuptor,

        de frigurile foamei.

 

        Au necinstit pe femei în Sion,

        pe fecioare în cetăţile lui Iuda.

 

        Mai-marii noştri au fost spânzuraţi de mâinile lor,

        Bătrânilor nu li s-a dat nici o cinste.

 

        Tinerii au fost puşi să râşnească

        şi băieţii cădeau sub poverile de lemn.

        Bătrânii nu se mai duc la poartă

        şi tinerii au încetat să cânte.

        Bucuria din inimile noastre a încetat

        şi jalea a luat locul jocurilor noastre.

        A căzut coroana de pe capul nostru!

        Vai de noi, căci am păcătuit!

 

        Dacă ne doare inima,

        dacă ni s-au întunecat ochii,

        este din cauză că Muntele Sionului este pustiit,

        se plimbă vulpile pe el.

        Dar Tu, Doamne, împărăţeşti pe vecie;

        scaunul Tău de domnie este din generaţie

            în generaţie!

 

        Pentru ce ne uiţi cu totul

        şi ne părăseşti pentru aşa mult timp?

        Întoarce-ne la Tine, Doamne, şi vom fi întorşi!

        Reînnoieşte-ne zilele ca odinioară!

 

        Să ne fi lepădat Tu de tot, oare, şi să Te fi

            mâniat împotriva noastră peste măsură de mult?”.

      Deschid ochii, îngerii au dispărut, dar mai apuc să văd pe ecranul televizorului scris mare: „Informaţii suplimentare se pot obţine accesând site-ul w.w.w.drumul_spre_Rai.ro”, apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, cei doi jucători de tenis reapar, disputându-şi aprig fiecare minge. Pe mine nu mă mai interesează însă nimic, dorm, un somn odihnitor pe care-l aştept de atâta timp…

      După întâlnirea cu îngerii am ajuns la o conciliere cu gândurile mele somnambule, ce se hotărâseră să mă ţină în preajma lor, treaz şi fără poftă de viaţă. Dacă până acum mă chinuiau şi nu-mi arătau nici o portiţă de ieşire, de data asta erau deosebit de pragmatice. „Ocna sau mina, asta meriţi!”, îmi striga un gând. „Puşcărie pe viaţă sau moarte pe scaunul electric, criminalule!”, îmi urla altul. „Alege! Alege singur pedeapsa!”, se hotărâră gândurile mele justiţiare… Am pus totul în balanţă: ocna, mina, închisoarea pe viaţă, moartea pe scaunul electric… Sarea nu-mi plăcea decât în mâncare, închisoarea nici nu-mi intra în calcule, fiindcă am de mic copil claustrofobie, aşa că-mi rămâne de ales între mină şi moartea pe scaunul electric. Mă tenta moartea, întotdeauna am privit-o ca pe ceva eliberator sau ca pe interludiul către o altă lume, cred că dependenţa de descoperirile ştiinţei, prăjitorul de pâine, televizorul, calculatorul, internetul ne fac să ne temem de moarte, strămoşii noştri daci aveau dreptate când se bucurau şi sărbătoreau moartea cuiva drag lor, în plus, fără Aritina totul era pustiu… În copilărie, încercând să repar o priză, m-am curentat şi am avut nişte senzaţii extrem de dureroase şi neplăcute, drept care mi-era foarte frică de curentul electric căruia nici nu-i înţelegeam puterea, aşa că am ales mina…

      Pregătindu-mi hainele pentru drum, de pe ziarul în care-mi împachetez papucii îmi sare în ochi un titlu imens: „Studentă cu zece pe linie s-a aruncat de la etajul zece fiindcă a părăsit-o prietenul!”. Ştirea nu mă surprinde, de fapt ziarul ne informează că e cazul numărul 100 din acest an, dar îmi dă o idee. Ştiu cum să eludez pedeapsa: mă voi sinucide! Profit de faptul că nu ştiu să înnot şi, pe înserat, mă arunc în apa din parcul oraşului. Mă întorc însă la mal tremurând, apa nu-mi ajunge decât până la piept! Ştiu, trebuie să mă arunc în mare, de acolo nu scapă nimeni! Mă urc într-o barcă şi vâslesc, vâslesc până când băţul de doi metri şi douăzeci îmi arată că apa are adâncimea optimă. Îmi leg un pietroi de picior şi de gât şi mă arunc! Trag în plămâni zeci de litri de apă, e cam sărată, dar zic c-o să-mi treacă… Mă rog de val să mă tragă la fund, mă agăţ cu disperare de alge ca să nu mă aducă la suprafaţă un val mai puternic. Şi mă lupt, mă lupt până când mă-nţeapă Poseidon cu furca în fund şi m-aruncă înapoi pe pământ! E clar, trebuie să plec în mină!

 

 

9. DESPRE VECHIUL OROLOGIU, CARE, DIN LIPSĂ DE INFORMAŢIE,

CONTINUA SĂ MEARGĂ ALIMENTAT CU CĂRBUNI

 

      Am mers pe un drum perfect drept (oare de unde s-a născut vorba că drumurile vieţii sunt întortocheate?),  şi am ajuns într-o vale plină cu găuri adânci în pământ. La „Biroul de resurse umane”, un om gras mă măsoară din cap până-n picioare, ştergându-şi constant transpiraţia de pe frunte cu o batistă murdară. Îmi vede maşina luxoasă parcată în faţă, costumul fin, şi-mi spune: ”Îmi pare rău,  n-avem disponibil nici un post de manager, şi nici măcar unul de director”, zâmbind, convins că m-am prins de gluma lui fină. Îi explic că n-am chef de glume, că nu vizez un post de director, că vreau să intru miner, să împing vagonetul, să dau cu târnăcopul, să încarc cu lopata cărbuni… Pe drum am mâncat o cutie de bomboane cu coniac, omul îmi simte mirosul de coniac, crede că sunt beat, l-a părăsit buna dispoziţie, se crede victima unei glume proaste, se uită prevăzător în jur, să nu fie vreo cameră video ascunsă, în ultima vreme posturile de televiziune sunt pline de emisiuni de acest gen, şi-mi răspunde rece că oamenii nu mai au ce mânca şi că sunt daţi afară, că nu mai sunt bani de salarii, că le plâng copiii de frig şi de foame prin case, că nu au cu ce-i îmbrăca şi trimite la şcoală, şi-mi face semn sugestiv să-l las să-şi continue treaba…

      Faptul că am fost actorul principal într-o piesă de teatru mă mai ajută încă o dată în viaţă. Îi mulţumesc în gând mamei pentru insistenţa sa de a juca în spectacolele şcolare, şi încep să mă pregătesc pentru rol. O săptămână mănânc prost, dorm puţin, nu mă mai bărbieresc, nu mă mai spăl… Îmi cumpăr de la un second-hand nişte haine uzate şi mă prezint tot la „Biroul de resurse umane”, dar al altei mine. Omul de la birou îmi spune aceeaşi poezie, că nu sunt locuri, că oamenii sunt daţi afară, că-i pare rău, dar nu poate să mă ajute… Scot din punga mea soioasă, pe care am observat că o poartă cam toţi, un cartuş de ţigări şi o sticlă de coniac pe care se lăfăie câteva stele. „Vă rog, şefu’!, îi zic, n-am unde să mă duc, altceva nu ştiu să fac, trăiesc în mină de la 14 ani…”. Se uită la cartuşul de ţigări şi la sticlă, se uită la mine, face mişcarea asta de câteva ori, parcă ar urmări un meci de tenis de câmp, caută în câteva dosare prăfuite şi-mi găseşte un loc. „Te bag pe postul lui Marin, săracul…”, îmi zice, şi-i strâng plin de recunoştinţă mâinile, de parcă mi-ar fi făcut o mare favoare. Îmi dă un bilet pe care-l semnează  şi-l ştampilează şi-mi zice să mă duc la magazie să-mi iau echipamentul…

      Mâine. O zi pe care doar sper că o s-o apuc. Cel puţin aşa gândesc, în liftul acesta ce ne coboară spre inima minei. Suntem într-o cădere liberă, din care mi se pare că nu ne vom opri niciodată sau, dacă se va întâmpla, ne vom zdrobi. Am un gol în stomac, îmi vine foarte rău să vomit, norocul meu e că n-am mâncat încă nimic, transpir abundent şi cred că sunt foarte palid. Bafta mea e că în lumina slabă şi difuză toţi arătăm galbeni la faţă, căci i-am spus şefului de echipă că lucrez de copil în mină şi n-aş vrea să se prindă că sunt boboc…

      Ne oprim destul de brusc, sunt uşor zgâlţâit, golul din stomac mi se măreşte… Ieşim din lift şi mă ţin ca un câine orfan după ceilalţi şase colegi de echipă. Nu am curaj să mă uit nicăieri în jur, privesc doar după colegul din faţă, căci mi-e frică să nu mă pierd. Ochii îmi sunt obosiţi după atâta nesomn, în plus mă obişnuiesc greu cu semiîntunericul de aici, nu pot, deci, să privesc nimic din ceea ce ne înconjoară, în schimb simt băltoci în care calc foarte des cu cizmele mele de cauciuc, şine de fier pe care probabil circulă sau circulau vagonetele, simt aerul înecăcios… Cu toate astea îmi vine să râd, parcă am fi cei şapte pitici plecaţi să-şi facă treaba în mină. Îmi vine în minte şi un cântecel pe care-l fredonam în copilărie:

                              „Hai-li, hai-lo,

Suntem pitici mişto,

         Avem gagici, avem lipici,

                               Hai-lo, hai-li…”

      Îmi pare rău că nu-mi aduc aminte tot cântecul, poate i-aş învăţa şi pe noii mei colegi şi l-am cânta împreună în fiecare dimineaţă, când ajungem la lucru, ca pe un imn al nostru. Tovarăşii mei de drum merg, însă, fără vorbă, doi-trei fumează tăcuţi ţigări ieftine şi puturoase, fără filtru, ascunse în palmă, probabil ca să nu-i prindă vreun control inopinat, aşa că renunţ la idee. O vreme încerc să mă feresc de bălţile de apă, realizez însă că este un lucru ridicol şi fără prea mari avantaje, căci bălţile sunt foarte dese, aşa că merg şi eu călcând apăsat, fără teamă, ca şi colegii mei. Acum, că am intrat în cadenţă cu ei, îmi pare tot mai puternic că suntem cei şapte pitici din poveste, mai ales uitându-mă la fesul cu ciucure pe care-l poartă cel din faţa mea. Mă întreb, însă, cum ar arăta Albă ca Zăpada aici, poate mai nimerită ar fi să ne fie tovarăşă sora ei geamănă, dar totuşi atât de diferită, Neagră ca şi Cărbunele.

      Am ajuns. Ne oprim şi mă uit atent la ceilalţi, să ştiu ce să fac. Îi văd că-şi agaţă mâncarea pe perete. E un efort prea mare pentru mine să le urmez pilda, mâna îmi tremură uşor, de frică sau de emoţie, aşa că am grijă să-mi pun deoparte sacoşa, sub nişte drugi de fier, şi să înfăşor bine sandvişul în hârtia de ziar. Punem mâna pe târnăcoape şi începem să spargem peretele. Tovarăşii mei au mişcări lente şi economicoase. Ţin să le arăt că sunt un om pe care se pot baza şi lovesc repede şi puternic. Fără îndoială, după randamentul pe care-l am, sunt cel mai puternic om din echipă. Mă privesc miraţi, se miră de puterea mea, mă gândesc şi-mi continui munca asiduu. După o perioadă, muşchii îmi sunt cuprinşi de o moleşeală plăcută, parcă m-aş întinde, aş fuma o ţigară şi aş trage un pui de somn. Îmi văd, însă, de lucru cu aceeaşi ardoare, căci n-aş vrea să-i dezamăgesc din prima zi pe colegii mei. Intru într-o stare de oboseală, în care mâinile îmi sunt uşoare ca de vată, mă mir de unde mai am forţă să ridic târnăcopul sau lopata să lovesc, sau să încarc vagonetul… Un gând îmi strigă rebel să las totul, să arunc lopeţile, târnăcopul, să răstorn vagonetul şi să fug… „Eşti un om fin, mă amăgeşte el, mâinile tale sunt făcute să mângâie o femeie, să ţină un stilou, munca asta nu-i de tine! Pleacă! Pleacă! Pleacă…”. „Noi avem sânge nobil în vene. Nu suntem născuţi pentru coada lopeţii!”, îmi spune o imagine sepia a bunicului proiectată pe perete. Ridic târnăcopul şi lovesc şi în imaginea bunicului, până o sparg şi o sfărâm în bucăţi, şi în gândul ispititor al plecării, care fuge repede pe perete. Reuşesc totuşi, cu greu, să-l nimeresc… Se prăbuşeşte la pământ cu un chiţăit sfâşietor. Mă uit mai bine, e un şobolan… Mi se întoarce stomacul pe dos, dar suport eroic.

      Fără să-mi dau seama se face ora prânzului. Mă opreşte din lucru şeful echipei. „Opreşte-te, ortacule, nu trebuie să dovedeşti nimic!”. Înţeleg că ortac înseamnă coleg aici, în mină. Toţi se duc şi-şi ridică mâncarea de pe unde au agăţat-o, desfac ziarul în care este împachetată şi se apucă să mănânce. Mă îndrept şi eu către sacoşă să-mi scot mâncarea. Mă retrag îngrozit, din plasă îmi iese un şobolan care mă atinge în treacăt cu coada lui lungă pe mână. Fac câţiva paşi şi încep să vomit amintiri de mâncare. Ortacii râd, îmi explică de ce îşi agaţă astfel mâncarea de grinzi… Acum realizez că foşnetul acela pe care-l aud tot timpul în urechi nu e de la gândurile mele, ci de la şobolani… Şeful de echipă îmi zâmbeşte şi îmi zice: „Eşti tu miner de la 14 ani cum sunt eu popă!” şi-mi întinde o jumătate de ceapă, o bucată de pâine şi nişte brânză: „Mănâncă, bă, prostule!…”. Sunt prost, fără îndoială, dar mi-e foame, aşa că apuc mâncarea şi înghit, repede, de frică să nu se răzgândească. În mintea mea trec pe o listă derulantă toate modalităţile pe care le cunosc de exterminare a şobolanilor. Sunt un om bogat şi n-aş ezita să cheltui nişte bani ca să pot munci în condiţii decente. Le împărtăşesc şi ortacilor mei (ce frumos sună cuvântul acesta, are acelaşi parfum cu cuvântul care ne unea pe toţi, tovarăşi) gândurile care mă frământă. Şeful echipei îmi răspunde sec: „Mă-ta n-avea şobolani în pod, la grâu?”. „Ba da…”, îi răspund mecanic, fără să mă gândesc că noi stăteam la bloc şi n-aveam pod şi nici măcar grâu. „Şi-a murit din cauza lor?”, continuă lanţul întrebărilor. Înţelege din tăcerea mea că mama trăieşte, aşa că mă loveşte din nou: „E, atunci n-o să mori nici tu!”. O verigă din lanţul gândirii lui îmi scapă, le explic că voi suporta integral toate cheltuielile efectuate, dar îmi taie vorba sec: „Şobolanii sunt ochii cu care vedem gazele. Unde sunt ei, putem sta şi noi. Bă, n-ai văzut şi tu filmu cu Titanicu’, că şobolanii fuge primii când să loveşte de aisberg?”, îmi spune accentuând ultimul cuvânt, adică nu degeaba l-au pus ăştia de la birouri şef de echipă, că-i băiat deştept…

      – După o masă sănătoasă…, dă tonul şeful echipei.

      – O ţigară can-ce-roa-să!, întregeşte corul şi, ca la un semnal, toţi aprind o ţigară.

      Grigore, zis Peşte, căci e slab, înalt şi ascuţit ca un peşte-sabie, povesteşte cu lux de amănunte ce i-a făcut el lui Mary. Ceilalţi ascultă cu interes toată povestirea şi apoi încep să pună întrebări despre obiceiuri intime ale Mariei, din care înţeleg că trecuse şi prin paturile lor. Peşte confirmă dezumflat că „Tot aşa face, bă, ce credeaţi că se schimbă fiindcă m-a întâlnit pe mine?”, apoi scuipă scârbit câteva fire de tutun ce i s-au lipit de buze: „Dă-o-ncolo de putoare!”, lăsându-ne să deducem dacă s-a gândit la Mary sau la ţigară.

      Ne apucăm din nou de treabă. Jony este cel mai tăcut. Acum câteva săptămâni i-a murit soacra şi nu prea are chef de vorbă. Înţeleg din suferinţa lui că făcea parte din puţinii bărbaţi care câştigă la căsătorie, pe lângă banii de la nuntă şi o a doua mamă.  Băieţii îi respectă durerea, şi-l lasă în pace, până când sticla de ţuică apărută parcă din senin încetează să mai circule din mână în mână. Toţi suntem foarte obosiţi, am mâncat prost şi alcoolul ni s-a cam urcat la cap. „Jony, de ce nu ne-ai adus, mă, şi nouă o bucăţică de colivă, pentru sufletul răposatei care a murit?”, îl loveşte unul. Jony nu răspunde, şi asta-i întărâtă. „Lasă, mă, Jony, că soacra-i bună ca şi berea, rece şi pe masă!”, încearcă altul, dar Jony nu răspunde. Şeful îşi dă seama că e momentul să intervină, şi dă lovitura de graţie: „Sapă, Jony, sapă, tată, nu te lua după ăştia, că e proşti!”, spune el pe un ton împăciuitor, care-i derutează pe toţi. „Sapă, tată, că poate dai de soacră-ta!”, loveşte el imediat, schimbând tonul. Băieţii izbucnesc în râs, râd şi eu, din spirit de echipă, căci gluma mi s-a părut prea macabră, şi Jony reacţionează, se întoarce, cu lopata în mână, gata să lovească. Se roteşte, parcă pentru a se hotărî în cine să dea, băieţii însă râd în continuare, fără nici un pic de frică. Jony lasă calm lopata jos, au avut dreptate să nu se teamă, nu e violent, mă gândesc, dar nu apuc să-mi duc gândul până la capăt, că mă trezesc zguduit de două palme şi apoi aruncat la pământ de un pumn care-mi sparge în acelaşi timp şi nasul, şi buza. „Tu de ce râzi, mă? Paştele şi dumnezeii mă-tii!”, vine şi explicaţia. Dau să mă ridic să ripostez, dar şeful ne opreşte: „Ei, eii, doar n-o să vă bateţi din atâta lucru!”. „Atâta lucru” înseamnă sângele care îmi curge şiroaie din nas şi din buză, mă simt foarte slăbit, noroc că Jony îmi întinde împăciuitor o cârpă murdară, îmbibată cu ţuică, şi-mi dă şi soluţia: „Întinde-te, apasă bine cârpa să te dezinfectezi, şi ţine mâna stângă ridicată!”. 

      Lovitura îmi dă totuşi dreptul să nu mai lucrez până terminăm programul, ceea ce e totuşi un lucru bun, căci sunt foarte obosit. După program, Jony îmi dă o bere ca să ne împăcăm, într-o cârciumă infectă, ce seamănă cu o cantină din spatele gării din oraşul meu, pe care am cumpărat-o plătind de două ori preţul ei, numai că nu suportam s-o ştiu acolo. Feţele de masă, murdare, îmi spun că aici se serveşte şi mâncare. Chelneriţa, o blondă trecută, se miră că-i zic doamnă, că-i cer un meniu şi că n-o ciupesc de fundul strâns de fusta neagră care imită pielea, aşa cum fac mai toţi când trece printre mese. Jony înţelege că plăteşte el berile şi că plătesc eu masa, şi rezolvă dilema: „Adu-ne, fă, patru halbe şi ceva de haleală, da repede, că  n-am timp de vorbă!”. În timp ce bem berile, Jony îmi spune că blonda este celebra Mary despre care se povestea în mină. Îşi întrerupe povestirea, căci Mary apare cu mâncarea. Ciorba este cam lungită, nu prea îmi vine să mă ating de ea, văzând-o cum arată. Jony, însă, a sorbit zgomotos deja câteva linguri. „Bă, lu’ asta îi place de tine, a pus toate condimentele în ciorbă!”. Mai soarbe câteva linguri, ia o gură sănătoasă de bere, şi  mă-ntreabă: „Unde ziceai că locuieşti, meştere?”. Nu zisesem nimic, dar îi răspund totuşi că nu am unde să stau, mă gândesc să-mi caut un hotel. „N-avem!”, mă lămureşte el sec. „Eu zic că până îţi faci şi tu un rost, să stai la Mary.” Aflu că acum doi ani i-a murit soţul, Marin, „om bun, de altfel” (îmi zice de parcă dacă a murit s-ar putea, totuşi, să nu fi fost un om bun), care lucrase cu ei în echipă şi „o mierlise prosteşte, a pus pariu cu noi p-o bere că poate împinge singur vagonetul plin, o sută de metri şi, la capăt a mai apucat să ia un gât de ţuică şi să fumeze o jumătate de ţigară, că l-a lăsat inima…”. De atunci Mary încercase să-şi găsească un om care s-o ajute să-şi ţină pe picioare mica cârciumioară în care mâncam. Ajunşi în acest punct al povestirii, Jony se opreşte şi începe să înfulece lacom din mâncarea de fasole. „Mănâncă, nu e bună rece!”, îmi spune el, ca un argument suprem, „E clar, îi place de tine, n-am mâncat în viaţa mea fasole aşa bună”. Îl crezui pe cuvânt şi mâncai şi eu, deşi mie nu mi se părea o delicatesă. După ce terminarăm de mâncat, Jony îşi goli berea şi-mi spuse finalul poveştii Mariei: „Şi aşa, tot căutând, a trecut cam pe la toţi…”, după care îmi lăsă câteva hârtii pe masă „Pentru bere!”, specifică, să fie sigur că n-am uitat că plătesc eu mâncarea, şi se ridică, aruncându-mi din uşă: „Dacă n-ai bani, primeşte şi-n natură!”.

 

10. DESPRE OMUL CARE A CĂLĂTORIT ÎN JURUL LUMIIADORMIND PE FOTOLIU CU UN GLOB PĂMÂNTESC ÎN MÂNĂ

 

      Am rămas acolo, golind bere după bere, până la ora închiderii. Mary înţelese că n-am unde să mă duc, se miră că-i plătii toată consumaţia şi se agăţă de braţul meu, ca să fie sigură că merg drept, şi mă conduse, după câte am putut să-mi dau seama, prin bucătărie, într-o odaie, curată, dar care mirosea pregnant a mâncare. Accept fără împotrivire să mă dezbrace, să mă întindă în pat, să mă sărute, să mă mângâie, şi într-un târziu să se cuibărească liniştită şi fericită la pieptul meu, pentru că, fără îndoială, era la mijloc justiţia divină: luasem locul soţului ei în mină, trebuia să i-l iau şi în casă. În noaptea aceea, Mary îmi dărui pe lângă toată inima ei, şi o boală lumească de toată frumuseţea, ce mă umplu în scurt timp de bube pe tot corpul, generându-mi nişte mâncărimi insuportabile… Nu i-am reproşat niciodată acest lucru, ştiam că este braţul prin care Dumnezeu mă pedepseşte pentru crimele făcute, dar am avut grijă să comand din capitală cele mai scumpe medicamente, pe care le-am înfăşurat într-un ziar, ca să nu bată la ochi cutiile scumpe în care erau ambalate…

      A doua zi, lucrurile îmi păreau deja mai limpezi. Liftul parcă nu mai coborî aşa de brusc, întunericul nu mai era aşa de negru, băltoacele nu erau nici dese, nici adânci, şobolanii parcă nu mai erau aşa scârboşi… Doar târnăcopul şi lopata erau grele, aşa de grele, că abia puteam să le ridic. Băieţii  m-au înţeles, „L-a vlăguit rău Mary!”, şi mă lăsară în pace.  M-am întins şi-am dormit un pic, apoi am început să mă plimb prin mină, de parcă m-aş fi plimbat pe stradă, îmbrăcat în costumul meu gri şi cu cravata albastră, şi-am început să-mi pun iar întrebări. Dacă dragostea este inima unei păsări care, născută şi crescută în colivie, a uitat cum se zboară? Dacă doi oameni care se iubesc sunt aripa stângă şi aripa dreaptă a acelei păsări de colivie, care a învăţat să zboare doar ca să poată săruta norii? Dacă toate aceste lucruri sunt adevărate, oare trebuie să sugrumăm aerul ca să ucidem depărtarea dintre noi? Tot  întrebându-mă astfel, în mintea mea s-a născut o altă întrebare, de data asta simplă, şi care necesita un răspuns direct: „Sunt îndrăgostit?”. Am evitat  să-mi răspund, totuşi, eram un bărbat pe care-l doreau aproape toate femeile din oraşul său, femei frumoase, stilate, învăţate, iar eu le refuzasem cam pe toate, iar dintre cele care făceau excepţie, nu mă îndrăgostisem de nici una, iar Mary era o femeie trecută de prima tinereţe, despre care ai fi putut spune cel mult că este drăguţă, cam din popor şi cu un trecut mai tulbure decât vinul pe care-l servea la mese… Răspunsul la întrebarea care mă frământa mi-a fost dat după puţin timp de ortacii mei. Stăteam liniştit şi fumam o ţigară, eram cufundat în gânduri, aşa că am auzit prea târziu strigătele ortacilor mei: „Fereşte, fereşte!”, şi vagonetul care le scăpase de sub control mă lovi din plin, aruncându-mă la pământ, umplându-mă de julituri şi răni şi rupându-mi mâna stângă… „Doamne, bine că trăieşti, ai mare noroc!”, îmi spune şeful în timp ce-mi fixează mâna cu nişte atele improvizate, strângând puternic, fără să ţină cont de urletele mele. „E îndrăgostit!”, concluzionează el. Altfel nu-mi explic cum n-a auzit când îl strigam!”. Eram deci îndrăgostit. Îndrăgostit lulea. Dacă aş fi ştiut că dragostea doare aşa de rău, cred că nu m-aş fi îndrăgostit niciodată…

      Sus. S-a terminat în nici două zile „stagiatura” mea în mină. Parcă iadul în care trebuia să-mi plătesc păcatele n-a fost aşa de rău. Nu realizez însă ce urmează: spital, operaţie, anchete, ghips, anchete, dureri, anchete, injecţii, anchete… Zilele se scurg una după alta, regulat, ca un râu care-şi urmează cursul spre fluviu. Mary stă mai tot timpul lângă mine, ca un câine lângă stăpân. Exagerez fără mustrări majore de conştiinţă fiecare durere pe care o simt, ca să-şi dubleze mângâierile. Fiindcă am foarte mult timp liber, îmi pun tot mai multe întrebări. Întrebarea care mă obsedează, şi la care reflectez de o bună bucată de timp, este cum mi se permite ca, într-un loc în care am venit conştient c-o să sufăr, şi o să am multe de îndurat, ca să-mi plătesc datoriile şi să pot să plec în viaţă curat ca aripa stângă a unui porumbel din Piaţa Mare a oraşului, să-mi găsesc fericirea? Citesc şi recitesc Cartea Sfântă, ca un avocat ce caută procese similare ca să le aducă argument în favoarea clientului. Singurul caz care mă satisface ca similitudini este cel al lui Iov, dar el a fost supus la chinuri pentru că şeful de sus avea ceva de dovedit corespondentului său de jos… Caut în continuare şi găsesc o pildă care-mi dă răspunsul. Un om culege via şi-şi angajează oameni ca să-l ajute. Pe primul îl angajează dis-de-dimineaţă, pe următorul peste un timp, şi tot aşa, pe ultimul cu un ceas înainte de terminarea zilei de lucru, însă pe toţi îi plăteşte cu aceeaşi sumă. Primul dintre zilieri este nemulţumit că este plătit la fel cu ultimul venit care, evident, n-a muncit la fel de mult ca el. Trecând peste anumite aspecte care mi se relevă, că economia de piaţă era foarte bine implementată în acele vremuri, când fiecare om avea voie să facă ce voia cu banii lui, să-i cheltuie după cum crede de cuviinţă, fără să i se ceară socoteală, când era bine încetăţenită regula că, dacă ai negociat un preţ al muncii tale, atunci trebuie să-ţi faci munca pentru banii pe care i-ai convenit, fără să pui întrebări care nu intră în sfera ta de competenţă, sau să ieşi cu pancarte în stradă, în mintea mea îşi mai face greu loc un alt adevăr: „Cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă, pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Eram, fără îndoială, printre cei puţini aleşi, o ştiam de când fusesem ales să fac acea excursie în Rai, şi, tot fără îndoială, ţinând cont de păcatele pe care le săvârşisem (un prieten de-al meu, contabil, îmi făcuse un calcul din care reieşea că încălcasem de minim două ori fiecare din cele 10 porunci, şi într-o proporţie de 68,2%, pe toate adunate), eram dintre ultimii care prinseseră bilete la autobuzul care duce la tărâmul pocăinţei…  

 

11. DESPRE CEL CARE ŞI-A DAT SEAMA CĂ OMUL ESTE UN ÎNGER CARE NU ŞTIE CĂ POATE SĂ ZBOARE,ABIA DUPĂ CE ŞI-A RUPT, IREMEDIABIL, MÂNA STÂNGĂ…

 

      Încep să mă refac. Voi rămâne pe viaţă cu o slăbiciune în mână, acum am un şurub în umăr ca să mă ajute la fixarea oaselor, dar o să mi-l scoată peste ceva timp, nu voi mai putea căra niciodată greutăţi mai mari de două kilograme. Toate ăstea mi le spune doctorul, senin, de parcă mi-ar zice că afară plouă. Îi mulţumesc, las ploconul şi dau să plec. „Alo, domnul, luaţi-vă plasa asta de aici!”, îmi strigă când ajung aproape de uşă. „O mică atenţie pentru dumneavoastră, domn’ doctor…”, îngăim. „Să n-aud!”, îmi spune el ferm, răspicat, de parcă ar cere o pensă în timp ce operează. Îl rog să primească: „Sunteţi omul care   mi-a redat sănătatea, e prea puţin pentru cât aţi făcut pentru mine…”, şoptesc, dar nu destul de încet ca să nu mă audă, după cum mi-a zis, aşa că mă refuză din nou. Ne jucăm aşa un minut, eu propun şi el refuză… Într-un final îl simt după voce că, dacă îl mai rog o dată, acceptă. Îi spun însă răspicat, clar, ca să mă înţeleagă: „Bine, domn’ doctor, dacă aşa ziceţi dumneavoastră că-i mai bine să plec eu cu cartuşul acesta de ţigări şi cu sticla de whisky, eu aşa fac! Să ştiţi că şi tratamentul l-am urmat cu sfinţenie, până la ultima pastilă. Dacă ar fi atâţia oameni de caracter în ţara asta, altfel ar sta lucrurile…”, şi plec, transmiţându-i repetat să trăiască…

      Inginerul care se ocupă cu protecţia muncii a uitat să-mi facă fişa de protecţie individuală. Ca să nu dau mina în judecată şi el să nu rămână fără serviciu şi să se mute într-un alt subteran, cu gratii, îmi dă o mare sumă de bani şi-mi aranjează să lucrez la un birou în cadrul Registraturii minei. „Are scris frumos, domle’, scris de intelectual!”, îi bagă cererea mea sub ochi directorului, care, convins de frumuseţea scrisului meu, sau de faptul că este naşul inginerului, acceptă…

      Am mult timp liber, pe aici circulă mai mult cărbune decât hârtii, aşa că mă reped foarte des pe acasă, să-i dau o mână de ajutor (dreapta) Mariei. În drum spre casă văd blocurile pipernicite, fără balcoane, construite parcă de nişte copii care s-au jucat în nisip şi-au fost chemaţi la masă de mamele lor înainte să apuce să-şi termine treaba… La ferestre, femeile, în marea lor majoritate casnice, au agăţat nişte sârme şi-au întins rufele spălate la uscat, fără să le pese că peste câteva ore praful acesta negru pe care-l inhalăm la fiecare pas va întina albeaţa rufelor, ca şi cum ar vrea să-şi bată joc de munca lor, aplecate deasupra căzii pline cu haine şi apă, de obicei rece…

      Timpul, fără îndoială, este cel mai bun vaccin pentru toate durerile inimii sau pentru durerile fizice. El naşte un anticorp numit indiferenţă. Şi organismul meu a început să secrete din belşug acest anticorp, aşa că pot trece indiferent pe lângă rufele proaspăt spălate pe care vântul le înnegreşte, pe lângă ortacii în floarea vârstei, cu sănătatea şubrezită, pe lângă copiii care-şi scuipă plămânii după fiecare fum pe care-l trag cu nesaţ din ţigara fără filtru… Gândurile-mi zboară numai spre cuibuşorul pe care am început să   mi-l clădesc aici şi, încet, încet, am grijă să mă duc sâmbăta şi duminica prin împrejurimi şi să cumpăr ba feţe de masă, ba pahare, ba un dozator de bere pe care-l loveam un pic cu ciocanul să nu pară nou, ba nişte mese pe care le scrijeleam cu briceagul să nu bată la ochi, să pot spune că le-am cumpărat de ocazie, de la vreun băruleţ care se închidea sau îşi schimba înfăţişarea, şi nu de noi, căci nu aş fi putut să justific de unde am atâţia bani. Astfel, în câteva luni, cârciumioara noastră se schimbă total şi începură să ne treacă pragul şi câţiva din cei din conducerea minei. O dată cu cârciuma se schimbă şi Mary. Întineri, începu să se îmbrace mai elegant şi o dată, am prins-o citindu-mi cărţile…

      În orăşelul nostru distracţiile sunt puţine. O dată la două săptămâni, sâmbăta sau duminica, mergem la stadion să vedem un meci de fotbal, în rest lumea se strânge în barul nostru sau în altele, bea o bere, mănâncă mici şi vorbeşte. Aici se joacă foarte mult şeptic, de la copii până la adulţi, femeile, în timp ce-şi beau cafeaua şi bârfesc, încing o partidă, cred că dacă s-ar face o statistică, ar fi declarat sport naţional. Mary a pus mâna pe câteva cărţi de marketing şi este decisă să adopte orice tactică de promovare a produselor pe care le vinde, aşa că a organizat un concurs de şeptic, pe care l-a intitulat pompos „Cupa Kaşir la şeptic”. Kaşir e numele berii care se vinde cel mai puţin la noi în bar, pentru că e cea mai scumpă şi cea mai proastă. Pe perioada concursului la care s-au înscris 102 participanţi, fiecare fiind însoţit de galerii puternice, în bar se poate consuma numai berea asta, iar tactica Mariei dă roade, căci se vinde foarte bine, chiar dacă e cu 2 lei mai scumpă. Premiul, o vază pe care Mary a lipit o banderolă cu inscripţia „Cupa Kaşir”, şi o navetă de bere înfierbântă spiritele. Mary, care nu mai este femeia naivă de odinioară, îmi explică atracţia pentru concurs: „Ei nu se bat pentru premiul pus în joc, ci pentru titlul de rege al şepticului. E o chestie de psihologie elementară aplicată în marketingul şi tactica de creştere a vanzărilor societăţii, dragule!”. Îi dau dreptate şi mă întreb, văzând transformarea sa totală, dacă în interiorul fiecărui om mai locuieşte un alt om, aşa cum echipele de fotbal au jucători de rezervă, care aşteaptă liniştiţi până când titularul greşeşte sau se accidentează şi este schimbat, pentru a-i veni rândul să iasă la rampă…    

      Ideile de marketing ale Mariei se înmulţeau (începuse să urmeze cursurile unei facultăţi de profil), şi, o dată cu ele, se înmulţeau şi clienţii şi banii noştri.  De la o vreme, însă, în barul nostru nu se mai venea pentru berea Kaşir, extrem de apreciată acum, după desfăşurarea a trei ediţii ale Cupei, ci pentru a discuta despre lipsurile tot mai mari pe care le au minerii şi despre măsurile pe care le vor lua.

      „…aşa nu se mai poate, dacă nu ne face nimeni dreptate, ne vom face singuri!”, îşi încheie discursul liderul de sindicat înfierbântat. Mai târziu, când lumea s-a mai rărit, îl iau deoparte şi-l cinstesc cu o bere. Îmi povesteşte că au mai fost în capitală să facă ordine: „Dacă lucrurile merg prost în capitală, merg şi mai prost în ţară!”, îmi explică el demersul făcut. Ţine minte cuvânt cu cuvânt mulţumirile adresate minerilor de preşedintele ţării şi mi le repetă şi mie, cu voce sugrumată de emoţie: „Vă mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut în aceste zile, în general pentru atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică. Deci vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde, şi la bine, dar mai ales la greu. Şi de această dată aţi demonstrat cât de puternică este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi cu dăruire exemplară v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toţi cei de bine care doresc progresul societăţii româneşti. Vreau să vă mulţumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-aţi demonstrat în aceste zile”. Bea câteva gâturi de bere, ca să-i revină vocea şi-mi spune înverşunat: „Hmm, are dreptate tătuca atunci când zice că suntem o forţă puternică! Atunci am fost să luptăm pentru ţărişoara asta pe care vor să pună mâna toţi hoţii şi bandiţii, de data asta mergem să luptăm pentru noi, ne dă mizeria şi boala afară din casă…”. Are o siguranţă şi o încredere deplină că vor izbândi, e plin de convingere, aşa că-i dau dreptate, deşi nu simt direct nici mizeria, nici boala, iar dacă e să mă iau după încasările noastre zilnice, lumea mai are bani… Dilema mea este rezolvată însă de Mary care şi-a făcut timp să citească, printre altele, cărţile câtorva mari gânditori şi, cumulând concepţia lor cu experienţa proprie de viaţă, şi-a creat un sistem filosofic propriu. Seara, în pat, după ce-i povestesc despre cele aflate şi despre nedumeririle mele, îmi explică faptul că pentru ţigări şi băutură, românul găseşte bani, oricât de strâmtorat ar fi…

      Plecăm spre capitală. Spun că plecăm pentru că o să merg şi eu. Toţi cei care rămân sunt consideraţi laşi şi trădători, iar eu, deşi nu am nimic de-a face cu revendicările lor, cu toate că dacă ar avea mai mulţi bani, ar creşte şi consumaţia în barul nostru, sunt conştient că, dacă nu m-aş duce, la întoarcere nici unul nu mi-ar mai călca pragul… Mulţi dintre cei prezenţi nu mai sunt practic mineri, au fost disponibilizaţi anul trecut şi şi-au băut banii în cârciuma mea sau şi-au cumpărat televizoare, frigidere, sau ce mai aveau nevoie prin casă…

       Autobuzele sunt pline până la refuz, în aer pluteşte un miros acru de transpiraţie şi şosete nespălate. Norocul meu e că am sponsorizat ortacii din autobuz cu câteva navete de bere şi am prins loc lângă şofer. Pe drum suntem întâmpinaţi cu bucurie de oameni, mulţi ni se alătură… Seara dormim prin săli de sport, ziua ne continuăm drumul. La un moment dat, suntem opriţi de un baraj foarte puternic de poliţie. Mă uit la kilometraj şi răsuflu uşurat, mergem cu 40 km/h, deci nu vom fi amendaţi pentru depăşirea vitezei legale…

      Coborâm din maşini şi începem să strigăm lozinci. Mă simt bine, parcă am fi galeria unei mari echipe de fotbal. Soldaţii, poliţiştii şi jandarmii ne ascultă impasibili, până când, probabil, o lozincă de-a noastră îi jigneşte şi se reped spre noi, bătând ameninţător cu bastoanele în scuturi. Mă sperii, dau să mă întorc, dar valul mă împinge din spate. Mă trezesc faţă în faţă cu un jandarm tânăr, la fel de speriat ca şi mine. Ridică ameninţător bastonul de cauciuc spre mine, „Mă, băiatule, să nu dai, mă, aş fi putut să-ţi fiu tată, dacă m-aş fi grăbit puţin!…”, îi zic, dar fie nu mă aude în hărmălaia aceea generală, fie nu-l interesează, mă pocneşte cu forţă, drept în moalele capului. Cad, sunt călcat în picioare şi, deşi fac tot posibilul să mă feresc, simt un bocanc apăsând greu pe umărul meu stâng, aud o trosnitură puternică, sunt cuprins de fierbinţeală şi leşin…

      Mă trezesc cu adevărat peste mult timp (îmi dau seama după ochii plânşi şi obosiţi ai Mariei),    într-un salon de spital. Mă doare îngrozitor mâna stângă, Mary îmi şopteşte că am fost operat, că sunt foarte slăbit, că am pierdut mult sânge şi-i era frică că n-o să rezist, şi mă roagă cu lacrimi în ochi să dorm, să mă refac…

      Peste câteva zile aflu dintr-un ziar că minerii au învins iniţial trupele de ordine, că acestea au revenit, că premierul s-a întâlnit într-o mănăstire cu liderul minerilor, care, după puţin timp a fost arestat… Mă simt foarte rău, capul mă doare îngrozitor la fiecare mişcare, dar înţeleg cu greu că am fost învinşi, că ne întoarcem acasă mai săraci pentru că am cheltuit bani cu benzina, mâncarea şi băutura pentru drum şi vom mai cheltui alţi bani cu medicamente pentru a ne vindeca rănile căpătate. Văd copii care zâmbesc ca să le iasă cât mai bine poza în ziar, au bastoane de poliţie în mână, lanţuri, răngi şi scuturi adunate de la locul luptei. Inventivitatea românului în privinţă de afaceri este nemărginită: au început să vândă aceste arme ca pe obiecte de artizanat cu 15 – 20 de lei. Citesc că, pentru ei, jocurile copilăriei „de-a hoţii şi vardiştii” s-au transformat în „minerii şi poliţiştii”. Un alt ziar, probabil mai recent, arată sub titlul „Lucrurile au început să intre în normal” unul din autobuzele cu care  ne-am deplasat, cu geamurile sparte, roţile dezumflate, în care şi-a găsit adăpost un cârd de găini. Îmi este foarte rău de la emoţiile stârnite de cele citite, aşa că las ziarul să-mi cadă din mână, refuz să găsesc explicaţiile acestei partide de şah jucate de mari maeştrii care şi-au calculat meticulos fiecare mişcare, şi-n care noi suntem nişte mici pioni care nu pot înainta decât o singură pătrăţică, şi mă afund într-un somn în care visez că ninge, ninge, până când totul devine alb, şi cărbunele şi feţele minerilor ce ies din mină şi sângele meu care a început să-mi curgă abundent din nas…

      Aici, în rezerva de spital unde ceasul măsoară doar cât mai e până să faci injecţiile sau să iei pastilele, am tot timpul din lume să reflectez. Am luat bătaie, m-am îmbolnăvit, am o mână ruptă care nu ştiu dacă se va reface. În plus, m-am pricopsit şi cu o femeie care-mi şopteşte tot mai insistent că trebuie să ne însurăm, că ceea ce ni se întâmplă sunt blestemele lui Dumnezeu, fiindcă trăim de atâta timp ca păgânii, fără acte… Simt că mi-am plătit toate datoriile, mai am nevoie doar de o confirmare divină. Îmi spun că dacă asistenta va veni să-mi facă injecţiile până apuc să număr de şapte ori până la şapte, sunt izbăvit de pedeapsă… Încep să număr: 1, 2, 3… Am numărat de şase ori, şi nu s-a întâmplat nimic. Am nevoie de semnul acesta de la Dumnezeu, vreau să plec acasă. Număr în continuare, rar, încercând să fur secunde din punga plină a boierului Oră, cu ochii închişi, căci mi-e frică să văd realitatea… 4, 5, 6.

      – Domnule, alo, domnule, treziţi-vă!

      Deschid ochii: asistenta a venit să-mi facă injecţia…

 

 

12. SFÂRŞITUL ESTE ÎNCEPUTUL CUIVA

CE NU AVUSESE DESTUL LOC SĂ SE NASCĂ

     

      Acasă. Nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Am vândut în tot oraşul o poveste cu iz de telenovelă, despre o excursie pe care o făcusem în Veneţia, să-mi înec durerea pricinuită de moartea Aritinei prin canalele pline cu apă, şi unde întâlnisem pe actuala mea soţie, care jefuită fiind, iniţial din lipsă de bani, apoi de plăcere, alesese aceeaşi gondolă cu mine, ca să-şi plimbe necazurile şi nerealizările…

      Afacerile mergeau fără greş, aşa cum le lăsasem, şi mecanismul a început să funcţioneze şi mai bine, uns de mâna pricepută a neveste-mii.

      De câteva zile, însă, Mary a plecat să-şi definitiveze studiile economice în cadrul unei mari universităţi din Anglia, cotoiul, în călduri, a fugit să-şi caute partenere de amor, iar eu sunt singur, m-am plictisit să citesc şi să mă uit la televizor, aşa că mă plimb pe străzi. Mă gândesc la lozincile: „Banii        n-aduc fericirea!”, inventată de un om sărac, şi vulpea când n-ajunge la struguri spune că sunt acri, şi la răspunsul dat probabil de un om cu bani: „Banii  n-aduc fericirea, dar o întreţin!”. După un timp, evident, obosesc. În micul parc în care m-am aşezat pe bancă să fumez o ţigară, sunt înconjurat de cunoscuţi: domnul Popescu cu soţia, Ionescu cu amanta, Tase cu prima lui iubire…

      Ceasul meu indică ora 14,05, deci e duminică. Mă plimb de o zi pe străzi, dacă ceasul meu nu cumva a luat-o razna. Aş vrea să opresc un om pe care nu-l cunosc, să-l întreb ce oră este. Nu am deloc încredere în „prietenii” ăştia care mă înconjoară, mă respectă şi se tem de mine, fie că lucrează la una din fabricile mele, fie că şi-o doresc s-o facă. Dacă le-aş zice că afară este noapte, ar vedea fără îndoială şi stelele. 14,22. Nu văd nici un om pe care să  nu-l ştiu, să-l întreb cât este ora, dacă are ceas, dacă nu să-i dau bani să cumpere unul…

      În parcul nostru, pe vremea copilăriei mele liniştit, pluteşte muzica dată la maxim în bodega din vecinătate.

      14,23. Pe ritmuri de manele, deschid o carte de matematică şi mă apuc să caut, avid, necunoscute…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

COLONIA SUBTERANĂ

 

 

   „Oare ce o fi gătit mama acasă?” se întrebă el şi se urî căci i se întâmpla de prea multe ori în mo­mentele cruciale ale vieţii să-i zboare gândul la lucruri banale.

      Lumea se uita ciudat la el. Nu se mira. De o săptămână, de când nu mai putuse să închidă un ochi, nu se mai privise într-o oglindă, dar ştia că este murdar, nebărbierit, tras la faţă, ştia că arată rău. De-o săptămână nu putuse să doarmă câteva minute măcar, deşi se îndopase cu somnifere, se plimba năuc pe străzi, mergând fără nici o ţintă, cu singurul scop de a merge, până când simţea că-i creşte foc în picioare, că-i cresc copite de cal neîmblânzit  care nu vrea să-l mai asculte şi atunci cădea istovit pe o bancă sau dacă nu exista sau nu avea forţa să ajungă până la ea, se tolănea pur şi simplu la temelia unei case.

      Într-o zi, fiind căzut neputincios pe un trotuar, îşi scoase căciula, căci îi era cald, foarte cald, parcă ar fi fost cazanul unei locomotive cu aburi. Văzându-l tolănit acolo, pe trotuar, în apropierea unei biserici, câţiva oameni miloşi îi aruncară în căciulă o monedă, două… Încercă să protesteze, dar gura nu-l asculta, nu reuşi să scoată decât câteva mormăituri pe care drept-credincioşii care-l miluiseră le luară drept încercări de mulţumire.

      „Săracul, ce tânăr e şi uite că are totuşi bun-gust, ce bine şi-a asortat hainele astea de la second-hand. Hmm, are şi cravată! Dacă ar fi fost un om normal, ăsta ar fi fost un bărbat fin”, comentă o doamnă de vreo 40-45 de ani, foarte elegant îmbrăcată, păstrând încă urmele unei frumuseţi ce-n tinereţe trebuie să fi făcut ravagii printre bărbaţi. Deschise portofelul, se aplecă, îl mângâie pe păr şi îi vârî în buzunarul hainei o hârtie de 5 de lei…

      De atunci îşi găsise metoda prin care să-şi cumpere ţigări, erau cel mai important lucru ţigările, vedea fumul de ţigară cum îl însoţeşte peste tot în drumurile sale, ca un câine credincios, cum încearcă să-i intre în suflet, lipindu-se de haine… Nu prea îi era foame, rar când îşi cumpăra nişte pâine şi o bucată de parizer, dar, pe măsură ce stătea tolănit mai mult timp în umbra unei biserici sau aproape de intrarea în piaţa oraşului, îşi permitea să-şi cumpere somnifere din ce în ce mai puternice…

      Femeia aceea care îi dăruise 5 de lei îi apărea în fiecare zi, indiferent în ce zonă a oraşului se oprea. Este adevărat că îi scăzuse viteza de deplasare şi prefera să nu se îndepărteze mult de centrul oraşului, aşa că nu era prea greu de reperat. Îi apăru şi în ziua aceea, se aplecă, îl mângâie pe păr şi-i şopti blând la ureche: „Să mergem acasă, puiule, ai alergat prea mult, trebuie să te odihneşti…”.

      I se făcu milă de vocea ei, i se părea că-i vine să plângă şi el nu suporta lacrimile, îi secaseră din ziua când îi murise bunica, şi se ridică greu, sprijinindu-se de ea, până la maşina străină care îi aştepta în apropiere…

      Casa era mare, îşi dădu seama după cum se pierdeau cuvintele pe coridoare, când o striga, căci nu prea avusese chef să se dea jos din pat şi nu avusese nici un pic de curiozitate să viziteze adăpostul său.

      Marlyn, căci aşa o striga, fiindcă o asociase în mintea lui cu Marlyn Monroe, îl spălase, îl tunsese, îi aranjase barba, îi cumpărase haine noi, îi aducea mâncarea la pat şi stătea noaptea trează, alături de el, veghindu-i lipsa de somn, lucru pentru care el aproape se îndrăgostise de ea. Îi recita de fiecare dată poezii, după ce se iubeau, îi cânta – ştia numai cântece triste care ei nu-i prea plăceau – apoi discutau şi comentau cărţile pe care amândoi le citiseră sau pe care le citeau acum, stând întinşi în pat, spate în spate…

      Totul era bine, nu putea încă să doarmă, dar parcă nu-l mai chinuia aşa de mult lipsa asta de somn. Se pusese un pic pe picioare, obrajii îi prinseseră iar culoare… O aştepta liniştit în pat, se obişnuise cu mângâierile ei, ca un câine cu mângâierile stăpânului, până când, într-o zi, i se făcu dor de o plimbare, se îmbrăcă cu costumul acela frumos, pe care ea i-l cumpărase, îşi aranjă grijuliu cravata în oglindă, îndesă în buzunar banii pe care îi găsi prin sertare şi ieşi pe uşă liniştit, ca un copil ce pleacă la şcoală.

      Nu se mai întoarse niciodată, începu să alerge din nou pe străzi, într-un maraton nebunesc fără spectatori şi fără premii… După ce-şi termină banii, destul de repede, căci se obişnuise să fumeze numai Kent, se apucase iar de cerşit. Nu numărase zilele care se scurseseră de când plecase, dar îşi dădu seama din privirile oamenilor că trecuse destul timp ca să fie iarăşi murdar, cu barba dezordonată, cu părul nespălat, îşi mângâie faţa şi observă că oasele îi ieşiseră mult în afară…                                  

      Marlyn trecuse de câteva ori pe lângă el, dar nu-l băgase în seamă, îl privise cu milă, dar nu-i aruncase nici un ban… Observă că-i luase locul un splendid dog german mare aproape cât un viţel. „Al dracu’ câine, l-o fi dresat să facă prostii?”, se gândi râzând şi în clipa aia Marlyn deveni pentru el un simplu om de pe stradă care aleargă ca şi el, bezmetic, pe drumurile vieţii.

      Începuse să meargă din ce în ce mai mult, într-un moment când somnul nu-l chinuia aşa de rău se gândi că de când mergea bezmetic ar fi putut ajunge la Veneţia şi-i spuse unei domnişoare drăguţe care trecea pe lângă el: „Spune, dacă lacrimile mele ar naşte un lac, ai veni să te plimbi cu gondola cu mine?”. Domnişoara îl privi speriată şi mirată în acelaşi timp, îi observă croiala impecabilă a hainelor murdare, se gândi că este un om ce trece printr-un necaz şi vru să-i răspundă, dar el plecase mai departe, din ce în ce mai departe de femeia aia care se îndrăgostise de un nebun ce trecea pe stradă…

      Într-o noapte, în peregrinările sale se lovi de nişte aurolaci.                                                                                                                                                            

      „Ce faceţi, bă, dobitocilor, nu vedeţi pe unde mergeţi, vreţi să vă dau eu ochelarii mei, ăă?” şi ei se speriară de omul acela firav şi cu ochelari, cu părul rar şi murdar, cu barbă mare şi dezordonată, îmbrăcat cu un costum murdar, pătat, dar excelent croit şi dintr-un material bun, se speriară de privirea lui ciudată, puternică ce parcă îi învelea cu o pătură şi îi întinseră o pungă cu aurolac, ca să-l îmbuneze. Îşi aranjă cravata, verifică dacă are toţi nasturii de la vestă închişi, luă punga şi trase adânc, înecându-se aşa cum pe vremuri păţeau albii când fumau pipa păcii cu indienii. Mai trase o dată la fel de puternic, plămânii i se umpluseră de un aer ciudat, totul i se părea abur, vată…

      „Cum vă cheamă, bă, putori ce sunteţi, aurolacii dracu’?”.

      Îşi uitaseră numele pe care le purtaseră 5, 6, 7 ani, până când fugiseră de acasă sau de la casele de copii…

      „Oase, Toporul, Fagotul, Bilă, Mimi”, îi răspunseră ei repede, umili, aproape în acelaşi timp.

      „Ce nume e acesta, Mimi, pentru un bărbat? De ce îţi zice aşa, bă?”.

      „Se duce cu bărbaţii din Parc pentru 10 lei…”, îl lămuri unul.

      „Bă, eu am făcut o facultate, ştiu engleză, franceză, lucrez pe calculator, am experienţă în funcţii de conducere…, ce mai, de azi o să fiu şeful vostru. S-a înţeles?”, le strigă frecându-şi braţul drept al ochelarilor, într-un tic nervos şi apoi, smulgând din mâna unuia o pungă de aurolac, mai trase o dată adânc în plămâni.

      Îi rămăsese un gust amar, de cocleală în gură, aşa că scoase pachetul de ţigări, să-şi aprindă una. Le oferi şi lor şi când văzură pachetul de Kent, rămaseră cu gura căscată şi din momentul acela înţeleseră toţi că omul acela ciudat le este superior, nu se mai îndoi nici unul că într-adevăr el este şeful lor.

      „Ce, bă, ce se întâmplă? E vreo problemă?”, strigă la ei şi râse în gând, căci acesta era ticul verbal al unui bun prieten de-al său.

      „Nu, nici o problemă, şefu’…”, răspunseră ei şi lui i se păru că Mimi îi trimite chiar câteva ocheade…

      „Bine, să mergem acasă!”, le spuse el îmbunat.

                                      

§

 

      În canal nu era aşa de rău cum îşi închipuise el în puţinele rânduri când avusese timp să se gândească la viaţa oamenilor mult mai amărâţi decât se simţea el.

      Dormitorul său „regal” se afla sub o conductă de apă caldă care răspândea în jur o căldură ce-i aducea aminte de soba bunicii, ciudat, parcă simţea şi mirosul acela de lemne şi de coceni de porumb arşi…

      Mai trase câteva guri flămânde din punga aia plină cu aurolac pe care i-o lăsaseră lângă el, îşi aprinse o ţigară şi, deşi tot nu putu să adoarmă, se cufundă într-un vis ca o curtezană într-o baie cu petale de trandafir…

      Totul era alb, la un moment dat i se păru că şi pufos… ”Doamne, am murit şi sunt la porţile Raiului!”, gândi şi avu stupida senzaţie că o să-şi retrăiască viaţa în câteva secunde…

      „Nefirescul pusese stăpânire pe mine. Soarele şi luna străluceau împreună sus pe cer, iar eu mergeam pe linia orizontului cea dreaptă şi infinită şi totuşi drumul era şerpuitor, şerpuitor, atât de şerpuitor, încât la un moment dat am crezut că mă transform în spirală. La capătul drumului fără sfârşit se afla prăpastia infinită, în care am căzut precaut un sfert, apoi cu ceva curaj încă un sfert,  şi-ncă unul, şi-ncă unul, până am ajuns la nori. Am început să zbor, călăuzit de aerul sărat ce mă lovea peste cioc, până am ajuns la mare, unde pescăruş fiind, m-am scufundat şi am prins un peşte care m-a mâncat meticulos, oscior cu oscior, fărâmă cu fărâmă de carne. Lipsit de orice şansă de scăpare, am trimis câteva cuvinte să străpungă bulele de oxigen pe care peştele le scotea cu asiduitate, şi apoi să strige după ajutor. Un cuvânt mai isteţ şi-a îndeplinit misiunea şi un bărbat puternic m-a salvat  cu două  palme date peste spinarea peştelui ce mă înghiţise. Nefirescul dispăru ca o ceaţă, iar eu, ajuns într-o lume ciudată, am început  să ţip! Mă născusem…”

      „Doamne!”, izbuti să strige şi vru să cadă în genunchi, dar înţelese că nu poate face nici o mişcare, că merge pe un drum dinainte fixat, ca pe o bandă rulantă, şi nu are voie să se îndepărteze nici măcar cu un gest. ”Am pătruns misterul primar al vieţii, naşterea” şi gândi că explicarea naşterii ar fi fost cel mai bun pretext pentru a-şi începe romanul pe care-l lăsa să-l mănânce vremea la el în minte şi, spunându-şi toate astea, începu să gândească despre el ca despre altul, încercând să termine acum, când poate timpul în sfârşit a murit, romanul pe care îl dorise toată viaţa.

      …Clopotele băteau împrăştiind în jur mireasmă de primăvară şi Toma, luând în mâini inimile oamenilor ce umpleau bisericile şi simţind cum credinţa lor îl  unge pe tot trupul, se simţea tot mai singur…

      În jurul leagănului ţesut din fire de iarbă vrăjită, în care piticii pădurii şi cele trei zâne stătuseră şapte zile să spună poveşti, ursitoarele dansau ţinându-se de  mână şi împleteau vorbe din altă lume cu cântece pe care mama le sorbea cu urechea lipită de uşă:

                   “…fiule, de când te naşti,

                   să iubeşti din Paşti-n Paşti,

                   fiule, tu să iubeşti

                   la calendele greceşti ! …”

      Încărcate de daruri, ursitoarele plecaseră şi, mulţumite fiind, lăsaseră un alint: “Prinţişorul Primăverii”…

      Soarele se iubea pătimaş cu sticla ferestrei, încălzind-o, înfierbântând-o, făcând-o să se topească aproape de dorul  lui. Prinţişorul Primăverii, ajuns acum ditamai prinţul, deschise cu greu ochii. Blocul din faţă se mărea, se micşora, ba la un moment dat i se păru chiar că se  clatină.  ”Cutremur!”, se gândi un moment, apoi zâmbi, căci îşi aduse aminte de sticlele de Jidvei de aseară, şi se întinse lung, molatic, punându-se în locul Împăratului aflat peste nouă mări şi nouă ţări depărtare, care se trezeşte într-o dimineaţă, iese într-unul din vastele lui balcoane, se întinde şi spune: “Fir-aş al dracu`, ce departe sunt!”. Vena din tâmpla stângă îi bătea  în ritm de samba şi-i fu frică să nu vrea să fugă la Rio. Căuta să-şi dea seama cu disperare ce-i trebuie. Da, da, ţigara. Spre norocul lui, în spaţiul generos al pachetului se lăfăiau două ţigări. ”I-o fi frig…”, gândi şi luând una, o încălzi cu flacăra brichetei…

      Apa curgea fierbinte. Duşul era cam stricat aşa că ieşi puţin iritat din cadă. Din oglindă îl privea un chip obosit, nervos, ciufulit. Dădu în silă cu mâinile prin păr să şi-l aşeze, apoi se strâmbă, cum făcea de fiecare dată când se uita în oglindă. ”Îmi stă bine cu barbă, nu mă mai rad.”, îşi spuse.

      În cameră, cursurile se întinseseră pe masă, ca pe marginea unei piscine, şi începuseră să se bronzeze. Le văzu, vru să se apuce să înveţe, dar îşi aduse aminte că-l doare capul, aşa că se duse la farmacie să-şi ia un antinevralgic. Acolo, în locul farmacistei era o domnişoară de 20-25 de ani, probabil o rudă, sau o nouă angajată. Ceru antinevralgic, apoi întrebă: “Domnişoară, e adevărat că prezervativul nu protejează sută la sută?“. Tânăra se înroşi, bâlbâi ceva, apoi întrebă de unde ştie. ”Am auzit de unul care a folosit prezervativul şi un pic mai târziu a dat maşina peste el şi a murit”. Înlocuitoarea farmacistei, sau poate noua farmacistă rămase cu o privire tâmpă, fixă, în timp ce  el luă folia de pastile şi plecă râzând.

      Învăţa cu voce tare, scria, repeta, când brusc avu neinspiraţia să tragă aer adânc în plămâni. În aer plutea miros de metaforă de la o carte uitată deschisă, aşa că lăsă învăţatul pentru mai târziu. Se întinse în  pat şi citi până când noaptea pierdută îşi spuse cuvântul şi adormi. Desigur, interesant de ştiut ar fi rezultatul sesiunii…

      “Am terminat un capitol şi nici nu i-am pus titlu”.

”O zi obişnuită a unui om neobişnuit”

se gândi că ar fi titlul cel mai potrivit, apoi îi veni în minte titlul celui de-al doilea capitol şi poate ultimul:

Alte zile de data asta neobişnuite

ale aceluiaşi om devenit obişnuit

 

ZIUA I

Împăcarea

 

      Fiica orei şase, iapă albă, sălbatică, ce crescuse prin bălţile Brăilei şi fusese  momită de hoţul hoţilor de cai cu bucăţele de zahăr candel franţuzesc, şi a celor douăzeci de minute, cai negri ca noaptea şi  cu o pată albă în frunte, absurd de frumoşi pentru viaţa lor de numai şaizeci de secunde pe care le trăiau doar pentru a se împerechea cu iapa orei, fiica orei şase şi douăzeci de minute, îl sunase într-o zi când aerul plutea şi casele erau adânc înfipte în pământ.

      – De unde îmi ştii numărul?

      – L-am visat azi-noapte! şi atunci el ştiuse că orice minciuni îi va spune, o va  crede.

      – Mergi strâmb…, veni mai târziu replica lui la minciună şi a luat-o de mână şi nu i-a mai dat drumul, căci vroiau să împlinească prevestirea, să nască fiul orei şase şi douăzeci şi al Prinţului Primăverii… Ochiul atotvăzător îi plăcu, Mâna atotcuprinzătoare sădi pentru ei, spre răsărit, o grădină, tocmi un râu să o străbată şi Vocea cea de toţi auzită le porunci: ”De data asta să nu-mi mai nesocotiţi poruncile! Dansaţi!”.

      Şi atunci voia Lui transformă un om mai sensibil în vioară, unul mai gras în acordeon şi îi dădu unui înger două  oase din coasta Sfântului Petre să cânte cu ele la ţambal. Muzica era săltăreaţă, săltăreaţă şi ei nu mai nesocotiră voia cerească şi  dansară, dansară, până când, încălziţi şi-au dat pieile jos şi-au rămas două schelete frumoase şi pure. Îngerii cântau cu acorduri blonde şi dolofane, ei se mişcau ameţitor şi nu vedeau că oasele lor se tocesc, se tocesc, până când rămân două zaruri perfecte. Dumnezeu ia zarurile, le aruncă în paharul făcut din pielea celor doi, le amestecă, le ascultă, şi într-un târziu le aruncă, dar  numai Sfântul Petre ştie să le citească, şi nu o face, căci oasele lui sunt beţe de ţambal şi-l doare spatele, şi-i e greu să se ridice. Plânge Sfântul Petre de durere şi plouă cu stropi mari şi parcă săraţi…

 

ZIUA a II-a

Botezul…

 

      “Halal prinţ sunt!”, îşi zicea, pipăindu-şi ţeasta rasă, în drum spre biroul anchetatorului. ”Acum mai degrabă semăn cu un han tătar…”.

     Anchetatorul îi oferi o ţigară, îl aşteptă să o aprindă şi-l întrebă:

      – Cum te simţi, tinere ?

      – E cam întuneric aici, răspunse înfruntând cu greu lumina lămpii ce-l bătea peste ochi, dacă mai chemaţi patru colegi să puteţi să montaţi un bec, m-aş simţi excelent!

      – Mama voastră, vi s-a urcat democraţia la cap! Te ajut eu să vezi mai bine!

Şi-l pocni peste ochi, apoi peste obrazul stâng, îi căzu ţigara din gură, dar nu se plânse că-l lovise, nu ripostă, ci se aplecă calm, ridică ţigara şi trase repede de câteva ori, de frică să nu se stingă.

      – Ce ţi-a venit, mă nenorocitule, să te arunci în apă?

      Nu-i răspunse, îl privi sfidător în ochi şi nu-i răspunse, căci n-ar fi înţeles că el nu se aruncase în apă ci în vâltoarea unei idei, umezită de imaginea femeii-peşte, femeia care îi lăsa solzi pe trup de fiecare dată când se iubeau, şi-l hrănea apoi cu untură de peşte, fiindcă conţine fosfor şi se va face deştept, să-şi dea seama ce noroc are că a întâlnit-o. Se aruncase în apa urzită de trecerea femeii-peşte şi se trezise în apa lacului din parcul oraşului, ţipând şi prefăcându-se că se îneacă, până când doi poliţişti aflaţi la promenadă cu nevestele săriseră să-l salveze, îmbrăcaţi în costume de gală, cu şepcile pe cap. Apa era absurd de mică pentru tărăboiul pe care-l făcuse, le ajungea până la subţiori, şi poliţiştii, plini de ridicol şi de apă, îşi adunaseră şepcile umplute cu broscoi şi ţânţari de baltă, şi-l luaseră cu ei.

      – Nu răspunzi, mă, cretinule?

      Şi palma veni, cu precizie, brusc, dar el era pregătit, întinsese de mult timp celălalt obraz şi aştepta…

 

Ziua a III-a

Pe la prânz

 

      Amenda era ridicată, prea ridicată şi refuză să o plătească, era un preţ prea mare pentru o iubire, aşa că fu condamnat la 30 de zile de muncă în folosul comunităţii…

      – La spital, deşi ar fi trebuit să-l trimit la spitalul 9, spuse judecătoarea, dar am fi prăpădit curentul degeaba, căci e irecuperabil…

      – Vă mulţumesc doamnă judecător, mulţumesc onorată instanţă, nici nu ştiţi de cât timp vreau să fiu în preajma unei infirmiere fără să fiu bolnav!

      Şi începu să spună „Tatăl Nostru” în latină, pentru sănătatea şi prosperitatea completului de judecată şi a poliţiştilor care fuseseră atât de drăguţi şi îi oferiseră hrană şi un pat de dormit gratis…

      Sarcinile lui la spital erau să cureţe curtea de frunze, să îngrijească rondul de trandafiri din faţa porţii şi să spele pe jos într-un sector în care o parte de personal intrase în concediu.

      – Cine eşti? îl întrebă o asistentă, în timp ce lustruia podeaua salonului, perseverent, perseverent, să se poată vedea în ea.

      Ridică ochii şi văzu zâmbetul ei ironic, care-l sperie mai mult decât o seringă plină cu cele mai dureroase săruri.

      – Sunt noua femeie de serviciu, încercă el să glumească.

      – Îmi plăcea mai mult cea dinaintea ta, avea o fustă scurtă şi un halat alb ce îi punea în evidenţă părul negru, încercă ea să-i facă jocul. Încearcă şi tu să te îmbraci aşa şi poate mai vorbim…   

      Plecase, lăsând un miros de parfum fin, dulceag, amestecat cu iz greu de medicamente, pe care-l sorbi şi i se opri în stomac şi-l îmbătă parcă ar fi băut votcă amestecată cu benzină. Peste un timp, când nu-şi revenise încă din beţie, îi făcu pe plac şi se afundară în noapte şi într-un salon liber, trăgându-şi unul altuia fusta, şi gemetele lor de oameni beţi şi trăind cât pentru o sută, se răspândiră în tot spitalul şi prelungiră viaţa tuturor bolnavilor pe  moarte cu o zi…

 

ZIUA a IV-a

Înălţarea

 

      Mulţimea se strânsese buluc. Darnic, soarele poleise cu aur acoperişurile, iar preoţii cu hainele lor negre, din cauza numărului foarte mare, păreau un stol de ciori într-un lan de floarea-soarelui. De la microfonul tribunei improvizate, Înalt Prea Sfinţia Sa se adresa mulţimii:

      – Fraţi români, ne aflăm în această sfântă zi de Vineri, în pragul unei mari realizări. Azi, după trudnice încercări, avem în faţa noastră…

      – În faţa voastră suntem noi, mulţimea, iar în faţa noastră eşti tu, boule! îl întrerupse un glas de eretic, un element perturbator introdus cu scopul de a strica bucuria acestei mari sărbători ce se profila…

      – Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor! intonă înalta faţă bisericească, apoi continuă… Avem, aşa cum spuneam, … lângă noi, biserica Sfintei Treimi înălţată în locul în care Sfânta Filofteia de la Biserica din Vârful Dealului şi cinci vrednici fii ai satului, care nu s-au dedat la desfrâu şi alte fapte care să mânie pe Domnul, au avut bucuria şi cinstea de a vedea Sfânta Treime urcând la cer. Felul în care Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh s-au arătat ochilor nevrednici ai muritorilor, în chip de cal, bărbat şi femeie, aşezaţi unul în coasta altuia, ne duc cu gândul la multe lucruri…

      În scaunul lui mare ce trona toată Talpa Iadului, Scaraoschi abia se abţinea să nu râdă în hohote, asta pentru a nu-i scădea prestigiul pe care-l avea faţă de drăcuşorii ce-l înconjurau. Când preotul începu să spună despre cal că reprezintă elementul de legătură dintre om şi Divinitate, nu mai putu şi izbucni în hohote de râs isterice, gâdilat pe sub nas şi la subţiori cu furcile de drăcuşori care nu se mai săturau să-şi vadă stăpânul râzând. Când îşi reveni din râs, Necuratul îi trimise preotului printr-o pală de vânt întreg adevărul… Poporul nu avea însă să afle niciodată, căci preotul lăsase cuvântul Miresei lui Hristos, Maicii Filofteia, zisă cea Sfântă, fiindcă fusese aleasă de harul divin să vadă înălţarea la ceruri a Sfintei Treimi…

      Calul era un hibrid dintre o iapă ce se trăgea de departe din legendarul Pegas şi dintr-un M.I.G., ce avusese puterea să mai iubească o dată înainte de a se prăbuşi printre liniile de înaltă tensiune. Bărbatul era Prinţul Primăverii, care tocmai dormise într-un strat de ghiocei, lucru care-l făcea alb şi pur, de parcă tocmai fusese spălat cu cel mai scump detergent. Cu femeia era o poveste mai lungă…

      Femeia, de treizeci şi ceva de ani, dar cine ştie exact vârsta femeii? proaspăt divorţată fiind, într-un concediu se duse pe malul unei bălţi singuratice să pescuiască. Cum peştele nu se înghesuia să mănânce râma veştejită şi atârnând din cârlig, femeia se înveli cu o pătură ţesută cu andrele de 14 din fire de raze de soare şi adormi. La un moment dat, un clipocit o făcu să se trezească. Un bărbat gol se îndrepta din apă spre ea!

      – Nu te speria! Sunt Duhul acestei ape şi, fiindcă n-ai avut noroc la pescuit, îţi voi îndeplini trei dorinţe…

      – Prima dorinţă, îndrăzni femeia încă uluită, ar fi să am o casă mare şi frumoasă…

      – Când vei ajunge lângă blocul în care locuiai, vei găsi o casă mare şi frumoasă!

      – A doua dorinţă ar fi să am o maşină, o, o… Dacia, se gândi ea să nu exagereze.

      – În garajul vilei vei găsi o maşină!

      – A treia dorinţă ar fi să, să… îh, să am un bărbat frumos, iubitor, să nu fie beţiv şi să aducă salariul acasă! spuse femeia repede, cu o oarecare urmă de ruşine…

      – Ţi se va îndeplini şi dorinţa asta! Acum, ca vraja să aibă efect, culcă-te cu mine!

      Femeia nu pregetă deloc, căci n-ar fi vrut sub nici un chip să piardă toate aceste lucruri.

      – Femeie, câţi ani ai? întrebă Duhul după ce termină treaba.

      – Douăzeci şi ceva… cochetă femeia.

      – Şi la douăzeci şi ceva de ani mai crezi în poveşti cu Duhul apelor? întrebă bărbatul şi se pierdu râzând în apele din care venise.

      Atunci femeia jurase pe carapacea unei broaşte ţestoase ce trăise 435 de ani în insulele Galapagos, şi pe o musculiţă de oţet ce se născuse cu patru aripi şi trăise, culmea culmilor, trei zile, jurase, spuneam, să se răzbune pe toţi bărbaţii din lume!       

      Aşa că se urcase în coasta Prinţului Primăverii. ”Să-ţi aduci aminte de unde ne tragem noi femeile!”, îi spuse, şi nu se mai dădu jos, deşi o rugase cu vers legat de pământ, prin iarba strivită de cal şi prin pietricelele ce-i rămăseseră între copite, şi de văzduh legat prin bucata de nor din care muşcase şi pe care o clefăia ca pe o gumă de mestecat:

                   “Are calul meu cel falnic

                   ham făcut din usturoi,

                   că e noaptea un moroi.

                   Are calul meu cel falnic

                   multă greutate-n spate,

                   că sunt eu plin de păcate,

                   că tu ai făcut din mine

                   cântece de mandoline!

                   Şi mi te-ai urcat în coastă,

                   m-ai crezut mătură proastă,

                   vrăjitoareo, vrăjitoareo,

                   ai puţină milă-n tine,

                   că moare calul sub mine!”.

      Dar ea nu a vrut să audă de nimic, şi-i mână, şi-i mână prin văzduh, strigând “Mai sus, mai sus!” şi plângând, căci în tinereţe un iubit de-al ei îi spusese:

                   “Iubito, te invit la un zbor,

                   am pus la Carul Mare motor.

                   Ne vom plimba prin Calea Lactee,

                   vom bea lapte din biberoane făcute din stele!

                   Ne vom întoarce acasă cu primul meteorit

                   ce se va stinge pe pământ în infinit! ”,

iar ea nu găsise de cuviinţă  să-i răspundă decât:

                   “Iubitule, de-ai şti cât aş veni cu tine,

                   însă am rău de înălţime!”.

      Zburaseră până când calul, care se săturase să se hrănească cu praf stelar amestecat cu amintiri de ovăz şi iarbă verde, coborâse în satul acela, în mijlocul pajiştii, înfundându-şi urechile cu bucăţele de foame topită la foc potrivit şi modelată în formă de doape, şi mâncase iarbă, ovăz şi paie, rămânând surd la blestemele vrăjitoarei.

      Maica Filofteia tocmai făcuse în sat cumpărăturile pentru Mânăstirea din Vârful Dealului şi se întorcea însoţită de cinci săteni care o ajutau să care merindele, când văzu înălţându-se la cer Sfânta Treime sub forma unui cal, călărit de un bărbat alb şi pur, călărit de o femeie frumoasă ca un înger… Căzuseră toţi în genunchi şi în mai puţin de un an pe locul acela se înălţase o biserică mare şi frumoasă, pentru pelerinii ce veneau din toată lumea să se roage…

      Cu puţin timp înainte ca Maica Filofteia să aibă revelaţia acelei întâlniri, radarul Unităţii Militare 087963 înregistrase o formaţiune de zbor ciudată, nemaiîntâlnită până atunci. Ajunsă în timp record, echipa de specialişti din capitală găsise, pe o porţiune de o mărime considerabilă, iarba lipsă, într-o formă perfectă de cerc. În plus, se găsiseră şi urme de radioactivitate în nişte grămezi ce semănau leit cu balega de cal. Auzind de teoria bisericii, conducătorul echipei de specialişti declarase râzând:

      – Nu cred într-un Dumnezeu radioactiv!

      Ca întotdeauna, adevărul este ştiut de cei care-l deţin…        

 

ZIUA a V-a

Încercările

 

      Anul universitar începuse de ceva timp şi Dumnezeu se gândi că nu ar fi rău să vadă ce mai fac studenţii. Fiind cam ocupat, îl trimise pe Sfântul Petre în locul lui.

      – Ei, cum stăm, Sfinte Petre?

      – Doamne, cei de la Drept învaţă manuale după manuale, cei de la Medicină fac disecţii după disecţii, învaţă toată noaptea, iar inginerii…

      – Ei?

      – Inginerii, Doamne, spuse Sfântul Petre pe ton scăzut căci, ca un sfânt ce era, îşi dorea să nu mânie pe Domnul împotriva lor, dar nici nu putea să mintă, inginerii dau chefuri, beau, fumează, sunt cu femei…

      – Hm…, spuse Dumnezeu îngândurat, să-i mai lăsăm o vreme.

      Peste o vreme, însă, istoria se repetă. În nemărginita lui răbdare, Dumnezeu decide să-i mai păsuiască o dată pe viitorii ingineri. Se apropie sesiunea…

      Cu o zi înainte de începerea sesiunii, Sfântul Petre face o ultimă incursiune printre viitorii intelectuali şi specialişti ai ţării…

      – Spune, Sfinte!

      – Doamne, cei de la Drept sunt pe ultima sută de metri, mai este treabă de o oră, două, să termine tot. Cei de la Medicină au învăţat, au făcut lucrările de laborator…

      – Dar cei de la Inginerie?

      – Se roagă, Doamne, se roagă fierbinte…

      – Să-i ajutăm atunci pe cei de la Inginerie, spuse Domnul cu bucurie în ochi…

      E în această istorioară, fără îndoială, o confirmare a arhicunoscutelor dictoane: “Bate şi ţi se va deschide”, “Cere şi ţi se va da”. Cunoscând toate acestea, Ionescu de la etajul II, se rugase noapte de noapte, de luni până duminică să câştige şi el la partida săptămânală de poker ce avea loc la Vasile de la etajul III. Se pare însă că Ionescu era în ochii divini excepţia care confirmă regula, căci pierduse toţi banii pe care îi economisise cu greu întreaga săptămână, iar acum era pe cale să piardă şi banii de pâine. Grămada debani strânsă din mize, un pic răcită fiind, începuse să se aşezase în faţa Prinţului Primăverii unde era mai puţin curent. În puţin timp, toţi adversarii rămaseră fără bani. Prinţul vru să plece, dar unul dintre jucători îl opri:

      – Nu mai am bani, dar pun la bătaie locul în care se află tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte contra tuturor banilor pe care i-ai câştigat până acum…

      – Bine, dar ăsta-i un loc dintr-un basm, răspunse Prinţul, puţin derutat de convingerea cu care i se spuse, dacă ai nevoie de bani, pot să te împrumut pentru o perioadă mai lungă.

      – Nu, nu-i un basm, adevărul se descoperise şi atunci singura soluţie era să ne facă să credem că este o fabulaţie. În fiecare an are loc Marea Loterie a nenăscuţilor, iar marele câştigător are dreptul să-şi întrebe mama unde se află Împărăţia… După cum ştii m-am născut foarte greu. Problemele nu erau medicale, în perioada aceea o forţam pe mama să-mi spună unde găsesc Împărăţia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Acum, că ştii toate amănuntele, accepţi să joci?

      Prinţul se uită pe masă: nu era nici un pahar de băutură. Crezând că se glumeşte, ceilalţi se răspândiseră prin casă.

      – Accept! răspunse el, fără să ştie de ce.  

      Împărţiră beţele din trei cutii de chibrituri, stabiliră valoarea fiecărui băţ, şi începuseră să joace.

      – Pot să plec? întrebă Prinţul după vreo jumătate de oră, strângând tacticos beţele de chibrit în cutii.

      – Ai câştigat cinstit, secretul meu, darul meu de la naştere este acum al tău…

      Prinţul simţi că brusc îl doare rău capul, apoi, cum se relaxează total. “M-a hipnotizat, se gândi, n-a glumit, chiar mi-a spus unde e locul!”.

      Apoi, la fel de brusc, durerea de cap dispăru, dar începu să-l doară burta: se făcuse prânzul şi îi era foame…

 

Aceeaşi zi,

puţin după masa de prânz

 

      După ce mâncă, în loc să simtă, ca de obicei, nevoia să se întindă şi să tragă un pui de somn, Prinţul simţi nevoia să plece de acasă. Merse o vreme fără rost pe străzi, apoi cumpără un ziar şi se opri într-un parc, pe o bancă, să-l citească. Într-un chenar negru, ghicitoarea Voichiţa anunţa că poate ajuta pe oricine, în orice problemă, că poate sfătui lumea despre drumuri ce trebuie făcute sau nu, despre cununii şi despre dragoste. Peste o jumătate de oră, găsi adresa ghicitoarei, care-l primi cu o cafea deja pregătită.

      – Ştiam că ai să vii, Prinţişorule, te aşteptam de ani de zile…

      Prinţului i se păru vocea cunoscută, şi nu se miră de gustul cafelei, exact cum îl dorise, şi de faptul că din câteva mărci de ţigări pe care le avea la îndemână, ghicitoarea îi întinse exact marca preferată. Ba mai mult, parcă se aştepta ca ghicitoarea să nu fie deloc mirată când îi vorbi de călătoria pe care vroia să o facă, şi în plus, îi dădu câteva sfaturi… Plecă de la ghicitoare mulţumit de cafea şi cu certitudinea că în curând va pleca într-o lungă călătorie…

      Acasă, se duse direct la grajdurile tatălui său unde, aşa cum îl sfătuise ghicitoarea, alese cel mai răpciugos cal, pe Stelică, un cal muncit o viaţă la plug, pe care urmând aceleaşi sfaturi, îl pârli pe bot cu nişte jăratic. Încălecă şi cu greu porniră spre Împărăţia mult visată. Ca un făcut, uită acasă pieptenele, bucata de cremene şi toate celelalte lucruri menite să te ajute într-o astfel de călătorie, aşa că la întâlnirea cu cea mai mare şi fioroasă dintre Scorpii era complet nepregătit. Noroc că făcuse studii economice şi, după lungi negocieri îi vându Scorpiei o pereche de porumbei călători de toată frumuseţea, pe un preţ de nimic, doar ca să-l lase să meargă mai departe. A doua zi, porumbeii se întorseseră, aşa că întâlnirea cu Gheonoaia nu-l mai prinse nepregătit. Mărinimos ca de obicei, Prinţul vându pe acelaşi preţ de nimic şi Gheonoaiei perechea aceea superbă de porumbei călători, doar pentru a fi lăsat să-şi continue călătoria. Ziua următoare, porumbeii apărură şi se aşezară docili pe umărul Prinţului. Calul Stelică începuse să dea semne de oboseală, Prinţul se gândea că ar fi durat mai puţin călătoria dacă ar fi plecat cu maşina, soarele începuse să fie mai puternic ca niciodată, când brusc se făcu întuneric! Era noapte şi ziua nici nu trecuse!

      – Bine ai venit în Împărăţia tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, unde noaptea începe când un oaspete ne calcă pragul! îl întâmpină solul Împăratului, urmează-mă, te rog, Alteţa Sa te aşteaptă!

      Împărăţia era aşa cum se aşteptase: fiecare făcea ce vroia, mâncarea era din belşug şi distracţiile erau ieftine, iar Împăratul îi plătea cu mărinimie de fiecare dată pentru încântătorii săi porumbei călători. Brusc porumbeii încetară să vină. Îi aşteptă o zi, două, o săptămână, o lună…

      Într-o zi, cineva îi bătu la uşă: erau porumbeii, Împăratul le tăiase aripile…

      Lipsit de principala sursă de venit, porumbeii, pe care într-o zi de penurie materială îi transformase într-o ciulama, negăsind o slujbă potrivită, dar mai ales mânat de dorul de patrie, căci dacă nu am spus până acum Prinţul era un mare patriot, într-o seară, Prinţul încălecă pe Stelică şi plecă spre casă. “Spre nord, mereu spre nord”, îl călăuzise cel mai mare astronom al împărăţiei, dar nici nu apucă bine să-şi dea seama unde se află pe cer Steaua Polară, că îl izbiră în faţă razele unui soare mai fierbinte ca niciodată. “Schimbarea asta bruscă nu poate însemna decât un singur lucru: am ieşit din Împărăţie şi am intrat în lumea în care timpul te îmbătrâneşte. Am intrat în împărăţie pe la prânz, trebuie să fie deci aceeaşi zi, puţin după prânz, nu are de ce să-mi fie teamă că îi voi găsi acasă pe toţi îmbătrâniţi sau morţi, ideea că un an în Împărăţie ar corespunde câtorva sute de ani în restul lumii nu este decât o idee falsă, inoculată de cei care au inventat şi basmul, acolo timpul este o diversiune, pentru ca oamenii să nu trăiască o viaţă numai ziua sau numai noaptea…”.

      Soarele devenea din ce în ce mai puternic, peisajul din ce în ce mai arid, calul Stelică era deja obosit. În curând, singura privelişte pe care o mai avea în faţa ochilor era nisipul şi soarele acela, supărător de galben, care-l făcea să-i fie poftă de un ou prăjit. Merseră, merseră, erau doar un soare, două siluete şi câteva milioane de tone de nisip fierbinte. “Şi eu care spuneam că apa nu e bună nici în ghete”, îşi spuse Prinţul, privind în urmă să vadă dacă Stelică mai vine… Stelică nu mai venea, dar în faţă îi apăru  iubita lui, cu braţele larg deschise.

      – Vino! atât îi strigă, şi el se aruncă precum apa în cascadă. O simţi dornică de el, atât de caldă… Când deschise ochii, văzu că săruta nisipul încins… Iubita lui se transformase în Fata Morgana sau poate invers, era aşa de cald, că începuse să miroase ca o friptură. Îi era sete, sau visa că îi este sete căci nu mai avea conştiinţa lichidului, organele îi fierbeau în suc propiu. Deodată, au început să apară oraşe şi oameni plini de patimi, Prinţul plângea cu amintiri în loc de lacrimi…

 

Aceeaşi zi,

pe înserate…

 

      Se târî cu greu printre amintirile acelea fumegânde, până când auzi susurul inconfundabil al mării. Ridică ochii şi văzu că nisipul nu se sfârşeşte, dar într-o parte se uneşte sau se luptă cu marea, nu mai era nimic clar în capul lui. Ajuns la mare, văzu oameni, pescăruşi, şi se luă când după unii, când după alţii, până când ajunse într-un loc cu nişte maşini mari de fier. Se urcă într-una dintre ele şi adormi.

      – Acceleratul spre Capitală pleacă de pe linia 3 peste cinci minute! anunţa o voce metalică.

      Dar pe el nu-l mai interesa nimic şi fără să-şi dea seama de unde, avea certitudinea că este în drum spre casă…

 

ZIUA a VI –a

Foarte de dimineaţă

 

      Se trezi brusc, şi tot ce văzu fu cerul albăstriu-verzui, sau ochii ei, era prea adormit ca să îşi dea bine seama, şi plonjă prin corneea ei, sau prin fereastra larg deschisă, dând din mâini şi picioare ca un înotător în piscină. Închise repede ochii, căci un lichid roşu îl inunda de peste tot. Atunci a înţeles: se scălda în vasele ei de sânge, un sânge mai puternic decât cel al balaurului, în care se scăldase nemuritorul Siegfried. Avu grijă ca nici o frunză, nici măcar o amintire de frunză să nu i se lipească pe trupul său ajuns desăvârşit după această baie. Mai greu îi fu să iasă: nişte nenorociţi de hemoroizi îi blocau drumul… Deschise atunci ochii şi tot ce văzu era cerul albăstriu-verzui, sau ochii ei, călătoria aceea prin corpul femeii sau pe nicăieri îl obosise, ochii îl dureau de atâta albăstriu-verzui, aşa că se închise în el ca un sihastru în chilie, şi aşteptă al treilea cântat al cocoşului să se lepede de tot albăstriul-verzui din lume. Atunci când cocoşul strigă triumfător, vestind victoria asupra culorii aceleia absurd de predominante, deschise ochii şi tot ce văzu fu cerul cenuşiu, sau poate ochii ei, era prea adormit ca să-şi dea seama, şi se închise în el ca un sihastru în chilia sa din inima muntelui, şi aşteptă următorul cântat al cocoşului, sau urletul ceasului electronic, să se lepede de tot cenuşiul din lume, spunând mereu o rugăciune pentru terminarea tuturor culorilor din lume.

 

Aceeaşi zi, nu chiar aşa devreme

În căutarea Culorii

 

      – Nu-mi place de tine, eşti livid! îi spusese femeia-aeroplan ce-i zbura prin minte, la joasă altitudine, ca să-i fie cât mai aproape de gânduri. Eşti atât de alb, că parcă eşti un înecat!

      – Nu-i nimic, mănânc un câmp de floarea-soarelui şi mă fac galben ca mierea. Beau Dunărea şi mă fac albastru ca stările tale, mănânc o pădure de brazi şi mă fac verde ca iarba, atât de verde, că vin vacile să mă pască. Şi dacă nu e de ajuns, mă duc la Rovine, să curgă pe mine sânge din memoria pietrelor ce l-au văzut pe Mircea cel Bătrân luptând, sau mănânc portocale până mă fac oranj, atât de oranj, că se bat maimuţele să mă mănânce, se bat atât de rău, că totul se face violet!

      – Degeaba, e albul din tine atât de negru, că tot gri rămâi! îi aruncă ea o aripă în faţă, şi el  înţelese din zborul acela în derivă şi din motorul ei prea rău fumegând că femeia-aeroplan se va prăbuşi şi va deveni femeia-normală sau femeia altuia, dacă nu va pleca cât mai repede să caute Culoarea, culoare care pierise poate din cauza rugăciunii lui matinale.

      “Trebuie să cobori din câmpie în munte!“, îi spuse Oracolul şi ăsta fu singurul sfat cu care plecă la drum.

      Nu trebui să meargă mult pentru a da de câmpie. Se vedea de departe că este o câmpie ciudată: era împărţită în 64 de pătrate, unul cultivat cu grâu, altul cu iarbă. “Parcă ar fi o tablă de şah!”, abia apucă să gândească şi o voce venită de nicăieri sau de peste tot îi răspunse: ”Ai intuit exact. Te încumeţi să intri în jocul nostru de şah? Cum nu e un joc de noroc, banii nu vor exista aici!” Şi din portofel începură să-i zboare fluturi de zeci de culori, iar în buzunare începură  să-i cânte greieri metalici. “Dacă o să câştigi, vei putea să cobori din câmpia noastră în muntele pe care îl cauţi. De vei pierde, vei rămâne pe veci o piesă în câmpia noastră crescută din visele jucătorilor ce n-au apucat să joace. Spune, accepţi?”.

      Îi zbura prin cap cu viteză mai mare ca niciodată, nu auzea decât zgomotul pe care îl făceau motoarele ei, şi, având în minte doar gândul că ea va ateriza în acelaşi loc cu el, de va reuşi să câştige, spuse grăbit: “Da, da, accept!”.

      Atunci câmpul se umplu de figurine, iar el se trezi un simplu pion în prima linie. Dar le era frică de el şi din pion l-au făcut nepion, adică un cal, gândindu-se că-i pot pune zăbală, să-l îmblânzească, dar nu ştiau că el călărise printre stele pe stră-strănepotul lui Pegas şi învăţase că foamea te face de obicei să asculţi de oricine, dar foarte rar -şi era şi cazul lui- te face să fi propriul tău stăpân. “Ăsta ne dă şah şi ne ia şi regina!“, şuşoteau toţi, şi din cal l-au făcut necal, adică măgar, dar în scurt timp li s-a făcut iar frică de el, căci ajungea cu urechile la cer şi ziceau că o să explodeze soarele de râs, că prea-l gâdilă cu urechile lui mari şi măgăreşti, şi atunci îi trădară sexul şi-l făcură regină. “Se mişcă în prea multe direcţii, nu trebuia să-i dăm o asemenea libertate” şi îl făcură neregină, zidindu-l, zidindu-l, până-l făcură turn. “Lasă prea multe cruci în urma lui atunci când se mişcă. Poporul e prost şi superstiţios şi l-ar putea urma!” continuară să se audă şuşoteli în diferite pătrate. Şi începură să-l dărâme cu pichamere, buldozere şi târnăcoape, până când îl făcură rege. “I-am dat o putere prea mare! Ce rău îi mai putem face acum, când e apărat de toţi? Ăsta-i nebun, e nebun de-a binelea, trebuie neapărat internat într-un ospiciu!”.

      Brusc, câmpia dispăru şi Prinţul se găsi la poalele muntelui. Nebun fiind, avusese matul la prima mutare…

      Muntele îl privea de sus. Ironic, i se păru lui. Întotdeauna îşi dorise să privească un munte în ochi, dar nu reuşise să-l vadă decât până la brâu. Era îmbrăcat primăvăratic, dar cu toate că era zăpadă din abundenţă, nu-i era frig deloc. De aici, de sus, cerul se vedea mai blând, mai albastru ca niciodată, mai hipnotic ca niciodată. “Trebuie să cobori din câmpie în munte!”, îi reveneau în cap spusele Oracolului. Şi atunci realiză că nu se caţără pe un munte, ci pe barba lui Dumnezeu, că cerul nu e cer, ci doar o privire aruncată ce mai pluteşte până să se stingă. “Poţi să cobori din câmpie în munte? Poţi să cobori din munte în cer? Spune-mi, poţi tu toate astea?”.

      – Eu pot! strigă triumfător şi, având curcubeul lipit de faţă, se aruncă în gol.

      Eu poooot! Eu pooot! Eu poot… ţipă ecoul vestind victoria…

 

Ziua a VII-a

Ultima

 

      Totul era alb, la un moment dat i se păru că şi pufos…

      – Ai ajuns la capătul drumului, fiule, eşti la capătul puterilor, odihneşte-te, astăzi e ziua a VII-a şi e scris pentru toţi să ne odihnim…

 

§

 

      Se trezi din vis când simţi mâna lui Mimi mângâindu-l pe păr.

      „Şefu’, îi şopti blând la ureche, să-ţi aduc ceva de mâncare, să-ţi mai pun nişte cartoane sub cap?”.

      Expertă, o mână îi descheiase vesta, cămaşa, şi îi mângâia blând părul rar de pe piept. Se trezi de tot, îl respinse uşor pe Mimi care se ghemuise docil lângă el.

      „Nu, Mimi, mulţumesc, nu-mi trebuie nimic. Aş vrea să fiu puţin singur, dacă nu te superi…”.

      Nu se supărase, era obişnuit şi cu mângâierile şi cu refuzurile Mimi, dar se putea citi o undă de regret în ochii lui mari, albaştri.

      Se uită în jur, abia atunci realiză că stătea întins pe nişte cartoane care pe vremuri fuseseră cutii, că era învelit cu nişte zdrenţe cine ştie de pe unde luate. Peste tot zăceau aruncate ziare. Luă unul şi îi sări în ochi un titlu mare, de pe prima pagină: „Preşedinte dispărut de o săptămână”. Mai jos, încadrată de articol, poza lui preferată, făcută cu vreo 5 ani în urmă, înfăţişa un bărbat fin, elegant, genul de bărbat pe care ţi-l închipui că miroase a tutun scump… „Au trecut de atâtea ori pe lângă mine, când stăteam la cerşit şi nu m-au recunoscut”,  se gândi el cu un gust amar de parcă mâncase la prânz un roi de îngeri decăzuţi, cu aripile înnegrite de fum de „Carpaţi”…

      Îi era somn, un somn ciudat ce nu-l lăsa să doarmă. Se întinse pe mormanul ăla de cartoane, se înveli cât putu mai bine cu cârpele alea împuţite şi brusc, i se făcu dor de patul de acasă, de friptura pe care mama i-o făcea aproape arsă, aşa cum îi plăcea lui, de supa cu găluşte, de femeia care nu mai obosea să-i umble prin minte…

      „O şedinţă, râse el, am nevoie să prezidez o şedinţă ca să mă revigorez.”

      A doua zi se interesă care este cel mai spaţios canal din oraş, sechestră toţi banii membrilor cetei lui, se duse şi făcu o baie la Baia Publică, îşi cumpără un costum, o cămaşă şi o cravată aproape noi, de la un second-hand, se tunse, îşi aranjă barba la un frizer, şi-şi trimise oamenii să convoace toţi şefii de canale, pentru şedinţa de a doua zi, dar şi să încerce, cât mai discret, să le afle nemulţumirile şi visele. Seara, vorbi mult cu oamenii lui, care-şi îndepliniseră bine sarcinile, ca să afle care sunt problemele cele mai mari în canal şi ce şi-ar dori cel mai mult oamenii, ca să poată să-şi facă un discurs cât mai bun.

      Se intimidă, poate nici la momentul debutului său nu avusese atâtea emoţii, dar acum era intimidat rău de oamenii aceia care-l priveau rece, extrem de rece, nici în momentele în care se despărţea din vina lui de femeile pe care le-a iubit nu văzuse atâta răceală şi ură… Experienţa îl ajută însă să treacă repede peste momentul acela, înţelese că oamenii nu ştiau ce să creadă şi nu se aşteptau la nimic bun de la omul acela atât de diferit de ei. „Un rocker motociclist, tatuat, cu cercei în nas şi-n urechi, pictat printre îngeri în Capela Sixtină”, sintetiză mintea lui obosită, de lipsa de somn, situaţia. Scoase cu un gest absolut firesc punga de aurolac din buzunarul interior al sacoului şi trase adânc, cu naturaleţe. Gestul său înmuie ochii oamenilor care începuseră să-l vadă ca pe unul ca ei, dar poate un pic mai ciudat. Le mai aruncă o privire pe sub lentila ochelarilor. „E o privire ironică, spuneau unii”, făcu mintea sa obişnuită de atâta timp să vorbească singură, corelaţia cu Eliade, apoi, reglându-şi tonalitatea vocii, le spuse cu tărie în glas, dar totodată cu blândeţe: „Fraţilor…, ne vânează prea multă lume, poliţia, gardienii publici şi parcă nu ar fi de ajuns, ne vânează oameni care nu suportă să vadă în jurul lor mizerie şi suferinţă, numai pentru că ei n-au trăit-o şi  li se pare nefirească…

      Fraţilor! continuă el după o mică pauză în care studie efectul spuselor sale, ridicând un pic tonul. Cu toţii ne-am dori să avem un loc unde să muncim, nici unuia dintre noi nu-i face plăcere să fure şi să cerşească…”.

      Râdea în gândul lui, căci îi veni în minte imaginea biroului confortabil pe care îl părăsise, a scaunului comod, a calculatorului plin de jocuri, a secretarei care făcea nişte cafele delicioase şi cu care petrecuse nişte clipe minunate la munte, la mare sau când îi lua valul chiar acolo, pe biroul lui spaţios… „Ce să-i faci, în politică toţi trebuie neapărat să minţim”, se consolă el repede.

      „Cu toţii ne-am dori o casă, o maşină, un frigider plin, nici unul dintre noi nu dorim viaţa asta de mizerie pe care o ducem…

      Fraţilor, prea mulţi ne lovesc, ca să ne mai putem permite să facem prostia să ne lovim şi noi între noi! Să încetăm cu luptele astea absurde pentru un colţ de stradă, pentru un petic central din Piaţa Mare! Sunt aici să vă ajut! Sunt aici să vă unesc! Numai împreună putem reuşi!”, încheie el fulminant.

      Privi în jur, cu ochelarii lăsaţi mult spre vârful nasului, dintr-un tic ce-i rămăsese din perioada în care îşi căuta încă modele. Oamenii începuseră să şuşotească agitaţi între ei, cei din ceata lui înfierbântau spiritele, aşezaţi strategic, fiecare în interiorul unui grup, aşa cum le spusese şeful…

      Brusc, unul dintre ei sparse gheaţa şi se apropie de el, îngenunche, îi luă mâna dreaptă şi sărută ghiulişorul de argint ce avea încrustate dintr-o fericită coincidenţă iniţialele lui, căci inelul îi fusese dăruit de o femeie ce vrusese să unească pe vecie numele lor, măcar în felul acesta, dar în acelaşi timp formase şi iniţialele lui. Până să se dumirească bine ce se întâmplă, căci alunecase pe panta amintirii privind inelul acela, oamenii începuseră să se perinde şi să îngenuncheze…

      „Bine, sunt mulţumit de voi”, le spuse blând, atingându-le capul cu mâna stângă, uşor, ca un preot ce dă binecuvântarea…

      După ce terminară toţi procesiunea, le spuse să se aşeze, ceru informaţii despre toţi şefii de cete, despre mărimea, despre locurile în care stă fiecare ceată, scoase o hartă a oraşului şi-l împărţi în zone de influenţă.

      „Dacă din diferite cauze, cum ar fi lucrări la drumuri, reparaţii de conducte, închiderea pieţelor din diferite motive, sau orice alt impediment ce poate să apară şi oamenii dintr-o zonă nu pot să iasă la produs în teritoriul lor, ei au dreptul să meargă în altă parte, dar vor da a patra parte din câştigul lor şefului zonei în care s-au dus. E cinstit aşa?”.

      „E cinstit!”, răspunseră oamenii.

      „Cu toţii veţi veni la mine când aveţi probleme, voi sunteţi mâinile şi picioarele mele, eu sunt capul vostru”, intonă el şi toţi avură stupida senzaţie că sunt în mijlocul unei slujbe la biserică. „Săptămânal, ne vom întâlni şi vom discuta problemele pe care aveţi, le vom rezolva, se corectă el. E clar?”.

      „E clar, răspunseră, e clar, şefu’!”.

      Se instală într-un canal mic, dar aproape de centrul oraşului. Toţi puseseră mână de la mână şi-i cumpăraseră o saltea, un cearşaf, o plapumă, mai ponosite, dar încă bune.

      De la atâta nesomn, cafea, ţigări şi aurolac, avea o erecţie continuă, ciudată, extrem de puternică şi dureroasă. Le explică la băieţi care i-l recomandară pe Mimi şi după ce refuză, plecară şi-i aduseră nu după mult timp o fată slăbuţă, cu părul lung, şaten, cu faţa lungă, un pic prea lungă dacă nu erai obişnuit cu persoane de acest gen, cu o bărbie prea proeminentă pentru gustul lui. Ochii ei mari, frumoşi, căprui, îşi schimbară culoarea în verde când îl văzu.

      „Am spălat-o, şefu’, şi i-am luat nişte ţoale mai ca lumea de la Steilmann”, glumi unul.

      Le dădu bani să cumpere mâncare, cafea, ţigări, suc, gin pentru el şi lichior pentru fată. Era bogat pentru lumea asta mizeră de aici, din fundul pământului. Fiecare ceată îi dădea a zecea parte din ce câştiga şi, de când lucrurile erau organizate şi frâurile bine strânse în mâna lui cu tendinţe tiranice, lucrurile începuseră să meargă mai bine pentru ei. În câteva canale trăseseră meşteşugit, ascunzând firele printre tufişuri, curent electric de la stâlpii de iluminat public.

      Băieţii îi aduseră repede tot ce a cerut, le lăsă mărinimos restul să se cinstească cu o votcă într-o bodegă, puse peste bec un lampadar făcut de unul dintre băieţi, din hârtie creponată găsită la tomberoane, pe lângă un brad aruncat după Revelion, şi-şi aprinse o ţigară. Suflă şi fumul se încolăci peste lumina blândă, odihnitoare…

      Era excitat, era excitat rău, habar n-avea de cât timp nu mai avusese o femeie, aici jos era noapte tot timpul, nu prea mai ieşise afară de când băieţii se ocupau de tot ce-i trebuie şi de obicei îi era lene să se uite când ieşeau băieţii afară dacă pe gura canalului dat  la o parte intră soarele sau noaptea de afară vine să se împerecheze într-un ritual ciudat cu noaptea veşnică de aici de jos…

      O dorea, niciodată nu dorise aşa de mult o femeie. Faţa ei nu-i mai părea aşa de lungă, îi pieptănă părul într-o parte cu degetele şi bărbia parcă i se mai îndulci şi ea. „Ce aer mândru ai!”, nu putu el să nu remarce. „Ce eşti aşa de mândră, eşti prinţesă?”. Fata nu-i răspunse, mâncase flămândă nişte salam, iar acum îşi turna un pahar de lichior şi luă din pachetul lui o ţigară, o aprinse, apoi aşteptă docilă ca el să-i ceară ceva.

      Era excitat rău, dar n-avea nici cel mai mic chef să se grăbească. Se întinseră în pat şi el o mângâie pe spate, se jucă cu părul ei de pe ceafă, îi mângâie calm sânii…

      „Sunt virgină…”, îi şopti ea blând şi un pic speriată la ureche.

      Respectă lucrul acesta, el, stăpânul absolut al tuturor oamenilor abjecţi din canalele alea, care nu se gândeau decât cum să producă bani pentru o gură de aurolac în plus. „E la fel ca sus, gândi el, toţi aleargă haotic, fără să aibă timp să vadă nimic din ceea ce se întâmplă lângă ei, îşi fac griji, nu pot să doarmă noaptea de grija banilor, e la fel ca sus, numai că noi ne cumpărăm aici în canale iluziile la un preţ mai mic…”.

      O ţinu multe zile cu el, chiar şi atunci când avea şedinţe: „Secretara mea, şefa de protocol”, o prezentase glumind. Şefii de canale o priveau avid, mulţi din canale o avuseseră în patul lor, dar şeful cetei din care făcea parte ea nu îngăduise să se atingă vreunul de fecioria ei, sub blestem întărit de lama cuţitului, căci îi era frică să nu i-o îmbolnăvească şi aştepta vizita unui peşte cu relaţii în Italia, ce-i promisese o sumă fabuloasă pentru lumea canalelor, dacă i-o vinde.

      Nu putea nici acum să doarmă, trăia o stare ciudată de om spânzurat printre vise sparte în bucăţi de huruitul vreunui camion sau tractor ce trecea pe stradă… De când o avea lângă el pe Ciociolina, -căci acesta era numele de canal al fetei, numele adevărat i se pierduse undeva în negura timpului şi ea îl uitase repede, căci îi aducea aminte de pedepsele din şcoala de corecţie în care intrase pentru că furase ciocolata aceea pe care mama alcoolică uitase să i-o cumpere – timpul, duşmanul lui cel mai mare, care se scurgea cu viteza unui Trabant de fiecare dată când el şi-l dorea Ferrari, îi devenise simpatic. Îl vedea de fiecare dată când trăgea din punga veşnic plină cu aurolac, îl vedea cum îi zâmbeşte sub forma picăturilor de apă ce se scurgeau din conductă cu precizia unui ceasornic, înecând minutele  într-o băltoacă.

      Într-o seară nu mai rezistă şi după ce momi fata cu ciocolată albă cu capucino, singurul lucru în faţa căruia ea îşi pierdea total firea şi capacitatea de gândire, racilă din anii copilăriei probabil, o avu, blând, grijuliu să nu o doară…

      Probabil în raiul care-l crease aici sub pământ acesta fusese singurul fruct interzis, mărul din care nimeni până acum nu muşcase, dar el îndrăznise îndemnat de şarpele acela de apă care se prelingea pe conductă şi-i sâsâia la urechi cu vorbe de abur…

      De atunci viaţa tuturor din canal se schimbă…

      Când îl apucau durerile de cap de la somnul ce refuza să vină, o ruga să-i povestească ceva, orice. Vocea ei îi făcea bine. Ciociolina îi povestea despre stradă, despre oamenii pe care îi văzuse, despre maşini, despre visele naive pe care le avea. Altă dată, firesc, de parcă ar fi povestit un film, îşi amintea despre un şef de canal care a luat-o să-i arate muntele şi s-o plimbe cu telecabina, dar a înfundat-o într-un hotel sordid, despre un altul din canal care a tras-o într-un tufiş, despre unul care a dus-o într-un bar, despre băieţii care-i plăteau intrarea în discotecă şi-i luau şi un suc şi ţigări pe care ea le plătea cu câteva sărutări, despre altul care a dus-o într-o iarnă când aproape că îngheţase, în scara unui bloc, unde caloriferele duduiau de căldură, cu nişte poze frumoase pe pereţi şi cu plante mari, frumoase, crescând în nişte ghivece, plante pe care ea le văzuse şi la televizorul din vitrina unui magazin, într-un film despre o ţară îndepărtată şi mereu călduroasă, căreia îi uitase numele…

      Un timp a ascultat-o la fel de firesc cum îi povestea ea, aşa cum asculţi un radio sau povestirea unui film sau a unei cărţi. După aceea, însă, şarpele de pe conductă i se strecură în inimă şi începu să-i verse venin: începuse să-şi imagineze alţi bărbaţi sărutând-o, mângâind-o, atingând-o, făcându-i tot ceea ce ea-i povestise cu lux de amănunte. Din ce în ce mai des începuse să i se deruleze în faţa ochilor secvenţe parcă desprinse dintr-un film… Cafeaua nu mai avea gust, ţigările erau prea slabe, începuse să fumeze marijuana în loc să tragă aurolac…

      Şedinţele nu-i mai priiau de loc, începuse să observe privirea doritoare a şefilor de cete. Alungă toţi băieţii din canal, păstră lângă el doar pe Mimi, singurul care îi arunca Ciociolinei priviri indiferente.

      Începu să fie nedrept cu şefii de cete, le mări la 15% birul, îi certa când nu îi aduceau bani destui pentru a-şi satisface viciile tot mai numeroase. Rări şedinţele şi începu să-i învrăjbească pe şefii  de cete unii cu alţii, chemându-i separat şi băgându-le în cap fel şi fel de minciuni. În mintea lui bolnavă, spera să ajungă să se omoare între ei, căci asta era după el pedeapsa pe care o meritau toţi cei ce-o atinseseră cândva pe Ciociolina.

     După un timp nici marijuana nu-i mai producea satisfacţie, aşa că începuse să-şi injecteze heroină în vene, nu prea mai mânca bine, viaţa în canale începuse din nou să se înăsprească şi cu ea şi viaţa lui. Şefii de cete, supăraţi de procentul mare pe care-l datorau, începuseră să ascundă o parte din câştiguri, vrajba şi dezordinea puseseră iar stăpânire pe canale, Ciociolina vroia mereu alte şi alte distracţii, heroina era din ce în ce mai scumpă şi nici nu vroia să se gândească prin ce trebuie să treacă Mimi ca să i-o obţină.

      Totul îi mergea rău, îl durea mai tot timpul capul, heroina şi Ciociolina erau singurele lucruri care îi mai făceau bine. Tot nu reuşise să doarmă, somnul era înlocuit de o stare soră cu paralizia, în care nu se putea mişca, nu putea vorbi, vedea tot ce se întâmplă, dar nu înţelegea nimic.

      Se înfuria des pe Ciociolina, de fiecare dată când în faţa ochilor îi juca filmul acela stupid şi porcos şi atunci o făcea albie de porci şi o dădea afară. Peste o oră, peste o zi, peste o săptămână, ea se întorcea şi se aşeza supusă la picioarele lui şi îi cerea iertare. O ierta de fiecare dată, căci timpul cât ea era plecată şi-l petrecea blestemându-se pentru cuvintele pe care le spusese şi rugându-se să se întoarcă.

      Într-o noapte, după ce îşi făcu o injecţie cu marfă de calitate, se simţi plin de forţă, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un somn odihnitor. Dansară pe o melodie ce se auzea vag de la un bar din apropiere. Avea impresia că sufletele lor se aleargă pe perete, sau poate totuşi nu, poate fug de şobolanii aceia cenuşii şi scârboşi. Îşi dori să uite de toate, o luă în pat şi o iubi cum n-o iubise niciodată… Târziu, îi şopti la ureche, cu glas de frunze ce se scutură, o poezie tristă. „Ţi-a plăcut, prinţeso?”, îi cântă el mângâind-o şi iubind-o în continuare. Nu-i răspunse, dormea de mult, cu ochii deschişi, corpul Ciociolinei învăţase să se mişte prin somn, aşa cum îi plăcea lui.

      „Putoare! Curva dracu’”, îi şopti el verde printre dinţi şi o trezi cu lovituri de palme. „Curva dracu’, ce fac, fă, mă f… cu o gonflabilă?”.    

      O dădu afară, urându-i să dea de cel mai împuţit peşte, care s-o înveţe cu biciul în mână cum se face meserie, că-i proastă şi nu ştie nimic.

      O aşteptă o zi, două, o săptămână…

      Şefii de cete se prefăceau că îi dau cota cuvenită, din milă, îi dădeau numai cât să-i ajungă să trăiască… Începuse să miroasă, hainele erau murdare, părul era netuns, nepieptănat, barba dezordonată. Arăta ridicol, într-un ceas de furie lovise cu capul în conductă şi îşi spărsese o lentilă de la ochelari, iar pe cealaltă o crăpase, dar nu şi-i dădea jos.

      Crescuse doza de drog şi asta-l ajuta, intra într-o stare de nepăsare totală, stătea într-un colţ fără să se mişte, fixând cu privirea ceva ce doar el vedea pe tavan.

      Mimi era singurul care nu-l părăsise, în momentele când el nu mai avea nici o voinţă îl spăla puţin cu un burete, încercase să-i aranjeze părul şi barba, îi schimbă hainele. Se uitase şi Mimi în locul acela din tavan pe care şefu’ începuse să-l privească tot mai des, dar nu văzu nimic. Nu, nimeni nu putea să vadă în afară de el sfârşitul acela depoveste pe care o trăise de prea multe ori până atunci în viaţă şi care se repeta absurd, de parcă ar fi fost prins într-o buclă temporară.  Nimeni nu ştia că  odată, când fusese la pescuit, o râmă îl rugase s-o cruţe: ”Am oroare de cârlig şi nici nu sufăr mirosul de peşte, în plus am reumatism şi la ora asta apa e foarte rece”, argumente destul de serioase pentru el, aşa că o salvă în schimbul unei poezii scrisă de marele poet al râmelor de bălegar Râmon Râmescu, obţinând totodată şi dreptul de a o folosi ca pe o poezie proprie, lucru pe care conştiinţa lui îl acceptă cu destulă uşurinţă. Poezia se numea “Definiţie” şi râma i-o spuse cu firească emoţie şi sfială, înroşindu-se şi articulându-se cât putu din încheieturile bolnave de reumatism:

                           “Sunt butoi de vin,

                           Sunt aspirator de fum de ţigară,

                           Sunt parfum în păr de fecioară,

                           Sunt strugure şi pară,

                           De fiecare dată când

                           Necuratul croşetează ciorapi

                           cu  gândurile mele.”

      Cine ştie însă cum îl văzuse femeia–şarpe pe care o pândise, o alergase, dar îi scăpase printre degete, lăsându-i o răcoare, o adiere de ierburi vrăjite în tot corpul.

      – Nu, fiu al Primăverii, aromă de primăvară, pe tine te împrăştie vântul în prea multe direcţii! Eu am găsit firul de iarbă al înţelepciunii, eu pot înţelege… tu ai în tine ceva din privirea soarelui dogoritor, mi-e frică să nu-mi faci sângele să fiarbă, îmi e frică să nu mă omori…

      – Nu-ţi fie frică, te voi răcori cu miresme de tei, voi coborî adierea de munte pentru tine, lasă-mă să-ţi ating pielea ta după care râvneşte oricine!

      – Voi, oamenii, ne călcaţi cu piciorul pe cap oriunde ne prindeţi, până şi veninul ni-l luaţi! Ne urâţi, credeţi că aţi pierdut Edenul din cauza noastră. Tu, fiu al primăverii, nu mă poţi iubi, nu mă poţi atinge decât dacă aş fi brăţară la mâna ta să-ţi sorb pulsul! Îţi voi lăsa amintire privirea mea …

      Şi ochii aceia mari, de un verde gălbui, ca de hepatic, îl urmăriră hipnotici, până şi noaptea în vis, făcându-l să străbată sute de kilometri zadarnici, căci ea, femeia-şarpe, se împrietenise cu o vrabie care îi dădea de veste de fiecare dată când se apropia de ea şi atunci dispărea în scorburi de copac sau în amintiri de oameni nebuni…

      Atunci plăti cu sudoarea omului care cară saci de porumb în spate, trei sticle de vin făcut din struguri negri ca sângele, călcaţi în picioare de trei fecioare, una blondă, una roşcată şi una brunetă, ce se ţineau de mâini şi descântau:

                           “Să iasă un butoi de vin,

                           Să fie roşu cu puţin pelin,

                           Să bea Împăratul cu gura la cana`

                           Iar când i s-o face carnea rea

                           Şi o muşca Moartea din ea,

                           Să se îmbete şi să nu-l mai ia!”.

      Apoi, vinul era ţinut în hrube întunecoase, pentru a nu putea auzi vorbe de ocară sau şoapte de iubire, aşa că rămânea pur ca aripa stângă a porumbelului ce mânca firimituri de pâine în piaţa mare a oraşului. Cine bea din vinul ăsta poate să-şi aducă aminte orice sau să uite tot. Aşa că bău, bău cu sete şi femeia-şarpe începu să apară încet-încet, până când îi apăru în toată splendoarea ei, îi umplu toate gândurile, dar lui nu-i fu milă de frumuseţea ei şi o biciui cu un gând de invidie împletit cu unul de furie, şi o închise într-un ungher mic şi întunecos al creierului său şi o lăsă acolo până îi promise că va fi a lui. O avu, o avu cu furie, cu patimă, o făcu să-i clocotească sângele ei rece de şarpe…

      Într-un târziu, ridică ochii şi văzu că pe tavanul bodegii fumul ţigărilor şi aburul de băutură desenaseră “Cina cea de taină”, dar Iuda, Iuda lipsea: îl trimiseseră în miez de noapte să cumpere ţigări. Se simţea  lipsa trădătorului acolo sus; brusc, îl simţi pe Isus  privindu-l. Avea nişte ochi mari, a căror formă şi culoare se schimba de la o secundă la alta, cuprinzând toată gama de forme şi culori pe care el o cunoştea din ochii femeilor pe care le iubise, blânzi dar care îl scânteiau, îl fulgerau, îi porunceau, îl vindecau de toate bolile…

      „Să-l slăvim pe Domnul Dumnezeul nostru!”, îl biciuiau cuvintele lor.

      „Nu! Dumnezeul vostru nu e Dumnezeul meu! Dumnezeul meu naşte noaptea când îşi despleteşte părul, face zorile senine când mă priveşte, când mă iubeşte, duios zăpada se topeşte…”, ar fi vrut să strige, dar văzând proiecţia aceea continuă de ochi atât de cunoscuţi, avu impresia că cineva îi spune: „Ştim totul despre tine, nu are rost să te fereşti sau să adaugi ceva!”,  şi îl cuprinse o milă ciudată de el, de ea, de ei, de ele şi se trădă, îşi trădă dragostea faţă de femeia–şarpe şi atunci sufletul său urcă lin, dând din aripile îngălbenite de tutun, în tavan şi se aşeză la masă în locul lui Iuda trimis în miez de noapte să cumpere ţigări, şi-l duru mâna sufletului, îl duru rău, căci se încleştase cu disperare pe o pungă cu fix 30 de arginţi…

 

§

 

      Într-o noapte, da, avea certitudinea că e noapte, numărase picăturile de ploaie ce nu mai conteneau să cadă pe gura lor de canal şi ajunsese la concluzia că e noapte, căci numărase un milion două sute cincizeci şi trei de picături de ploaie şi în mintea lui ziua era pară şi noaptea impară, într-o noapte ieşi din canal, după ce-şi făcu o doză mult mai puternică decât de obicei.

      Ploaia îl lovi în cap, în piept, pe umeri, din spate. Îşi sfâşie cămaşa, se lovi cu pumnii în pieptul uscat pe care pielea se întinsese ca pe o tobă şi urlă la Dumnezeu, dacă există, să iasă în ploaie, să se bată cu el:

      „Ieşi, curvă laşă, dacă ai curaj, ieşi să te lupţi cu mine!”.

      Dar Dumnezeu, fie că nu avea curaj, fie că nu se cobora la mintea lui, nu ieşi…

      „Ieşi dacă nu ţi-e frică de mine şi de sora mea ploaia, ieşi cu umbrelă dacă ţi-e frică să te lupţi cu amândoi!”, strigă acompaniat de urletul câinilor vagabonzi care umpluseră strada lângă el…

      Ridică ochii şi văzu luna plină, de culoare galben-căpruie, ce-şi schimba culoarea în verde, ca ochii ei, şi atunci ştiu că Dumnezeu nu îndrăzneşte să coboare pe trotuar să lupte cu el, că e laş şi îi trimite în schimb femeile să lupte în locul lui…

      Brusc, îl cuprinse o poftă de somn, i se făcu somn cum nu-i mai fusese nici el nu ştie de cât timp şi înţelese că singurul mod prin care îl putea învinge pe Dumnezeu este să nu stea acolo pe trotuar să-l biciuie ploaia şi vântul, să nu mai îndure umilinţele la care este supus, să nu joace rolul în piesa aceea absurdă, până la capăt.

      Îi era somn, groaznic de somn şi plecă urlând ca un lup, acompaniat de miile de câini vagabonzi ce urlau şi ei, ameninţător, la luna aia, plină şi verde.

      Se întinse obosit şi-şi puse liniştit capul pe linia ferată ca pe o pernă, aşteptând să vină un somn cu şuierat de tren…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ULTIMUL PAHAR DE VIN

Fals tratat despre o iubire imposibilă

 

      Totul începuse într-o zi când un om veni acasă de la serviciu puţin afumat, căci fusese ziua de naştere a şefului care îl cinstise cu un pahar mare de whisky, şi se iubise cu nevastă-sa fără să se protejeze, iar un spermatozoid cu formula 22 A+1 GY, se alătura unui ovul cu formula 22 A+1 GX, dând naştere unui zigot cu premize prospective de tip masculin, cu formula cromozomială 44 AX+ GXY. Peste nouă luni, acelaşi om bătea la poarta preotului Litră, să-l ajute să găsească cel mai potrivit nume de sfânt, fiului său în greutate de 3,200 kg., despre care toată lumea spunea că deja seamănă leit cu el. Peste câteva ore, petrecute într-o cârciumă de cartier, de pe pereţii căreia un curios ar fi putut afla că Anton love Dora, că Nuţi are numărul de telefon 7654321 şi cum arată în viziunea unui pictor naiv organul reproducerii masculine, omul nostru era mult mai beat decât cu nouă luni în urmă şi supărat pe preotul Litră că băuse două sticle de vin pe socoteala lui şi încă nu-i găsise un nume biblic demn de a fi purtat de cel care-i va duce numele şi gloria mai departe în viaţă. Beţia scoate la iveală cele mai urâte părţi ale omului, dar câteodată şi lucruri bune, sau chiar de excepţie. Gestionarul Ilie, om în pragul pensionării, ştiuse să se ferească de primele şi să înveţe din cele din urmă, şi pentru că cei doi erau clienţi vechi şi fideli, le vându soluţia pe un rachiu mare de piersici: părintele va spune o rugăciune, să-i dea Dumnezeu inspiraţie şi să-i îndrume mâna, iar apoi va deschide Cartea Sfântă, la întâmplare, şi primul nume propriu de pe pagină va fi numele copilului…

      Peste ani de zile, Nazaret, copilul cu nume născut într-o cârciumă, ajunse cu voia Domnului, fără mari probleme, în anul al III-lea de facultate. Ieşise într-o seară să se plimbe pe stradă şi să fumeze, acasă maică-sa îi făcea scandal că-i afumă perdelele, şi mergând aşa, fără nici un scop, se trezi că de la o vreme se ţine ca un câine orfan, după o femeie agăţată de braţul unui tip solid, tuns scurt, genul soldatului american. „Dacă observă asta că mă ţin după ei şi-mi dă un pumn în faţă, umblu cu ochelari de soare o lună…”, gândi, dar îşi asumă riscul şi se ţinu în continuare după ei. Femeia nu avea nimic deosebit privită din spate. Îi urmări linia piciorului destul de fină dar strâmbă din nas văzând pantofii cu talpă exagerat de mare, meniţi să-i ascundă cei cinci centimetrii care i-ar fi trebuit să aibă picioare de fotomodel. Părul, de o nuanţă imprecisă: castaniu, negru şi roşcat, culori rămase de la vopsiri nefăcute de un profesionist, era prins neglijent într-o coadă de cal. Cuplul intră într-un bar. Îi urmă şi se aşeză la o masă de unde s-o poată vedea din faţă şi să o audă. Faţa era prea lungă pentru gustul lui, bărbia pătrată, aproape bărbătească. Ochii, căprui, cu irizări de verde erau singurul lucru cu adevărat frumos. O ascultă vorbind: gângurea banalităţi pe care le auzise de prea multe ori. O mai privi o dată: nu, nu era o femeie frumoasă, era o femeie care trăia poate doar prin ochii ei… Se ridică şi plecă dezamăgit spre casă. „Hotărât lucru, trebuie să mai las cartea în pace şi să mai mă duc pe la femei!”, îşi spuse, dar plecă tot spre casă, căci mai avea ceva de învăţat…

      Acasă, nu-i stătuse însă mintea deloc la învăţat. De fapt, nu-i stătuse mintea la nimic. Stătu întins în pat, uitându-se fix în tavan şi gândindu-se la ceva, dar fără să-şi dea seama exact la ce. Apoi, după câteva ore, se gândi că tavanul nu e nici măcar destul de alb ca să merite atâta timp atenţia lui, aşa că îşi mută privirea spre lustră. Rămase încremenit: pe bronzul lustrei, un bărbat şi o femeie, din acelaşi material, făceau dragoste încet, metodic, fără nici o grabă, dar totuşi plini de pasiune, de parcă ar fi fost conştienţi că în lumea lor metalică timpul cu dinţi de rugină muşcă mai rar din trupurile lor cu muşchi de bronz… „Visez, ce vis tâmpit, să-ţi visezi lustra! Am să mă ciupesc, dacă visez, nu voi simţi nimic!”. Urlă! Unghiile îi intraseră adânc în carne, învineţind-o, dar cei doi continuau să facă dragoste pe lustră, sfidând legile gravitaţiei, şi, înfierbântaţi, începuseră să geamă puternic… Aprinse lumina să poată vedea totul mai clar. Cei doi aveau o frumuseţe dumnezeiască, pe care nu o mai întâlnise nici măcar în albumele cu reproduceri după tablouri ale pictorilor celebri şi nici în mult mai numeroasele reviste Playboy care-i trecuseră prin mână şi care înfăţişau cele mai frumoase femei ale lumii în toată splendoarea lor. Cei doi se mişcau ameţitor, se apropiau de descătuşarea finală, care produse o orgie de fluctuaţii de lumină şi scântei celor patru becuri ale lustrei, iar în final un scurtcircuit în toată reţeaua electrică a casei. „Am înnebunit! Învăţ prea mult, trebuie să mă mai odihnesc…”. Luă un diazepam, dar nu reuşi să adoarmă. În curând, noaptea veni cu o precizie pe care de multe ori se chinuise să o înţeleagă. La lumina lumânării, căci se simţea extrem de confuz şi obosit pentru a se duce să repare pana de curent, mâncă în silă, mai mult ca să scape de gura maică-si, apoi se întinse în pat şi închise ochii încercând să-şi aducă cât mai bine aminte imaginea femeii după care se ţinuse ca un nebun, ca să încerce ce îl făcuse totuşi să se comporte aşa. Îşi aduse aminte costumul acela crem cu care era îmbrăcată, pantofii cu talpa exagerat de mare, părul prins neglijent într-o coadă de cal, şi visă, visă, până când reuşi să-şi aducă aminte de ochii aceia mari, verzi, fascinanţi, care ar fi putut dacă pe Pământ ar fi existat vietăţi numite ochi, să trăiască singuri. Da, acum ştia: ochii ei erau nişte magneţi, iar el era o simplă pilitură de fier, care nu se poate împotrivi legilor fizicii. Fără să-şi dea seama, începuse să se mângâie pe piept, iar apoi, când mâna îi coborî, realiză ce face şi se opri brusc, ruşinat. „Doamne!, am înnebunit!, parcă aş avea 14 ani…”. Fumă fără tragere de inimă o ţigară, apoi se urcă iar în pat, diazepamul luat mai devreme îşi făcu, în sfârşit, efectul şi adormi, un somn greu, agitat, în care visa cum un om, cu numele Nazaret se zbătea să nu se înece într-un ocean de ochi verzi, agăţându-se de părul unei femei, prins neglijent într-o coamă de cal, ale cărei fire se rupeau, sub greutatea lui, unul câte unul. Dimineaţa se trezii transpirat, bolnav. Se duse la baie, dădu drumul la apă, dar când atinse cu mâinile jetul fierbinte, urlă: avea palmele pline de zgârieturi şi de sânge…

      A doua zi, la îndemnurile susţinute ale mamei, făcu puţin sport ca să iasă din pasa proastă în care intrase: bătu fără nici un pic de milă toate covoarele din casă, se duse la izvor şi cără 15 găleţi de 10 litrii de apă „…ai văzut şi tu mamă ce scumpă e apa de când ne-am băgat apometre…”, duse gunoiul, apoi se îndreptă spre cameră să se odihnească. Se opri însă la uşă: dinăuntru se auzeau gemete şi şoapte pline de pasiune. „Iar a venit vără-meu cu prietena, fără să-mi spună”, gândi şi se duse în sufragerie să citească o jumătate de oră o carte. Când reveni însă, dinăuntru se auzea acelaşi lucru. „Nesătul e ăsta, cât vrea să-l mai las?”, şi se gândi că a venit timpul să vorbească cu mătuşă-sa şi să-i explice că vără-său a ajuns la o vârstă când trebuie să-l lase ceva mai mult singur acasă. Bătu încet la uşă, dar nu primi nici un răspuns. Aşteptă câteva minute, cât să poată cei doi să se îmbrace, mai bătu o dată, de data asta ceva mai tare, şi, deşi gemetele nu încetară, intră încet, luându-şi aerul că nu a auzit nimic, că nici nu bănuie că ar fi cineva înăuntru. Rămase interzis, camera era goală! Televizorul şi video-ul erau închise, nu le uitase deschise cu vreo casetă deochiată înăuntru… Pereţii erau subţiri, poate zgomotele veneau de la vecina de sus, încă atrăgătoare şi care obişnuia să facă gimnastică cu băieţi tinerei. Ridică ochii şi văzu stupefiat că bărbatul şi femeia din lustră îşi reluaseră ritualul, dezlănţuiţi. Rămase aşa privindu-i, până când îl trezi la realitate vocea mamei: „Nazaret, e ora 4. Peste o jumătate de oră începe „Maria Carmencita Belen”, du-te şi repară lumina să pot să mă uit la serial!”. Se duse, ştia ce mult înseamnă telenovela acesta pentru mama lui, care îşi lua întotdeauna ceapă să cureţe în timpul serialului ca să poată ascunde lacrimile ce-i apăreau în colţul ochilor de fiecare dată când Jose Armado îi declara Mariei Belen că o iubeşte, iar ca să nu-l piardă atunci când era la serviciu, strânsese câteva luni din banii de piaţă şi cumpărase un mic televizor alb-negru de la un second-hand de electronice, căruia îi improvizase o antenă dintr-o furculiţă. Se duse, deşi, de când apăruse telenovela asta mâncarea avea prea multă ceapă pentru gustul lui şi-l cam durea stomacul după fiecare masă…

      Se înarmă cu o şurubelniţă, cu răbdare şi ceva tutun şi începu să schimbe fără grabă siguranţa din panoul electric aflat pe scara blocului, de parcă ar fi fost un chirurg în timpul unei operaţii pe cord deschis. În timp ce trebăluia, vecina de la unu, ieşi îmbrăcată într-un halat de baie, scurt, încheiat neglijent, ce lăsa să i se vadă linia fină a piciorului. „Mă armăsarule, ce-ai păţit de două zile, ţi-ai pus în cap să nu mă mai laşi să dorm nici ziua nici noaptea?”. Bălmăji ceva, ca o scuză. „Hai, nu te mai scuza atât, eşti tânăr dacă nu acum când, atunci când nu mai poţi decât cu viagra?”, şi-l mângâie uşor, cu mână expertă sub bărbie. „Ce vină ai tu că sunt pereţii subţiri? Treci pe la mine să bei o cafea după ce termini. Las uşa deschisă…”, şi-l atinse ca din greşeală în zona genitală, după care plecă, cu mers unduitor, lăsând în urma ei o adiere de parfum fin…

      Într-un târziu strânse hotărât siguranţa şi odată cu lumina ţâşni în mintea lui şi cel mai mare şi poate singurul adevăr pe care îl înţelese în viaţa lui: dragostea este peste tot, este lângă tine, puternică precum fierul şi, o dată şi-o dată, chiar din întâmplare trebuie s-o vezi, când te aştepţi mai puţin, atunci o vei găsi! Era mulţumit, „Ceea ce am gândit e ca o maximă, să o dau la un ziar, poate o publică”, îşi spuse, dar era obosit după munca depusă şi îşi aminti de cafeaua care îl aştepta la vecina şi de uşa deschisă, aşa că făcu câţiva paşi apăsă pe clanţă şi intră. Cafeaua nu mai era fierbinte, dar vecina parcă stătuse pe jeratic aşteptându-l. Îl lăsă să tragă câteva fumuri din ţigară şi să soarbă două guri de cafea apoi se ridică şi, cu un gest lipsit de cea mai mică pudoare, îşi dădu jos halatul, rămânând goală, în toată splendoarea ei de femeie pârguită. Se pierdu, era obişnuit să negocieze cu fetele cu care fusese, nici chiar cele câteva prostituate de lângă benzinărie, cu care se iubise pe bancheta din spate a maşinii unui prieten, nu fuseseră aşa de directe. Se pierdu şi se repezi să-i sărute picioarele, singurul lucru care rămăsese acoperit de papucii în formă de iepuraşi. Apoi, foarte repede, îşi căpătă siguranţa de sine şi începu să repete precis, periodic, mişcările bărbatului de pe lustră…   

      Timpul trecea greu, începuse să piardă ore întregi mergând năuc pe străzi, încercând să acopere toate zonele oraşului şi la intervale orare cât mai diferite, dar nu reuşi să o mai vadă pe femeia aceea care-i răpise visele. Doar într-o zi, atunci când iarna îi fugise din suflet şi începuse să alerge bezmetică pe străzi, când nici nu se gândea, o văzu făcând câţiva paşi şi apoi urcându-se într-un taxi ce demară în trombă. Alergă ca un nebun după maşină câteva sute de metrii, apoi se opri deznădăjduit, ghinionul îl urmărea fără încetare: prinse culoarea roşie a semaforului şi trebui să se oprească uitându-se după taxiul ce se pierdea în coloana de maşini…

      Inventase multe metode de păcălit timpul: învăţatul, din ce in ce mai asiduu, cititul, orice carte care îi pica în mână, ascultatul oricui avea chef să vorbească, studiul limbilor moarte: latina, greaca veche, meditaţia, mersul din ce în ce mai des la vecina de deasupra… Toate degeaba. Femeia pe care el o urmărise cândva, îl urmărea acum peste tot, cu o tenacitate pe care niciodată nu o bănuise la o femeie. Noaptea se lupta cu regularitate cu oceanul acela de ochi verzi, dar lupta era mult mai uşoară acum, îşi construise o barcă, câteodată vântul sufla cu blândeţe, altă dată avea la îndemână vâsle…

      Cuplul de pe lustră dispăruse de când reparase pana de curent, dar, de parcă totul fusese un semn, în viaţa lui începură să apără de atunci femei care-l căutau, îl doreau, ghicind parcă cu un al şapte-lea simţ golul din inima lui şi încercând să-l umple. El însă, căuta la femeile pe care le întâlnea, părţi componente ale ei, începuse să umble cu orice femeie care în mintea lui avea ceva din ea. Viaţa lui devenise un joc de puzzle în care încerca să reconstituie din fragmente imaginea ei…

      Natura stabileşte fără îndoială în tot ce face elemente compensatoare: Nazaret îşi pierdu visele, îşi pierdu ceva din bucuria pe care un bărbat o simte în preajma unei femei, îşi pierdu poate chiar gustul de a trăii, dar câştigă pe plan profesional: în scurt timp deveni cel mai bun student al facultăţii, termină cu nota zece examenul de licenţă şi obţinu o bursă de doi ani în Franţa.

      Depărtarea fizică de ţară şi de femeia pe care o iubea chiar dacă nici măcar nu-i ştia numele, nu reuşi să-i aline deloc durerea aceea inexplicabilă din inimă, nu reuşi să-i coloreze deloc visele pline de culoarea aceea căprui-verzuie, absurd de predominantă. Parisul, cu toate frumuseţile lui, nu-i aduse nici o satisfacţie. Era fără îndoială un iubitor de frumos dar începuse parcă să simtă ură, invidie, faţă de tot ce avea frumuseţe şi valoare şi nu era legat sub o formă sau alta de el…

      Se schimbase, se schimbase mult, dacă ar fi trecut pe stradă pe lângă un prieten, acesta poate nu l-ar fi recunoscut. În ţară fusese un tânăr bine îmbrăcat, curat, extrem de îngrijit. Uneori chiar îl apuca râsul când îşi amintea de orele petrecute în faţa oglinzii pentru a-şi aranja părul… Acum se îmbrăca în haine largi, comode, îşi lăsase părul să crească, nu se mai bărbierise, ba chiar urmând moda colegilor de facultate, îşi înfipsese doi cercei în urechea stângă… Colegul lui de cameră Kanel, un negru din Africa de Sud, îi deveni în scurt timp cel mai bun prieten. Îi legă firile lor asemănătoare şi mai ales suferinţa: Kanel îşi lăsase acasă toate sentimentele şi venise în Franţa, împotriva voinţei lui, ca să-şi aprofundeze cunoştinţele economice pentru a prelua firma tatălui său. Kanel, familiarizat cu Franţa, unde se afla de doi ani, îl iniţie în viaţa de noapte a Parisului, singura care putea să-l facă să mai uite de dorul de casă: cabarete, restaurante şi mai ales bordeluri. Căută şi trăi dragostea carnală cu o frenezie şi cu o tenacitate pe care nu şi-o putea bănui. Dictonul „Carpe diem” îi deveni deviză în viaţă, trăi fiecare clipă de parcă ar fi fost ultima.

      …era o seară caldă de aprilie. Împlinea 25 de ani. Şi el şi Kanel strânseseră bani toată săptămâna ca să facă din noaptea aia una de neuitat. Fiind o seară specială, hotărî să se tundă, îşi rase barba şi se îmbrăcă cu unul din costumele cu care se prezenta la examene. Kanel, hotărât să-i facă o surpriză, umblase toată săptămâna să descopere un local nou. Îl găsise, într-una din suburbiile Parisului, un local cu specific românesc, unde o orchestră cânta cu ţambal, vioară şi acordeon, nişte melodii pe care le auzise cântate şi de Nazaret în timp ce se bărbierea, sau în rarele momente în care era bine dispus.

      Localul era o copie perfectă a „bombelor” din ţară în care se bea vin ieftin şi acru, dar îndulcit de arcuşul violonistului negricios şi de mişcările din coapse ale dansatoarei un pic cam trecute…

      „La dracu’, parcă aş fi acasă aici!”, nu putu să nu se mire Nazaret cum de se putuse face o grefă atât de balcanică în inima organismului francez.

      Patronul îi auzi înjurătura neaoşe românească şi se bucură că găseşte un conaţional. Le oferi o masă centrală, de unde se vedea bine ringul de dans, şi le aduse o sticlă de vin: „Din ala bun!”, le şopti  făcându-le cu ochiul. Vorbiră mult despre ţară, despre echipa naţională de fotbal, despre neamuri şi despre lucruri lăsate acasă. Sticlele de vin se scurgeau ca şi amintirile una câte una, şi în curând, toţi intrară în acea stare de toropeală plăcută… Taraful se îmbogăţi în curând cu un nou solist: Nazaret. Obosi însă repede să tot culeagă monezile cu care publicul arunca în el. „Le place la nebunie cum cânt, păcat că francezii au obiceiul acesta stupid de a arunca cu monede, dacă aş fi fost în ţară, mi s-ar fi lipit bacnote pe frunte şi aş fi făcut ceva bani…”, gândi auzind în buzunar zornăitul plăcut al monezilor strânse după scenă, şi îl cuprinse o melancolie ciudată, aşa că se întoarse la masă şi bău, bău mult să uite de toţi şi de toate, bău atât de mult că Kanel i se păru alb. Ora 12 se apropia pe furiş… În timp ce-şi goleau cupele de şampanie, pe ring apăru dansatoarea cea mai nouă a localului. „Special pentru dumneavoastră, pentru prima seară la noi, exotica Yvonne!”, anunţă D.J.-ul localului. Nazaret se frecă la ochi nevenindu-i să creadă: pe ring se dezbrăca încet, provocator, femeia pe care o iubea, numai că era neagră… Se uită la Kanel, şi el era negru. „Nu sunt foarte beat.”, se gândi, „Ceea ce văd este real…”. Kanel se comporta ca un nebun: fluiera, bătea zgomotos din palme, îi dădea coate şi golea pahar după pahar. „Cred că m-am îndrăgostit, fratele meu alb!”, îi şopti într-un târziu. „Eu o iubesc de mult pe femeia asta!”, îi răspunse, dar Kanel râse luând totul ca pe o glumă. Brusc, se trezi. Văzu că nu numai Kanel, ci toţi bărbaţii o priveau pofticioşi, toţi o doreau în patul lor. Începu să-i urască pe toţi, o ură pe care o simţise la venirea lui, faţă de toate lucrurile frumoase cu care Franţa îl întâmpinase… Îşi roti plin de invidie privirea prin local şi atunci i se întâmplă un lucru incredibil: privirile lor se întâlniră şi atunci avu loc o explozie ciudată, care îi făcu să rămână doar ei doi şi muzica aceea suavă şi provocatoare… Se trezi din transa aia ciudată când Yvonne se aşeză la masa lor şi-l pupă pe obraz, spunându-i într-o românească stâlcită „La mulţi ani!”. Dintr-un colţ patronul îi făcea cu ochiul şi-i arăta prin mişcări clare a mâinilor ce să facă cu fata. Nu avea nevoie de indicaţii, îi şopti fetei câteva vorbe dulci, apoi îl rugă pe Kanel să vină mai târziu acasă…

      O dorea mult, dar nu se grăbi. Era excitat, se simţea deasupra tuturor, doar îl alesese pe el dintre toţi bărbaţii din sală,  fără îndoială îl plăcea, nu venise pentru bani, în bar erau mulţi, dacă nu toţi, mai bogaţi decât el. Niciodată nu-şi închipuise că poate fi atât de tandru cu o femeie, şi mai ales cu o curvă. Fusese fără îndoială partida secolului, în sfârşit simţise şi plăcere sufletească, nu numai trupească din partea unei femei şi, oricât avea să plătească, nu i-ar fi părut rău. Ba chiar simţi nevoia să fie generos, îi întinse fetei portofelul şi-i spuse să ia cât vrea. „Îmi placi, puiule, cu tine nu o s-o fac niciodată pentru bani.”. Se ţinu de promisiune, nu îi luă de atunci nici un ban, ba începu chiar să îi aducă un parfum, un pulovăr, o cravată…

      Deşi se gândea ce ar zice părinţii ştiind că trăieşte cu o negresă şi în plus cu o curvă, Nazaret nu se putea opri să nu o iubească. Mai rău era faptul că Kanel nu glumise atunci în local când îi spusese că se îndrăgostise de Yvonne. Se schimbase mult Kanel, nu mai suporta nici o glumă, nu mai găsea satisfacţie în nimic. Începuse să bea din ce în ce mai mult şi Nazaret începuse să-l suspecteze chiar că se droghează, căci găsise în baie o seringă folosită, pentru prezenţa căreia Kanel nu-i oferise nici o explicaţie logică. Ţinea la viaţa lui Kanel la fel de mult ca la viaţa lui şi, fără să-şi dea seama de unde, avea certitudinea că dacă nu va face ceva, îl va pierde.

      În noaptea aceea, i se întâmplă un lucru ciudat: visă iar că înoată în oceanul acela de ochi verzui. Nu mai înotase de mult şi se întrebă cu frică în suflet dacă va putea să treacă noaptea fără să se înece… Obosise, muşchii nu-l mai ascultau, începuse să înghită din ce în ce mai mult din apa aia verzuie şi cu gust de alge… Se întoarse cu o forţare supraomenească şi începu să facă pluta pe spate. Nu mai avea forţă, se gândi că va petrece o viaţă pe fundul oceanului care se pregătea să-l înghită. Se consola doar cu gândul că poate există în oceanul acela ciudat o scoică imensă care să-l înghită, să-l digere, iar apoi să-l scuipe sub forma unei perle ce ar putea ajunge prin forţa destinului la mâna femeii iubite… Brusc însă inima începu să-i tresalte de bucurie şi speranţă: pe cer pluteau lin nişte păsări. „Pământul trebuie să fie aproape!”, se gândi şi începu să înoate cu şi mai multă vigoare. Nu se înşelase, în scurt timp ajunse pe o insulă ce-l impresionă de la primă vedere: peste tot se vedeau clădirile impozante ale celor mai importante Bănci din lume. „Slavă Ţie, Doamne! Am murit şi-am ajuns în Paradisul Fiscal, mi-ai îndeplinit ce-l mai mare vis al meu de economist!”, şi vru să îngenuncheze dar abia atunci observă că în jurul lui plaja se umpluse de oameni care se prosternau şi-i ridicau osanale: „Mulţumim zeilor că exişti, o tu Nazaret, cel mai puternic bărbat, cel mai bun rege dintre câţi au fost vreodată pe pământ!”. Se privi în treacăt într-un ochi de apă: imaginea confirma spusele oamenilor. „Dacă au dreptate, au dreptate! N-am ce să fac!”, oftă şi-şi acceptă cu naturaleţe rolul extrem de obositor de a fi mai presus decât toţi oameni. „Mama trebuie să fie o zeiţă…”, găsi un răspuns pentru frumuseţea aceea inexplicabilă pentru o fiinţă omenească, ce răzbătea din ciobul de apă în care se privea. Porunci şoferului unei limuzine somptuoase să-l ducă cât mai repede la Palat şi după ce hrăni câinii care-i urlau de foame în stomac adormi: înotase prea mult în ziua aceea şi organismul, cu toate originile sale zeieşti, îşi cerea totuşi drepturile.

      Cetatea înflori şi mai mult sub mâna lui Nazaret. Mintea lui de economist, formată în condiţiile unei economii de piaţă în tranziţie, îl ajută să găsească toate pârghiile de eludare a legilor internaţionale, astfel că în scurt timp cerură cetăţenie în Cetate mulţi din cei mai bogaţi oameni ai lumii… Cu toate acestea deveni repede, datorită puterii absolute pe care o deţinea, o fire despotică. Cetăţenii începuseră să plece în voiajuri foarte dese în ţările vecine ca să poată vorbi pe la colţuri despre nemulţumirile lor… (Conform edictului nr. 123 al Cetăţii, semnat de Marele Rege Nazaret, toate construcţiile din Cetate trebuiau făcute în formă rotundă.)

      Locuitorii Cetăţii, năpăstuiţi de asuprirea despotică a lui Nazaret, au socotit după ce se sfătuiră cu Zeii, că pentru îmblânzirea firii Regelui nu există decât  un leac: prietenia, căci doar ea poate îndulci relaţiile dintre oameni. Creară atunci Zeii, din lut, un om după chipul şi înfăţişarea lui Nazaret. Însă nici zeii nu-s perfecţi: Kanel, omul creat de ei, se născu negru, solid, vânjos, scund, îndesat, plin de păr, dar, privit din profil, de pe la 20 de metri depărtare, semăna cu Nazaret. Îl trimiseră Zeii pe Kanel în codru, să doarmă cu fiarele, să mănânce cu ele, să prindă agerimea, forţa şi viclenia lor… Dar datorită faptului că lua apărarea fraţilor lui din pădure în faţa vânătorilor, Kanel deveni curând un duşman al oamenilor şi oamenii deveniră duşmanii lui…

      În scurt timp de la preluarea aceea a frâielor Cetăţii, apărură nori negri pe cerul guvernării Nazaret. Potenţii oameni de afaceri din toate ţările lumii, care aduceau venituri extrem de importante hotelurilor şi întreg circuitului turistic al Cetăţii, o sursă de importanţă majoră pentru veniturile bugetului de stat, invitaţi de Nazaret la partide de vânătoare în vastele păduri ale ţării, populate de toate speciile de animale, începură să prezinte proteste oficiale: în timpul -minunatelor de altfel până atunci- partide de vânătoare, apărea un om negru, solid, scund, plin de păr şi extrem de agil încât oricât trăseseră cu puştile în el nu reuşiseră să-l nimerească, care le fura vintilele de la roţile jeep-urilor, le zgâria portierele maşinilor cu cheia, şi le desena obscenităţi pe capota maşinilor. Nazaret cercetă problema pe toate părţile ei. Trimise în păduri o trupă de comando ce-şi dovedise eficacitatea în cele mai grele acţiuni, dar cu toată tehnica de urmărire computerizată, ultima noutate în domeniu, cu toată experienţa membrilor echipei, omul negru le scăpa de fiecare dată. Atunci îşi aduse aminte de toate experienţele lui şi de unul dintre adevărurile fundamentale ale omenirii: femeia este arma cea mai puternică în lupta cu un bărbat. Aşa că trimise cea mai cunoscută curtezană din Cetate să-l cucerească şi să-l îmblânzească pe fiorosul Kanel. Femeia îşi folosi cu succes toate armele cu care o înzestrase natura: şase zile şi şapte nopţi zăcu Kanel prins fără şanse de scăpare în plasa pe care i-o întinse. Când reuşi să rupă lanţul acela fin şi vru să se întoarcă la fiarele din pădure era prea târziu: ciutele fugeau speriate din calea lui, codrul lui mult iubit era frate acum doar cu românul… Simţi însă cum i se ia un val de pe ochi, o senzaţie ciudată, de parcă atunci vedea pentru prima dată, se simţi inteligent. Acceptă invitaţia fetei de a merge în Cetate, într-un hotel, să continue ceea ce începuseră în pădure…

      Vânătorile începuseră să aibă din nou căutare în Cetate de când fiara neagră dispăruse din pădure. Nazaret se mai liniştise privind raporturile primite de la Ministerul Turismului, care indicau o creştere a numărului de turişti şi implicit a veniturilor, toate mergeau bine, când brusc, în timp ce mergea până la un magazin din apropierea Palatului ca să-şi cumpere ţigări, îi apăru în faţă un tip negru, scund, îndesat, puternic, extrem de păros, care-i urlă în faţă:

      – O, stăpân al Cetăţii, tu care n-ai frică decât de zei, te provoc la luptă! Cel ce va învinge să stăpânească în pace Cetatea!

      „Mamă ce braţ de ţăran muncit la sapă are ăsta, dacă îmi dă un pumn mă hrănesc o lună prin perfuzii…”, îşi măsură Nazaret adversarul. Pretextă că are o întâlnire urgentă cu nişte reprezentanţi ai unui important organism financiar internaţional, fixă data întâlnirii peste trei luni, apoi, profitând de faptul că scotea 5,8 secunde pe 50 de metrii, dispăru ca o săgeată.

      Cele trei luni se scurgeau extrem de repede. Nazaret, chiar dacă era conştient de faptul că neglija treburile Cetăţii, îşi dedica tot timpul pregătirii confruntări cu Kanel. Avea un program de pregătire riguros, extrem de bine pus la punct de antrenori de elită în fiecare domeniu: trezirea la ora 8, mic dejun foarte bogat în proteine, exerciţii la sala de forţă în cadrul cărora lucra pentru toate grupele de muşchi, două ore zilnice de înot, pentru dezvoltarea armonioasă şi tonifierea întregului organism, lecţii de box, judo, karate, ful-contact, iar de la 21 la 22 meditaţie, „stingerea” fiind la ora 23. Se apropia ultima sută de metri. Nazaret alerga zilnic 15 kilometrii, putea să lupte fără să capete o zgârietură, cu zece adversari deodată. Se simţea bine şi fizic şi psihic.

      Iată că momentul zero sosi! Se construise special pentru confruntarea giganţilor o sală cu pereţii transparenţi astfel încât publicul să vadă lupta pe viu, cele mai importante televiziuni îşi trimiseseră cei mai buni reporteri pentru a putea transmite în direct în toată lumea imagini de la „Confruntarea mileniului”.

      Nazaret luă cu mâna transpirată de emoţie zarurile ce aveau să decidă prima regulă a luptei.

      – Marea dă şi dubla mută! spuse aruncând lung zarurile. Şase-şase…

      „Doamne, tot aşa, şi-l fac franjuri!”, se gândi el cu bucurie. Dumnezeu îl ascultă, fără îndoială, căci o ţinu într-o serie de zaruri impresionabilă:

      – Şase-patru, poartă-n casă! Trei-trei, două aici şi cu ăstea două te dau afară! Gherlă! Nu fi supărat,    n-ai noroc la table ai la femei! îşi lovea Nazaret fără cruţare adversarul.

      Kanel se încovriga năucit sub loviturile necruţătoare ale lui Nazaret. Încercă toate sistemele de joc pe care le studiase din „Ghidul jucătorului de table”, „Să învăţăm table fără profesor”, precum şi din traducerea din germană a tratatului „Teoria şanselor în jocul de table” şi „Spargerea barierelor tradiţionale ale jocului de table”, ultima carte citită în original la Biblioteca Academiei din Moscova. Totul era zadarnic. Nazaret avea un sistem propriu care depăşea limita imaginaţiei. Muta pulurile cu atâta exactitate încât Kanel se întrebă la un moment dat dacă adversarul său ghiceşte ce zaruri vor urma…

      Lupta se apropia de sfârşit. Se juca în sistemul 3 partide câştigate din maxim 5 jocuri, Nazaret avea 2-0 la partide şi un marţ la partida aceea, şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, mai avea doar patru puluri de scos şi urma să dea cu zarul. „Şase-şase!”, anunţă victorios, sfârşind partida simetric, aşa cum o începuse, de parcă ar fi fost un roman de Rebreanu. Strânse mâna adversarului, îi promise că vor rămâne prieteni, că va încerca să-l înveţe câteva din subtilităţile jocului, apoi se îndreptă zâmbitor spre presă pentru declaraţii, având grijă să lanseze un mesaj către toţi turiştii din lume, să vină în Cetate, locul unde iată, se poate întâmpla orice…

      Prietenia cu Kanel era fără îndoială lucrul cel mai frumos care i se întâmplase lui Nazaret până atunci. Se completau excelent la vrăjit femei, la făcut bâză şi mişto, astfel că nimeni nu le putea sta în faţă, aveau gusturi comune, plăceri comune… Câştigară Campionatul Mondial de şeptică pe perechi, doborâră recordul olimpic la flipper, negociară şi dezamorsară conflictul istoric dintre popice şi bila care le lovea fără motiv, dintre tacul de biliard care intrase în grevă şi bila albă masochistă care începuse să sufere că nu mai era lovită, săvârşiră împreună multe alte fapte de vitejie care-i umplură de glorie şi-i făcură să intre în istorie.

      Toate erau bune. Nicicând viaţa a doi oameni nu fusese mai perfectă. Dar orice minune ţine trei zile… Zeii socotiră că fuseseră de prea multe ori înfruntaţi, învinşi şi umiliţi de cei doi eroi, care trebuiau pedepsiţi. Singura armă care nu putea fi parată de cei doi titani era boala, Sfatul Zeilor decise cine va fi lovit şi, brusc, Kanel se îmbolnăvi. Frigurile-l cuprinseră, durerea nu-l părăsea nici o clipă, parcă ar fi fost cea mai fidelă iubită… Într-o noapte avu un vis negru: se prefăcuse-n porumbel şi un grifon îl purtase-n gheare până la sălaşul Zeului beznelor fără sfârşit…

      Nazaret se trezi brusc, speriat. Kanel dormea agitat în patul alăturat. Îl privi cu duioşie: slăbise, se trăsese la faţă, muşchii nu se mai umflau ca nişte şerpi pe sub tricoul mulat… Atunci realiză că, Kanel nu este un tânăr din Africa de Sud venit în Franţa la cursuri, ci este Kanel, prietenul lui din Cetate, cu care ucisese împreună lei, căruia Zeii i-au dat şansa să iasă din Împărăţia Umbrelor, pentru a scrie din nou, alături de Nazaret, ca atunci în vechime, pagini de istorie… Înţelese că dacă nu va face ceva în privinţa Yvonnei, Kanel va muri din cauza exceselor pe care începuse să le facă încercând să găsească un panaceu care să-i aline suferinţa din inimă…

      Analiză problema pe toate laturile sale, căută soluţii dar nu găsi alte răspunsuri în afara celui evident: trebuia, dacă vroia ca Kanel să rămână om, să trăiască, să o împartă pe Yvonne cu el. Ştia fără îndoială că Yvonne îşi câştigă existenţa făcând striptis şi culcându-se cu alţi bărbaţi, dar când venea acasă era numai a lui. Era un tip extrem de gelos, era gelos şi pe soarele care-i mângâia cu razele lui pielea femeii iubite…

      Kanel tocmai deschisese ochii şi-i arunca o privire bovină, care se chinuia să înţeleagă realitatea înconjurătoare, apoi plecase până la baie şi se întorsese având o privire fixă, pierdută, un rânjet tâmpit agăţat de colţul gurii şi o moliciune de marionetă a mişcărilor. Se întinse în pat şi se afundă într-un somn cu ochii deschişi. „E clar, iar s-a drogat!”, se convinse Nazaret. Căuta argumente cât mai multe în sprijinirea deciziei nebuneşti pe care o luase, când simţi o sărutare pe ceafă care-l făcu să se înfioare: Yvonne intrase pe furiş, ca o pisică. O privi. Era frumoasă, poate cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Nu, nu putea să o împartă cu nimeni. Îşi putea împărţi mâncarea, banii, casa, totul, dar nu o putea împărţi pe Yvonne cu nimeni…

      Din patul alăturat Kanel gemea încet, ca un schelălăit de pui de căţel rămas fără mamă. Dacă s-ar fi inventat un microscop prin care să se vadă sentimentele, privitorii ar fi asistat probabil la una din cele mai puternice lupte care s-a dat în inima unui om: egoismul lovea necruţător o dragoste de frate, invidia lua pumni de la un vag sentiment de altruism, ura era trasă de păr de mai multe sentimente pozitive, nu foarte clar definite… Atunci, luă o hotărâre despre care, dacă i-ar fi spus cineva vreodată că o va lua, ar fi răspuns că vorbeşte cu un nebun: o va împărţi pe Yvonne cu Kanel!

      Yvonne acceptă propunerea lui Nazaret cu mai multă uşurinţă şi seninătate decât s-ar fi aşteptat. Inima lui Nazaret acceptă situaţia cu mai multă uşurinţă decât ar fi crezut, fără îndoială acea luptă ce se dusese în sufletul său fusese Waterloo-ul sentimentelor sale negative.

      Viaţa lor nu se schimbă foarte mult. Totul se întâmpla firesc, normal, de parcă aşa ar fi fost din totdeauna. Kanel se îndreptase, devenise iar bărbatul puternic şi plin de viaţă care fusese înainte. Zilele şi nopţile se scurgeau blânde, line şi parfumate de mirosul teilor înfloriţi.

      Liniştea căminului fu însă spartă într-o noapte de ţârâitul enervant al telefonului: tatăl lui Kanel era foarte bolnav şi fiul era chemat acasă să fie aproape de tatăl său în ultimele sale clipe. Kanel plecă cu sufletul plin de durere, dar inima lui mare ca o roată de caşcaval nu-l lăsă să nu le facă o surpriză: găsiră pe masă bilete pentru un sejur de două săptămâni într-o localitate de munte, departe de lingura aceea de ulei încins care-i picase din tigaie bucătarului Raiului în timp ce făcea clătite. Trăiră la munte departe de toţi şi de toate clipe de vis. Nazaret îşi recăpătă dragostea faţă de lucruri frumoase, Yvonne departe de viaţa obositoare de noapte, înflori.

      Parisul le aduse din nou viaţa aglomerată, tumultoasă şi mai ales, după două luni de absenţă, pe Kanel, cu ochii înlăcrimaţi tot timpul şi cu o privire pierdută, ce poate căuta, undeva în Africa, să mai vadă un om pe care-l iubise. Yvonne nu se simţea bine deloc de la o vreme, avea dureri de cap, greţuri, vărsături: nu mai era nici o îndoială, era gravidă iar tatăl copilului era Nazaret.

      Timpul se scurgea repede, ca şuvoiul unui râu către fluviul cu care avea să se contopească. Nazaret şi Kanel erau într-o veşnică  alergare pentru împlinirea poftelor tot mai dese ale Yvonnei.

      „Pepenaşul nostru”, aşa cum o alintau cei doi pe Yvonne, născu un băiat gras şi frumos. Nazaret şi Kanel plecară să sărbătorească evenimentul în vechea bodegă românească în care o cunoscuseră pe Yvonne.

      – Copilul trebuie să aibă un tată, iar acela nu pot fi decât eu! atacă Kanel frontal problema, după câteva sticle de vin. Peste puţin timp vom pleca fiecare în ţara lui, iar la tine acasă o negresă şi un copil mulatru, mai ales alături de un alb, vor fi întotdeauna priviţi ca nişte ciudăţenii, nu vor fi niciodată acceptaţi ca ceea ce sunt, nişte oameni ca toţi oamenii.

      – Ai fost fratele meu, ai fost poate mai mult decât atât, ai fost o altă faţă a mea, dar nu-ţi pot da ţie copilul meu să-l creşti. Mă voi căsători cu Yvonne, fie că-ţi convine sau nu acest lucru!

      – Ochelarii ăia ai tăi te împiedică să vezi lumea aşa cum este! O să faci să sufere o viaţă pe fiul tău şi pe femeia pe care o iubim pentru un orgoliu absurd. Gândeşte-te, dacă nu e un efort prea mare pentru tine, şi dă-mi un telefon. Mă găseşti la hotelul Sanville. Vă las să trăiţi şi voi fericiţi cât timp mai aveţi de stat în Franţa! După aceea viaţa voastră va fi un coşmar…

      Îl sună, dar nu ca să-i spună că s-a răzgândit, ci ca să-i comunice data şi locul când va avea loc nunta şi să-i ceară pe un ton ritos să-i înapoieze cheia de la cameră dacă nu mai are nimic de împărţit cu ei.

      Nunta era una simplă. Invitaseră câţiva colegi de studii ai lui Nazaret, câteva prietene ale Yvonnei. Naşul era patronul restaurantului românesc în care se cunoscuseră şi unde Yvonne dansa. Îl aşteptară mult pe Kanel să vină. Nici unul nu uitase clipele frumoase petrecute împreună. Nazaret îşi călcase pe inimă şi hotărâse să pună copilului numele Kanel, sperând ca prin asta să-l facă să revină la sentimente mai bune. Recunoştea în adâncul inimii sale justeţea tuturor celor spuse de Kanel. Yvonne avea o meserie pe care evident nu o putea practica în ţară, nu din postura de nevastă a lui. Micul Kanel va fi întotdeauna privit ca o mică maimuţică, va avea mereu de îndurat glume proaste şi va fi silit fără nici o vină să facă faţă unor situaţii penibile, cel puţin cât timp va fi un copil. Chiar lui i se vor închide multe uşi şi va fi privit ca un excentric în orăşelul său de provincie. Kanel le-ar fi putut oferi Yvonnei şi copilului o stabilitate materială şi un mediu normal. Acum însă era prea târziu… Preotul intona câteva versete din „Cântarea cântărilor”, cu lumânările aprinse naşul şi naşa îşi luaseră rolul în serios, Yvonne zâmbea fericită, acum era evident prea târziu… Brusc, pe faţă îi înflori un zâmbet: îl va convinge pe Kanel să se mute în România, vor deschide acolo o afacere şi vor trăi toţi trei împreună ca şi până acum… Kanel îi va înfia copilul şi se va căsători cu Yvonne. Da, putea accepta lucrul acesta dacă îi avea lângă el!

      Kanel se gândise mult dacă să se ducă sau nu la nuntă. Trebuia să-i vadă înainte de a lua o decizie, mai ales pe Yvonne simţea nevoia s-o vadă şi să-i vorbească. Nazaret îi ceruse cheia, poate îi oferise un pretext să se întâlnească. Urcă până la etajul zece al garsonierei pe care Nazaret o alesese la ultimul etaj ca să fie mai aproape de Dumnezeu şi să poată privi Parisul de sus când ieşea pe balcon să fumeze. Sună şi îi răspunse o vecină de apartament pe care cei doi o rugaseră să rămână cu micul Kanel până când se întorc. „Am venit să te înlocuiesc.”, o lămuri, mulţumesc că ne-ai ajutat, întotdeauna ne-am putut baza pe tine!”

      Apartamentul nu se schimbase deloc de când plecase. Aceeaşi dezordine ce parcă era căutată cu tot dinadinsul: un sutien aruncat pe pat, o pereche de ciorapi căzută sub fotoliu, un tricou şi-o cravată aruncate în grabă spre speteaza unui scaun şi pierdute pe drum… În baie acelaşi amestec de lame şi aparate de ras, deodorante şi parfumuri ale celor doi. Deschise dulăpiorul în care îşi ţinea el obiectele de toaletă. Toate erau aranjate cu rigurozitate, de parcă ar fi fost tejgheaua unei farmacii. Mai jos puţin, într-o ascunzătoare, se mai găseau încă, de pe vremea când o luase razna, o doză de heroină, o seringă şi un garou. „Azi e o zi specială. Oamenii pe care îi iubesc cel mai mult se căsătoresc, toţi trebuie să ne simţim bine!”, gândi şi apucă seringa…

      Stătu mult pe marginea căzii fumând şi savurând senzaţiile pe care doza puternică şi de calitate i le oferea, până când nişte plânsete îl treziră: micului Kanel i se făcuse foame. În dormitor se privi în treacăt în oglindă. De acolo îl privea o pasăre mare, neagră, ciudată. Atunci realiză că micul Kanel nu plânge de foame ci plânge pentru că este un pui de pasăre şi nimeni nu observă lucrul acesta şi nu există nimeni care să-l înveţe să zboare. „Nu mai plânge micuţul meu, unchiul Kanel o să-ţi arate cum se dă din aripi…”, încercă să-l calmeze şi, luându-l în braţe se aruncară prin hăul ferestrei. Zborul era lin, extrem de lin. Simţea briza de aer cald cum îl face să plutească, să se înalţe. Îi dădu drumul micului Kanel să zboare singur. Era fără îndoială timpul să înveţe. Râse. Puiul nu ştia încă să dea din aripi şi poate doar oasele lui de pasăre pline cu aer îl mai menţineau în plutire…

      Brusc, realiză că începe să piardă înălţime! Dădu de câteva ori puternic din aripi, dar totul era zadarnic! Etajul IX, VIII, VII, VI…totul se întâmpla prea repede ca să-şi dea seama ce se petrece. Etajul V, IV, III… „Doamne, ai grijă de sufletul meu, ai grijă de oamenii pe care-i iubesc!”, strigă, şi se felicită pentru că îi trecuse pe Nazaret şi pe Yvonne în testament. Etajul II, I… „De la etajul I am mai sărit şi nu am păţit nimic.”, se linişti el şi întinse larg braţele de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze lumea toată…

      Undeva, într-o mică biserică, pierdută de Dumnezeu din buzunar când îşi scotea cheile, clopotele începuseră să bată. Un bărbat pe nume Nazaret şi o femeie pe nume Yvonne, se priveau tandru şi-şi zâmbeau, fără să ştie că erau fericiţi pentru ultima dată împreună. Clopotele băteau, şi toţi greşeau când se gândeau că ele anunţă începutul…

      Yvonne nu-şi putu reveni niciodată din loviturile pe care le primise. Umbla cu mintea rătăcită pe străzi, căutându-şi copilul. Atunci când răpi din braţele unei femei un copil şi fugi cu el şi-l aduse acasă, Nazaret nu mai avu de ales: o internă într-un ospiciu.

      Bursa se sfârşise de ceva timp şi, deşi beneficia de o sumă importantă de bani din testamentul lăsat de Kanel, hotărî să se întoarcă în ţară. Nu-l mai lega nimic de Franţa, iar Yvonne nu va mai fi niciodată femeia pe care o iubise. Pentru el Franţa era acum un imens cimitir în care se odihneau pentru totdeauna fiul lui, prietenul lui, şi o iubire…

      Zborul lin al avionului ce-l aducea în ţară fu brusc întrerupt de un tremur ce îl făcu să-şi verse paharul din mână. Un hohot puternic de râs făcea avionul să se încline în stânga şi-n dreapta, ca un petic de hârtie lăsat în voia vântului. Se uită în jos, nu zburau peste o ţară ci peste o gură imensă, ce zâmbea ironic şi scotea hohote de râs. Peste tot, ca o ceaţă, plutea umorul. Scoase mâna pe geam. Era foarte frig acolo, la înălţime, aşa că o trase repede înapoi. De la mână îi dispăruse ceasul! „Am ajuns deci în ţară.”, gândi el mulţumit.

      Umorul, sau poate hazul de necaz pe care-l văzuse plutind peste ţară îi dădu mâna la puţin timp după ce intră în casă. După ce îl îmbrăţişă, tatăl scoase o sticlă de vin şi după ce bău un pahar pe nerăsuflate, îi spuse:

      – Fiule, să vezi ce mi s-a întâmplat! Zilele trecute îmi zice măta: „Mircio, mi-e o poftă de peşte de nu ştiu ce să mai fac!”. Cred că nu ai uitat că sunt cel mai mare pescar din bloc, şi-n plus, dorinţele maică-ti sunt lege pentru mine! Aşa că mi-am luat undiţele şi la 6 dimineaţa eram pe baltă. Am aranjat lansetele în formă de evantai, am pus pe una râme, pe alta viermi, pe alta mămăliguţă şi pe una boabă de porumb. Ce mai încolo şi-n coace, totul ca la carte, şti doar că sunt profesor! Am fumat un pachet de ţigări, da n-am văzut trăsătură… Las lansetele în baltă şi mă duc câţiva paşi mai încolo să dau la vargă. Nimic! Las varga sprijinită de un băţ şi încep să-mi număr banii, să mă duc la piaţă să cumpăr două-trei kile de bibănei, că doar şti că n-am venit niciodată cu mâna goală de la pescuit. E, tocmai atunci, parcă să-mi facă în ciudă, pluta începe să se ducă încet, încet, spre adâncuri. Îmi bag repede banii în buzunar, cad în iarbă câteva monede, vreau să mă aplec să le ridic, dar pluta dispare spre fundul apei şi varga îmi fuge de pe stativ. Am prins monstrul bălţii! îmi zic, am dat lovitura! Şi mă şi văd pozând pentru revistele de pescuit şi dând interviuri pentru emisiunile de specialitate. Lupta a fost grea, dură. De câteva ori am crezut că-mi scapă şi m-am simţit mai deprimat decât atunci când vine factura de la lumină sau întreţinerea. Dar noi am fost şi vom fi un neam de învingători! După câteva ore bune am reuşit să aduc monstrul la mal. Mă dureau mâinile şi spatele îngrozitor, ochii mi se împăienjeniseră de atâta efort, aşa că am pus pe seama oboselii ceea ce vedeam: de cârlig atârna un peşte cât degetul meu mare, dar tot, din bot până la coadă, de aur. Tocmai calculam cât aş lua pe el dacă l-aş vinde, când auzii o voce: „Om bun, dă-mi drumul înapoi în baltă şi-ţi voi îndeplini trei dorinţe!”. M-am uitat în jur, eram singur pe baltă, peştişorul îmi vorbise. Am pus în balanţă împlinirea a trei dorinţe şi grămăjoara aceea de aur. Întotdeauna am fost un iubitor de frumos, de natură, aşa că n-am ezitat deloc, i-am dat drumul înapoi în apă… S-a ţinut de cuvânt. A venit la mal şi mi-a zis: „Care e prima ta dorinţă?”. Să vină poporul chinez! am zis şi-n scurt timp poporul chinez apăru cu mic, cu mare, aliniaţi pe coloane, cântând frumoase cântece patriotice, în frunte cu părintele patriei, preşedintele lor, urmat de miniştrii, iar la sfârşit copiii ce abia învăţaseră să meargă. Fiecare luă o piatră, o găleată de pământ, aşa că, atunci când ultimul chinez părăsi ţara, rămăsesem fără munţi, fără dealuri, o câmpie imensă… A doua mea dorinţă a fost bineînţeles,  să vină poporul chinez! Au venit ordonaţi, cântând şi mărşăluind, de se scuturau fructele din pomi şi cădea ţigla de pe case. Fiecare a luat cât a putut duce, fructe, crengi, flori, tot ce le cădea sub mână, aşa că atunci când ultimul chinez părăsi pământul sfintei noastre patrii, ţara rămăsese o întindere aridă pe care nici mărăcini nu mai creşteau. Nu m-am lăsat, fiule! La dorinţa mea, poporul chinez veni pentru a treia oară. Ca o colonie de termite intrară chinezi în ţară! Fiecare luă după putere o canistră cu apă, un bidon, o sticlă, o cană… După ce plecară chinezii din ţară, rămăsesem fără râuri, fără Dunăre, fără Marea Neagră. Doar balta pe care eu pescuisem rămăsese ca o oază în deşertul care era acum ţărişoara noastră scumpă… „Auzi, om bun, dacă nu te superi, poţi să-mi spui şi mie de ce ai mai chemat de două ori poporul chinez dacă prima oară ai văzut cât rău fac ţării?”, mă întrebă peştişorul de aur. Nu mă supărasem şi i-aş fi răspuns dar tocmai atunci a intrat maică-ta şi m-a trezit să duc gunoiul şi să cumpăr pâine… De atunci încerc să visez din nou balta şi peştişorul de aur, ca să pot să-i răspund că pentru a veni la noi chinezii au trebuit să treacă prin Rusia, iar ca să se întoarcă acasă au trecut tot pe acolo. La noi au venit de trei ori, da’ pe la ei au trecut de şase ori!

      Râse cu poftă. Poate de la ochelarii aceia noi pe care şi-i cumpărase din străinătate, vedea gunoaiele de pe străzi, pe care atâţia ani le acceptase ca pe un lucru firesc, vedea mentalitatea oamenilor pe care-i interesa mai mult să nu le meargă vecinilor mai bine decât lor… Trăise fără îndoială şi el un vis, sau o altă realitate, care aici putea fi privită ca un vis, din care ar fi făcut bine să se trezească. Era liniştit în această privinţă: ştia că are ca şi stejarul acela bătrân din faţa blocului rădăcinile adânc înfipte în pământul acesta, că, după puţin timp, îi vor creşte dioptriile şi cu miopia asta mărită va vedea şi el ca toţi oamenii din ţara asta sau mai bine zis nu va mai vedea…

      Banii moşteniţi de la Kanel şi mai ales spiritul lui de afaceri dezvoltat de mic copil, când vânduse pentru a avea bani de buzunar, surprize de la gumele de mestecat, abţibilduri cu fotbalişti, câştigate la şeptic sau la zaruri, apoi când mai crescuse, caiete cu probleme de matematică rezolvate, referate, toate acestea, combinate cu cele mai moderne metode şi tehnici de management occidental, foarte bine însuşite, îl ajutară să-şi deschidă o afacere care, în câţiva ani deveni una din afacerile de succes din oraş.

      Se întorsese din Franţa la fel de slab şi ciolănos cum plecase, dar cu o paloare stranie în obraji, care nu trecuse oricâte cure de fructe, legume, verdeţuri şi vitamine urmase la cicălelile mamei, şi cu o melancolie ciudată în ochi şi-un zâmbet amar încrustat în colţul gurii… Purtase barbă cam un an după întâmplarea aceea tragică şi se bărbierise doar ca să scape de apelativul „părinţele”, folosit disperant de rude şi prieteni. Păstrase totuşi o mustaţă pe care o tunse şi care, la prima vedere, îi dădea un aer destul de caraghios. De fapt întreaga lui înfăţişare era o combinaţie ciudată, între fragilitatea fizică, puterea intelectuală, între visarea pe care o arăta melancolia privirii şi ancorarea extrem de puternică în realitate, de care dădea dovadă prin reuşita în afaceri.

      „Spune-mi că mă iubeşti, îi zisese o femeie privindu-l în ochi, sunt convinsă că nu şti să minţi!”. „Avem încredere oarbă în dumneavoastră, ne pricepem la oameni, altfel am fi dat faliment de mult timp, vă vom împrumuta fără nici o garanţie, dumneavoastră pur şi simplu nu puteţi minţii sau înşela pe cineva!”, îi spuseseră plini de convingere nişte parteneri de afaceri atunci când se oferise să le lase nişte gajuri în schimbul unui împrumut. Da, aşa era, îşi minţea părinţii şi prietenii de atâta vreme despre perioada petrecută în Franţa, se minţea pe sine de atâta vreme că nu are nimic, încât ajunsese să o facă cu atâta naturaleţe de erai convins că spune adevărul, oricât de mare ar fi fost minciuna pe care o debita. „Dacă am darul acesta, trebuie să mă folosesc de el!”, se gândi, şi hotărî să se înscrie în politică. Nu avea răbdarea necesară pentru a aştepta liniştit să-i vină rândul, aşa că se înscrise în cadrul unui partid mic, despre care se glumea că intră într-un autobuz cu burduf, dar care era un partid dinamic şi-n plină accesiune. Atuul despre care am pomenit, situaţia financiară bună, aerul de seriozitate pe care-l inspira, prieteniile legate la chefuri cu liderii partidului, când se dovedea că era printre puţinii care rezistau lucizi până dimineaţa, faptul că se punea accent pe tineri, iar el era un tânăr şcolit peste hotare, cu o afacere de succes în spate, toate acestea se dovediră o reţetă care-l ajutară să urce repede în ierarhia partidului.

      Alegerile veniră pe neaşteptate şi, practic fără să realizeze cum, se trezi deputat, pe băncile Parlamentului. Se obişnui repede cu noua postură: îi plăcea să citească ziarele, să doarmă, iar fotoliile din sala de şedinţe se dovediră foarte comode pentru o asemenea îndeletnicire, nu se plictisea să piardă ore întregi la bufet, iar talk-show-urile şi interviurile în presă şi la televiziune deveniră frişca de pe această cafea ciudată pe care îi plăcea să o bea cât mai des…

      Din Franţa veştile despre Yvonne erau din ce în ce mai proaste. Intrase într-o stare ciudată, de parcă ar fi trăit un vis continuu, cu ochii deschişi, privind un punct fix în tavan, fără să scoată nici un cuvânt. Într-o vacanţă parlamentară plecă să o viziteze.

      Nu, hotărât lucru, femeia pe care o iubise nu se afla în patul acela îngrijit, de spital. Femeia pe care o iubise plecase şi ea demult în zborul acela ciudat în care Kanel şi fiul lui se avântaseră, zburase şi lăsase pe pământ corpul acela prea greu pentru a fi menţinut în aer de aripile ei gingaşe. „Abanosul meu, îi şopti mângâind-o pe păr, suntem încă tineri, revino-ţi şi vino cu mine să trăim din nou!”. Yvonne zâmbea, dar nu către el ci către punctul acela din tavan unde de câteva luni de zile rula un film pentru un singur spectator…

      O mângâie pe faţă. Oasele îi ieşiseră mult în afară, faţa i se supsese. Coborî mâna. Sânii îşi pierduseră tăria care înnebunea bărbaţii pe vremuri, pântecele nu mai putea în nici un caz să repete mişcările frenetice ce trezeau pofte şi vise, ca atunci, când dansa… Doar ochii, ochii aceia mari, căprui-verzui, mai trăiau cu aceeaşi frumuseţe care-l fermecase mereu. Îi luă capul în palme şi-şi fixă privirea în ochii ei. Nimic. Nici măcar un semn că l-ar fi recunoscut.

      Luă încet perna şi o afundă peste ochii aceia care refuzau să-l privească, peste gura care refuza să-l sărute… Apăsă. Mai tare, din ce în ce mai tare, să i se cufunde gândurile în fulgii din perna ce veghease liniştită, atâtea vise. „Du-te, şopti, du-te şi zboară alături de Kanel şi fiul nostru, şi spune-le că nu i-am uitat, că-i port cu mine în gând şi-n inimă oriunde mă aflu…”

      Îi aranjă părul, o mângâie, o privi, cum în sfârşit, doarme liniştită ca un copil, apoi brusc, nu se mai putu controla şi începu să plângă. Aşa îl găsi doctorul. ”Ne aşteptam să se întâmple oricând. De o lună refuză să mănânce şi, cu toate măsurile pe care le-am luat organismul nu poate rezista când pacientul nu vrea să mai lupte. Trebuie să fiţi tare, domnule…”.

      Fusese tare. În ţară nimeni nu bănuise că nu fusese într-un voiaj de odihnă şi distracţie. Doar ochii i se afundau, de parcă boala Yvonnei ar fi fost transmisibilă, din ce în ce mai mult, în visare… „Mai mănâncă şi tu mamă o mâncare gătită, o ciorbă, şi las-o mai încet cu Parlamentul ăla al tău, nu vezi în ce hal ai ajuns?”, îl cicăli maică-sa văzându-l cum arată la întoarcerea în ţară. „Ce să-i faci mamă, dacă interesele ţării o cer? De când un om e mai presus decât patria care i-a dat viaţă şi la hrănit? Eu când mă gândesc la ţărişoara asta a noastră…”, dar nu mai putu continua, izbucni în lacrimi căci în timp ce vorbea era cu gândul departe, la Yvonne, la Kanel, la fiul său… „E un mare patriot!”, gândi maică-sa. „Toată lumea o să-l caute şi-o să vrea să-l aibă aproape de ei. Ptiu!, să nu te deochi, poate peste doi ani te văd ministru!”.

      Fără îndoială, de cele mai multe ori părinţii au dreptate. Nazaret era un om foarte căutat, multe persoane îi cultivau prietenia, iar în ultima vreme începuse să facă acest lucru, foarte insistent, Savros, proprietarul lanţului de restaurante „Ultimul pahar de vin” şi preşedintele „Ligii producătorilor autohtoni de băuturi alcoolice”. Nu prea avea chef de distracţii, de ieşiri, în plus legă această bruscă încercare de apropiere a lui Savros de faptul că, în comisia din care făcea parte tocmai se duceau lupte grele pentru promovarea unei legi care să protejeze producătorii autohtoni de băuturi alcoolice, prin scăderea accizelor la alcool, aşa că îi refuză de fiecare dată lui Savros invitaţiile pe care acesta i le făcea cu perseverenţă. Într-o zi însă, nu mai putu rezista tentaţiei: Savros îl ademeni cu o petrecere la care, dând dovadă că se informase foarte bine, pregătise toate mâncărurile şi cocteilurile lui preferate şi invitase câţiva lăutari care, atunci când îi asculta, îi picurau muzica direct din arcuşul viorii în inimă… „A trecut destul timp de când trăiesc în trecut, viaţa asta-i ca o scară, ea te urcă, ea te şi coboară, trebuie să profit la maxim de situaţia pe care o am, mâine poate voi pierde totul.”, se gândi şi acceptă invitaţia.

      Când intrase pe uşa vilei lui Savros rămase încremenit. De braţul lui Savros stătea femeia pe care o căutase toată viaţa! Era mult mai rafinată, mai elegantă, avea o coafură inteligentă, ce-i îndulcea trăsăturile bărbăteşti ale frunţii şi bărbiei, iar acum ochii aceea superbi, care nu-l lăsaseră să doarmă atâtea nopţi, erau verzi, verzi ca şi cerceii de smarald ce se odihneau atârnaţi de lobul urechilor. Femeia pe care o iubea era nevasta lui Savros! „Să nu râvneşti la femeia aproapelui tău!”, îi trecu prin minte un moment, un gând, repede, ca lumina unei lanterne în negura nopţii. „Fără ea, Dumnezeu nu există!”, decretă, şi se linişti.

      Când ochii lor se întâlniră, se întâmplă acelaşi lucru inexplicabil, pe care-l trăise şi cu Yvonne: se produse o explozie, toţi şi toate dispărură, şi rămaseră doar ei doi, spunându-şi mii şi mii de lucruri, fără să scoată o vorbă…

      Târziu, spre sfârşitul petrecerii, o prinse, în sfârşit, singură şi-i povestise prin câte trecuse până atunci, cât pătimise şi că singura ţintă a lui în viaţă fusese să o întâlnească:

      – Ăăă, nu ştiu cum să încep…, spuse înfruntând cu greu privirea curioasă şi un pic ironică a femeii care aştepta să vadă de ce o invitase de 7 ori domnul deputat la dans şi de fiecare dată îi spusese că trebuie neapărat să-i vorbească, că este crucial pentru viaţa lor viitoare. Doamnă, în copilărie, când am citit despre războiul troian, mi se părea absurd ca atâţia bărbaţi să lupte pentru o femeie. Şi mai absurdă mi s-a părut aşteptarea Penelopei. Mai târziu, în facultate, am ieşit într-o seară să fumez, mama se supăra că-i afum perdelele. De atunci umblu ca un nebun să întâlnesc o femeie pe care până azi, am văzut-o doar de două ori în viaţă, prima dată în seara aceea… Azi am regăsit-o şi-l înţeleg deplin pe Ulise! Merită să faci orice sacrificiu, să lupţi, să înfrunţi apele furioase ale mării, ciclopi, vrăjitoare şi zei, ca să poţi să iubeşti şi să fi iubit cu adevărat!

      Se opri brusc, realizând că începuse să exagereze şi să cadă în ridicol. În plus, fusese timid, lipsit de convingere, roşise chiar de câteva ori, ştia că de când duce luptele acelea nebuneşti cu himere inima lui devenise o colivie de papagali, şoaptele lui de iubire erau picurate de alţii cu arcuşul viorii şi, parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns, cuvintele lui, curioase ca un copil, se opriseră să se joace cu cerceii ei de smarald.

      – Ar fi trebuit să-l luaţi şi pe cel care vă scrie discursurile, să citiţi de două-trei ori înainte ceea ce vreţi să spuneţi şi poate a-ţi fi avut mai mult succes.  Domnule Ulise,  râse ea, îmi pare rău pentru tine, Penelopa nu te-a aşteptat de data aceasta, după cum bine vezi sunt o femeie măritată. De! Dacă nu mi-a plăcut să cos ziua şi să destram noaptea… Te-ai uitat prea mult la telenovele domnule deputat, iar minciunile pe care eşti silit să le îndrugi zilnic în faţa oamenilor şi, probabil cu perseverenţă şi convingere, te-au făcut să-ţi creezi o lume paralelă cu cea reală, în care simţi nevoia să evadezi din când în când!

      – Doamnă sunt nebun, dar sunt nebun după tine! îi răspunse şi plecase ruşinat de întorsătura total neaşteptată pe care o luaseră lucrurile, ştiind că nu are nici un sens să-i spună că discursurile le scrie singur şi de cele mai multe ori improvizează, că oamenii cu care lucrează sunt şeful lui de cabinet, care e cumnatul său, inginer constructor, care conduce o mică afacere comună în acest domeniu, iar secretară este angajată fictiv maică-sa, să-i mai crească pensia… 

      A doua zi, îi păru rău că fusese aşa dură cu el. Era fără îndoială un tânăr inteligent, un om de succes şi, chiar dacă îi venea greu să recunoască se simţise foarte bine cât stătuse de vorbă cu el, iar paloarea aceea ciudată, privirea melancolică, combinaţia aceea ciudată, ca un duş scoţian, între fragilitate şi forţă, felul în care îndulcea cuvintele şi r-ul pronunţat franţuzeşte, o atrăgeau, o atracţie pe care încă nu şi-o putuse  bine defini. Nu! Hotărât lucru, nu ar fi trebuit să fie aşa dură cu el, mai ales că fusese invitatul special al soţului ei şi ştia bine că Savros făcea foarte rar astfel de gesturi…

      Îi făcu rost de numărul de telefon şi, după câteva minute de ezitare, se hotărî şi îl sună.

      – Alo, Ulise, sunt eu Penelopa. Ce-ai zice dacă ne-am întâlni să bem o cafea şi poate mai încolo, te voi lăsa să încerci să întinzi arcul inimii mele?

      – Săă întind arrcul inimii tale… se bâlbâii el, luat total pe nepregătite.

      – Da, ai auzit bine, dar te avertizez, legenda spune că el nu poate fi întins decât de un singur bărbat în lumea asta, iar acel bărbat va fi alesul meu! îi spuse ea pe acelaşi ton serios încât el nici nu ştiu ce să creadă.

      Vorbiră mult, şi atunci, şi în zilele care urmară. În scurt timp, între ei se născu acea stare care-i face pe tineri să vadă inimioare în locul formulelor matematice scrise de profesor pe tablă, să vadă frumuseţea până atunci nebănuită a copacilor, a florilor, să li se facă milă de puii de pisică uitaţi lângă tomberoane şi să se oprească să-i mângâie… Se căutau şi se găseau, fără să-şi fi dat întâlnire, Nazaret profitând la maximum de invitaţiile lui Savros la masă, devenind cel mai înverşunat apărător al legii ce-l interesa, iar ea, mărturisindu-i soţului că viaţa politică o fascinează, îl rugă să-l însoţească în toate întâlnirile cu oameni din acest segment…

      Savros era un vulpoi bătrân. Trecuse prin multe prin viaţă, îndurase multe pentru a ajunge acolo unde era şi ştia că trebuie să îndure şi mai multe pentru a se menţine. Era un rechin, dar în marea în care înota se lovea din când în când şi de aripioarele unor rechini mai mari. Observase privirile dintre cei doi, dar la vârsta lui ajunsese să iubească mai mult puterea, faima, banii, decât soţia. Dacă acesta era preţul care trebuia plătit pentru apariţia legii care proteja producătorii autohtoni de băuturi alcoolice, îl va plăti! Mai târziu, când nu va mai avea nevoie de el, îl va face pe domnul deputat să plătească pentru toate, şi cu o dobândă de 10%! Nimic nu trebuie uitat, nimic în viaţa asta nu rămâne neplătit, asta era deviza cu care plecase în viaţă şi care-l ajutase să ajungă acolo unde era. Aşa că nu ezită nici un moment şi-şi puse planurile în aplicare. Mâine-poimâine venea toamna cu must şi pastramă, avea nevoie ca legea să apară cât mai repede. Cumpără trei bilete într-o staţiune de munte din Elveţia şi-l invită pe Nazaret să-i însoţească în acest mic sejur, departe de soarele care se îmbrăcase în salopetă şi începuse să lucreze fără odihnă la poleitul acoperişurilor caselor. Cu două zile înainte de plecare primi însă veşti rele de la viile de struguri de pe moşie: îngrijitorii se confruntau cu nişte dăunători ce începuseră să atace frunzele. Situaţia scăpase de sub control, se impunea o intervenţie rapidă, în forţă. Prezenţa lui Savros acolo era absolut necesară, mai ales că se anunţa una din cele mai bune recolte din ultimii ani. Nu acceptă însă, sub nici o formă, ca cei doi să nu plece:

      – I-am promis vacanţa asta nevesti-mi încă din noaptea de Revelion, când o apucase nostalgia că în curând va muri zăpada şi o să trebuiască să aştepte un an ca să o vadă iar…, îi şopti Savros confidenţial lui Nazaret. Fă asta pentru mine, prietene, îţi voi rămâne dator!

      Câteodată, Nazaret  era un om foarte uşor de convins, aşa că acceptă şi plecară.

      În cele două săptămâni de vacanţă Ulise şi Penelopa se redescoperiră, în sfârşit, după lungile războaie pe care le duseseră şi după aventurile prin care trecuseră ca să fie împreună…

      Pe lustra din camera de la hotel Nazaret văzu iar, după ani de zile cuplul care îi apăruse atunci, în tinereţe pe lustra din camera lui. Erau însă acum îmbrăcaţi şi stăteau într-o cameră identică cu camera de hotel. Bărbatul îi făcu complice cu ochiul iar femeia îi şopti blând: „Ai văzut că nu te-am minţit atunci, când ţi-am spus că  dragostea este peste tot, este lângă tine, puternică precum fierul şi, o dată şi-o dată, chiar din întâmplare trebuie s-o vezi, când te aştepţi mai puţin, atunci o vei găsi!”. Închise ochii dar, reuşi să vadă în continuare pe cei doi, dezbrăcându-se încet unul pe celălalt, sărutându-se, şoptindu-şi vorbe dulci, mângâindu-se…, şi făcu şi el exact la fel, de parcă patul lor, camera de hotel, el şi Penelopa sa nu ar fi fost decât o proiecţie într-o oglindă ciudată a cuplului de bronz din lampă…  

      Apa curgea fierbinte în baie şi ea se simţea bine căci căldura apei îi aducea aminte de căldura patului. Se spălă încet, abia atingându-şi pielea fină cu buretele, de parcă i-ar fi fost frică că o să spele şi sărutările şi mângâierile lui pe care le simţea pe tot corpul. „Până să îl cunosc pe Nazaret nici măcar nu mi-a trecut prin minte că în viaţă poate exista şi altceva în afară de ce făceam eu.”,  gândi privind spre mica cascadă pe care şuvoiul puternic de apă o năştea în cadă. „Am navigat liniştită pe râul domol al vieţii, până când în faţă mi-a apărut primul buştean: lipsa banilor. L-am dat uşor la o parte, luându-l pe Savros de bărbat. Apoi au apărut alţi şi alţi buşteni. I-am dat pe toţi la o parte, zâmbind fals, cheltuind bani fără măsură, înecându-mi sentimentele într-o cupă de şampanie, luptând şi făcând lucruri nebuneşti pentru nişte copii pe care nici nu-i cunoşteam… Abia acum îmi dau seama că am obosit ducând o luptă care nu avea nici un rost! Viaţa asta e şi dulce, este şi amară, important este, ca atunci când ţi se întinde cupa să şti să bei elegant şi să te saturi. Cât de oarbă am fost! N-ar fi trebuit să cobor, plângând, în nămol, până la glezne, până la brâu, până la gât şi să mă lupt să dau toţi buştenii la o parte… Nu! Ar fi trebuit să mă urc pe turla celei mai înalte biserici din lume şi să-i strig lui Dumnezeu în obraz: „Doamne, de ce nu sunt castor, să mă bucur de fiecare buştean întâlnit?”.

      Îi spuse şi lui toate astea, pe seară, când se plimbau, ca doi puştani, ţinându-se de mână, îi spuse toate acestea în felul lor special, fără a folosi cuvinte, doar privindu-se în ochi. El îi strânse mâna puternic şi o privi tandru, iar ea înţelese că şi Nazaret luptase parcă ar fi fost un nebun, o luptă titanică, să rămână în viaţă, până atunci când o va întâlni, înţelese că şi pentru el viaţa începuse cu adevărat abia din clipa în care se priviseră pentru prima dată.

      Clipele treceau cu repeziciunea cu care fulgii de zăpadă de pe hainele lor se topeau la căldura sobei… Nazaret avea sufletul prins într-o gheară, care-l strângea fără milă. Parcă în ţară nu-l aşteptau părinţii, prietenii, ci plutonul de execuţie… Ieşi afară să fumeze o ţigară. Penelopa era în oraş să cumpere suveniruri şi cadouri. Soarele iubindu-se cu zăpada pură, îl lovi greu peste ochi, îl orbi, dar el reuşi totuşi să vadă extrem de clar urmele acelea albe, pe care ea le lăsase în zăpadă cu ani în urmă, când alergase zadarnic după taxiul în care ea se urcase. Se urî că nu se luase de picior să se arunce după ea, să o prindă şi să o înveţe o matematică ieşită din copertele manualelor, căci era prea absurdă pentru a fi acceptată de savanţi, să înmulţească picioarele lor, alergând împreună, să le adune cu ochii lipiţi într-o privire, să construiască pârghii şi macarale, să ridice infinitul în picioare, să arate că Pitagora e nebun dacă nu crede că cifrele se pot naşte din oameni. „Da, gândi el, cifra opt este martor! Ea poate confirma tot ce vă spun!”, ţipă el fără să-şi dea seama.

      -Ce spui, dragule? îl trezi o voce din visare.

      Era frumoasă, chiar şi aşa, înfofolită în haina de blană, cu gulerul ridicat, ce nu-i lăsa să se vadă decât vârful nasului.

      – Năşteam cifra opt din noi doi, îi răspunse distrat.

      – Vreau cifra şapte, te rog, de acum până la moarte, e tot ce-mi doresc, cifra şapte…, îi intră ea în joc.

      Târziu, în ţară, când Savros îi tăiase toate porţile de a rămâne singur cu ea, înconjurând-o de verişoare adunate de prin ţară, să-şi petreacă vacanţa în capitală, îşi aduse aminte de zăpada mare din Elveţia şi văzu clar pe Penelopa mergând pe stradă şi lăsând patru urme albe în zăpadă. Lumea se uita mirată, căci nimeni nu ştia că pentru a inventa cifra şapte, pe care ea şi-o dorise, din cifra opt, singura născută vreodată din doi oameni, se scăzuse pe el…

      Noaptea nu mai avea somn. Când închidea pleoapele, ochii ei îi apăreau şi se transformau în două rotule care-l purtau bezmetic pe străzi, până când se trezea la uşa ei, ca un câine flămând de carnea şi oasele ei.

      Savros păstra aceeaşi atitudine de prietenie faţă de el, de parcă nu ar fi bănuit nimic din ceea ce se întâmplase. Luaseră masa împreună de câteva ori, dar într-un restaurant, se scuzase că nu-l poate invita acasă: „Dragul meu, am casa de parcă ar fi o grădiniţă. O nebunie, prietene, toate rudele îşi trimit copiii la „unchiul” Savros, în capitală, ca să-i răsplătească pentru notele bune pe care le-au luat la şcoală…   Crede-mă, nici mie nu-mi vine să mai mă duc acolo, d-apoi să supun un prieten la asemenea chinuri!”

      Undeva, într-o cameră luxoasă, doamna Savros, deşi se trezise foarte devreme, deja îşi încălcase o groază de principii pe care le respectase cu sfinţenie în ultimii ani de viaţă: nu făcu alergarea de o jumătate de oră, nu se duse în sala de gimnastică, nu făcuse duş, nu băuse cafeaua, nu se machiase, ci îşi aprinsese o ţigară, îşi umpluse un pahar mare cu votcă şi începuse să se gândească la viaţa ei, urmărind fumul de ţigară ce urca leneş spre tavan… Ciudat, îi trebuiseră 28 de ani ca să-şi dea seama cât de contradictorie poate fi fiinţa omenească… Luptase, de când se măritase, ca să scape de monotonia clipelor petrecute singură în casă, când soţul era plecat cu afaceri prin ţară, împotriva avorturilor, împotriva abandonării copiilor, stătuse chiar două zile într-un sac de plastic lângă un tomberon de gunoi, îndurând cu stoicism foamea, frigul, blitzurile şi întrebările incomode ale reporterilor, doar pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra cazurilor tot mai dese de copii aruncaţi ca nişte pui de pisică la tomberoane, cheltuise sume impresionante de bani pentru copii instituţionalizaţi, făcuse toate acestea şi acum se întreba dacă să păstreze sau nu copilul acela pe care deşi nu începuse să-l simtă fizic, ştia că se luptă pentru viaţă, undeva în pântecele ei…

      Din oglinda mare, sprijinită de perete, o privea o femeie peste care vremea nu trecuse, dacă ar fi fost îmbrăcată cu blugi şi un tricou, având în spate un ghiozdan, ai fi zis că-i o fată de 18-19 ani, care se duce la şcoală. Se apropie şi se dezbrăcă încet, parcă pentru a nu pierde nici un detaliu. Îşi trecu mulţumită mâna pe gât, pe sâni, apoi întârzie mult cu mâna pe pântece, căutând o confirmare fizică a testului…

      Lucrurile se petrecuseră repede, prea repede chiar şi pentru ea. Nu era o fire extrem de calculată, o luase valul de atâtea ori la petreceri, în discoteci, dar asta se întâmpla de mult, în tinereţe… Acum era o femeie matură, avea 28 de ani, deşi chiar ea recunoştea că uneori gândeşte ca o fetiţă, dar cel mai important lucru e că era măritată, şi nu cu oricine, era nevasta lui Savros, marele producător de vinuri şi proprietarul lanţului de restaurante „Ultimul pahar de vin”. Ştia bine că nu îl iubise niciodată pe Savros, o atrăsese maturitatea, felul lui de a râde, abilitatea lui de a vorbi cu uşurinţă atâtea limbi străine, maşina de marcă, puterea pe care i-o dădeau banii, dar niciodată nu-l iubise. Se măritase cu el, pentru că nu-şi putea închipui ca o femeie frumoasă să ducă o viaţă grea şi, în câţiva ani, deveni sub mâna hotărâtă a lui Savros, care o modela ca pe o plastilină, femeia rafinată de acum.

      Tânărul acela ciudat, slab, cu ochelari, cu o mustaţă caraghioasă, apăruse la unul din dineurile date de soţul ei şi nu o scăpase din ochi toată noaptea. O atrăsese de când îl văzuse, mai precis de când se priviseră prima dată în ochi, dar simţise o atracţie ciudată, fără nici o încărcătură fizică, parcă abia se ridicaseră din pat unde făcuseră dragoste ore în şir, iar acum şi-ar fi dorit să stea întinşi pe malul mării, ţinându-se strâns în braţe, să asculte valurile risipindu-se de ţărm, iar apoi să meargă mână-n mână şi să povestească despre trecut… „Dar care trecut?”, revenise ea repede cu picioarele pe pământ. Spre dimineaţă o prinsese singură şi îi şoptise o poveste despre care se întrebase multă vreme dacă este adevărată… Apoi, ceea ce se întâmplase fusese atât de ciudat, încât îi venea să se ciupească, să se convingă că nu visase. Nu, de pe măsuţă, testul de sarcină îi striga: „Totul, chiar şi minciunile, totul este adevărat!”.

      – Sunt gravidă!, îl lovi ea fără menajamente, la telefon. Sunt gravidă, iar copilul este fără îndoială al tău, Savros nu s-a mai atins de mine de când ne-am întors din vacanţă. Sunt gravidă şi nu ştiu ce să fac! şi-i închise brusc telefonul.

      O sună zadarnic, oprise telefonul şi nu-l mai deschise de atunci. O căută zadarnic acasă. Îi deschise o mătuşă care îi spuse ba că doamna nu se simte bine, ba că e plecată în oraş, la cumpărături. După puţin timp, Savros rezolvă elegant problema: cu mic cu mare, verişoare, nepoate, mătuşi, bucătar, plecară la conacul  de pe moşiile sale.

      Nazaret trebui din nou să stea singur în casă, privind la picăturile mari de ploaie, care curgeau doar pentru el, pe care le vedea doar el… Plecă, tot mai des, într-un loc pe care-l ştia doar el, în pădure, unde după ploaie creşteau cuvinte în loc de ciuperci, ca să-şi împrospăteze provizia de cuvinte din congelator, ca să poată răspunde şi părinţilor, şi prietenilor, şi tuturor celor care, neavând ce face, îi puneau întrebări la care el nu avea răspunsuri. În curând viaţa lui se reduse la o ecuaţie cu o singură necunoscută, răspunsul la întrebarea: „Ce să fac să o am lângă mine, numai pentru mine?”. Îi trecură prin minte scenarii absurde: îi va propune lui Savros un târg: toată averea lui contra libertăţii femeii pe care o iubea, va tocmi nişte mercenari să o răpească, vor fugi apoi undeva, departe de lume, pe o insulă nedescoperită încă… Se calmă repede, căci realiza că nu poate merge mai departe din cauza ramei mari şi groase de bronz, a tabloului acela imens, în care şi el va fi un personaj până când mâna neobosită a pictorului va dori să adauge personaje noi şi, din lipsă de spaţiu, îl va şterge pe el…

      Întins pe covor, Lord, câinele lui favorit, se scărpina asiduu. „Iar a luat pureci!”, gândi, şi se duse să cerceteze covorul. In textura generoasă a covorului se lăfăiau doi pureci. Îi pândi să-i prindă, dar se opri năucit: purecii vorbeau. Se uită în jur: televizorul era închis, câinele dormea liniştit şi, oricum el nu ar fi putut vorbi engleza aceea academică, cu accent de Oxford. Era clar, purecii vorbeau!

      – Ptiu!, exclama unul dintre ei, îmbrăcat cu un frac elegant şi cu joben în cap, am plecat de pe corpul unui profesor universitar şi am ajuns în blana unui câine despre care nici măcar nu am certitudinea că are pedigree!

      – Putem să ne considerăm norocoşi, covorul acesta pare un covor persan autentic, n-am ajuns chiar aşa rău… Zilele trecute m-am întâlnit cu prietenul nostru John. Săracul, era zgribulit şi îngheţat tot. „Ce-ai păţit?”, îl întreb, mai mult de complezenţă, căci şti că nu sunt o fire indiscretă. „M-am dus în vizită la o mătuşă şi singurul mijloc de transport pe care l-am găsit, a fost mustaţa unui motociclist. Curent, frig, mă vezi bine cum sunt…”, îmi răspunde el. L-am sfătuit, ca unul care a călătorit mult prin lume, ca data viitoare să se urce uşor, pe piciorul unei stewardese, până ajunge la locul acela cald şi plăcut. „Bine, dar chiar aşa am făcut, dar nu ştiu cum se face că nu am ajuns în avion, ci tot în mustaţa unui motociclist!”.

      Nazaret fusese toată viaţa un om perseverent. Timp de două ore alergă purecii prin casă, cercetă cu o lupă filatelică covorul, făcu febră musculară, dar îi prinse şi îi închise într-o cutie de chibrituri. Mai târziu, le cumpără special un câine cu blana deasă, ca să poată locui confortabil, şi-i folosi în Parlament, în afaceri şi în jocul de pocher, în misiuni de spionaj. Într-o seară, după ce se îmbătă de durere, le povesti toată viaţa lui.

      – Stăpâne, nu vrem să fim nerecunoscători, avem aici toate condiţiile pentru care alţi pureci şi-ar da poate ani din viaţă, dar noi suntem nişte călători, viaţa noastră e legată de drum… Dacă îţi vom da soluţia problemelor tale ne vei elibera?

      Purecii aveau dreptate, într-adevăr singura soluţie pe care începuse acum şi el să o vadă era ca legea lui Savros să apară cât mai repede, ca să aibă un pretext de a merge să o vadă pe Penelopa, să-i vorbească, să o convingă şi să ia o hotărâre împreună… Ideea îi plăcu mult. Cumpără un superb exemplar canin şi-l trimese în Italia la un concurs internaţional, ca să le ofere purecilor o excursie în străinătate, într-un mijloc de transport comod, drept răsplată pentru soluţia dată şi pentru clipele minunate petrecute împreună. Se despărţiră greu, cu lacrimi în ochi, promiţându-şi că vor face tot posibilul pentru a se reîntâlni..

      Legea îi purta numele. Dacă legea intra în vigoare era o victorie şi a partidului pe care-l reprezenta, deci avea şi sprijinul colegilor de partid. Cei câţiva prieteni ai lui din partidele de opoziţie şi cei câţiva prieteni ai lui Savros din partidul de guvernământ erau evident prea puţini pentru ca legea să treacă. Avea nevoie de sprijinul puterii. Partidul de guvernământ avea o majoritate destul de fragilă, maşina de vot s-ar fi îmbunătăţit cu votul deputatului Nazaret. Va fi propriul său Iuda, se va vinde, îşi va călca principiile în picioare, va merge cu capul plecat de atunci încolo, dar se va vinde! Pusese de multe ori în balanţă, pe un taler morala, învăţămintele părinteşti, concepţii, iar pe celălalt imaginea ei şi, ochii aceia verzi făcuseră ca talerul opus al balanţei să fie uşor, ca un fulg… Dacă legea va apare, va îngroşa rândurile partidului de guvernământ!

      – Dragii mei colegi, îşi începu el discursul în Parlament, învăluind cu o privire caldă întreaga sală şi zâmbind relaxat către camerele de luat vederi, ne-am adunat astăzi să vorbim despre alcool. Alcoolul, un rău necesar, pentru care, dacă nu vom face ceva, va deveni prohibit şi de o calitate îndoielnică, căci accizele exorbitante vor duce fie la faliment, fie la comercializarea pe „piaţa neagră”, fie la găsirea unor „artificii” în procesul de fabricare, care să aibă ca efect scăderea costului de producţie. Orice construcţie, pentru a se înălţa trainică şi puternică, trebuie să aibă la temelie adevărul, care pentru mulţi, aşa cum spune şi proverbul: „In vino veritas”, se găseşte pe fundul unei sticle de vin.                                           

      Nu voi insista asupra faptului că în industria producătoare de băuturi alcoolice şi în cea orizontală lucrează o mulţime de oameni care vor rămâne pe drumuri dacă nu vom acţiona ferm pentru sprijinirea acestei ramuri, este un lucru prea evident şi oricum, protecţia socială este unul din planurile în care partidul care conduce destinele ţării, a promis multe…

        Deşi partidul pe care îl reprezint se află în opoziţie, nu pot rămâne orb la numeroasele realizări ale Guvernului, în toate domeniile vieţii economico-sociale, realizări pe care le felicit şi le doresc, ca orice cetăţean ce îşi iubeşte ţara, ca şi în viitor să fie cel puţin tot atât de numeroase! Guvernul a avut câteva victorii remarcabile în lupta pe care o duce. Se mai prefigurează şi altele. Orice victorie trebuie sărbătorită cu şampanie. Haideţi să nu luăm poporului plăcerea de a ciocni o cupă de şampanie după fiecare victorie împotriva mizeriei şi neajunsurilor!

      Aplauzele şi felicitările pe care le primise îi răsunau încă în urechi, şi-i dădeau certitudinea că poate rezolva orice problemă îi va apare în faţă, chiar şi una de chimie.

      Ştia bine ce are de făcut: îşi vându toate afacerile şi bunurile şi cumpără cu banii obţinuţi sâmburi verzi, vrăjiţi, pe care îi arunca pe pământ şi creşteau din ei biserici ale iubirii. Apoi, încălecând pe asin, plecă pribeag în lume, să propovăduiască tuturor iubirea. Înarmat cu o portavoce furată de la un prieten, lider de sindicat, se opri la răspântii strigând:

      – Păcătoşilor, pocăiţi-vă, căci în curând va veni sfârşitul lumii! Ascultaţi cuvântul Domnului Dumnezeul nostru, care naşte noaptea când îşi despleteşte părul, care are irisul albastru când îl roagă păsările să le nască cer să zboare, ascultaţi, el trage cu gloanţe cu sare-n Sfântul Petre, să-l facă să plângă, să ude florile ce suspină de dorul ploii…

      Pocăiţi-vă, ascultaţi cuvântul meu şi iubiţi-vă! Ieşiţi cu puştile, cu sapele, cu furcile şi nimiciţi fără milă, ca pe-o năpârcă, pe toţi cei care au uitat să iubească! Faceţi dragoste, nu război! V-am înălţat biserici, acum vă arăt calea!

      Să nu ziceţi că nu v-am zis, în curând vor ieşi îngerii să se iubească prin cârciumi, vor coborî sfinţii de pe pereţii bisericilor să conceapă copii prin şanţuri…

      Fără îndoială, fără imunitatea parlamentară, drumul lui Nazaret s-ar fi oprit brusc, de la început. Aşa, el continuă lin, fără probleme, mai ales că avu grijă să nu încalce nici o regulă de circulaţie: semnaliză la fiecare intersecţie şi avu grijă să tragă puternic asinul de hăţuri, de fiecare dată când acesta avea tendinţe să depăşească viteza legală de 80 km./h. Drumul spre Mormântul Sfânt al Iubirii, locul în care Savros îngropase sub mormane de blănuri, parfumuri, bijuterii şi alte cadouri scumpe iubirea dintre el şi Penelopa, i se păru nesfârşit, dar era conştient că are o misiune de îndeplinit, aşa că merse mai departe, strângând din dinţi, până când asinul frână, speriat de un foc de armă. „Anticristul, vrea să mă oprească din drum!”, gândi, speriat, dar mulţumit că avusese inspiraţia să doteze asinul cu sistem airbag şi nu se rănise de la frânarea aceea bruscă. Un nou foc de armă îl făcu să coboare brusc de pe asin, să ia repede cheia franceză din lada cu scule, şi să se refugieze în spatele unui copac, hotărât să reziste până la ultima suflare…   

      Analiză situaţia cu sânge rece, prinse curaj gândindu-se la toate filmele cu karate pe care le văzuse pe video, şi în care un maestru ninja doboară, de unul singur, zece-douăzeci de bărbaţi, înarmaţi până în dinţi, apoi se calmă repede: realiză că intrase în pădurea de pe domeniul lui Savros, care fără îndoială îi auzise îndemnul şi, ca un prieten adevărat ce-i era, ieşise să-mpuşte vrăbii şi iepuri păcătoşi, care uitaseră să iubească. Trase asinul de coadă şi de urechi, iar acesta începu să ragă, puternic, insistent, până când  Savros apăru în costum de vânătoare, cu puşca pe umăr.

      – Prietene, a fost greu, dar am luptat cu toate forţele mele şi am învins!

      Savros îl îmbrăţişă puternic şi-l sărută pe obraji. Ascunşi după copaci fariseii zâmbeau mulţumiţi, acum aveau certitudinea că Nazaret este omul pe care-l caută…

      – Victoriile trebuie sărbătorite cu o cupă de şampanie, parcă aşa aţi spus domnule deputat? Pivniţele mele vă stau la dispoziţie!

      Pivniţa îi dădea sentimentul lugubru că se află într-un cavou. Înşirate ordonat pe pereţi, sticlele vechi şi prăfuite îi păreau nişte mumii.

      -Ce  beţi domnule deputat? îl trezi vocea mieroasă a lui Savros.

      – Drumul a fost lung, dezbaterile încinse şi lungi, sunt foarte obosit, aş bea un vin de anul acesta, care n-a apucat să prindă tăria pe care doar anii o dau unui vin.

      Savros îl conduse în dreptul unui butoi şi-i dădu un pahar să guste vinul şi să-şi facă o idee despre el. În timp ce bea, Nazaret văzu în ceaţă, pe ecranul unei sticle prăfuite de vin, un film de groază, în care un bărbat îmbrăcat în costum de vânător scoate încet, din tocul de la brâu, un cuţit mare, de vânătoare, şi înjunghie fără milă, de parcă ar fi un gospodar ce-şi taie porcul, în curte, de Ignat, un om ce bea liniştit amintirile unei viţe de vie… Brusc, de parcă pelicula s-ar fi rupt, filmul se stinse. Nazaret se simţi ridicat cu uşurinţă şi aruncat în butoiul de vin. Răceala vinului îi făcu bine. Se lăsă în jos şi începu să bea cu înghiţituri mari, lacome, căci îi era sete, foarte sete, de parcă străbătuse un deşert şi acum ajunsese, în sfârşit la o oază. Sângele îi striga că s-a săturat să umble prin venele lui, era fără îndoială un sânge beţiv, altfel nu s-ar fi aruncat cu atâta nerăbdare în marea aceea de vin…

      Închise ochii şi începu să înoate liniştit, pentru prima dată, în  marea aceea verzuie, de care-i fusese atâta teamă, apoi începu să se scufunde, mai mult, din ce în ce mai mult, căci o meduză îi şoptise că pe fundul mării se află palatul de cleştar în care locuieşte prinţesa Mării Verzui, iar omul care va ajunge acolo, o va lua de nevastă şi vor trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi…

      Savros se şterse liniştit pe mâini, apoi plecă spre conac, căci se apropia ora petrecerii pe care o dădea în cinstea apariţiei legii şi trebuia să verifice dacă s-au făcut toate pregătirile necesare, iar apoi să facă o baie fierbinte, să se spele de tot sângele ce parcă, oricât insistase, îi rămăsese pe mâini…

      Invitaţii umpluseră sala până la refuz. În capul mesei trona Savros şi soţia lui, parcă mai frumoasă ca niciodată. Penelopa privi vinul roşu, ca sângele, îl gustă, „Doamne, ce vin e acesta, parcă mă sărut cu Nazaret!”, goli paharul până la fund, îşi mai turnă unul, îl bău cu sete, apoi o cuprinse o stare plăcută, de parcă s-ar fi ridicat din pat  după ce făcuse dragoste ore în şir, ca doi nebuni, cu Nazaret… Se întoarse spre Savros, îşi mângâie uşor pântecele, parcă pentru a se convinge că fiul ei, creşte liniştit acolo şi simte şi el gustul excelent al vinului şi-i şopti mulţumită soţului său:

      – Dragule, parcă niciodată nu a fost vinul la fel de bun ca anul acesta…      

 

 

 

 

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*