Puştile de la Poarta Raiului

27.05.13 by

Puştile de la Poarta Raiului

Localnicii îi spuneau, simplu, Tetea Lae. Aveai un năcaz? Nu era bai! Mergeai la Tetea şi te rezolva.“ 57 de ani a lucrat meşterul Nicolae Sterca în uzină. Din mâinile lui au ieşit zeci de puşti unicat. Când l-am cunoscut, prin 1995, multe erau exponate de muzeu sau mândria unor vânători de elită. Între timp, la conducerea uzinei de armament – U.M. Cugir – se succedaseră 16 echipe manageriale. Ei, foştii directori, au fost numiţi, au condus o vreme, au plecat. Tetea a rămas. La fel ca şi pietrele de pe Valea Râului Mare, ca şi cerbii ce trec uneori, la ceasuri de taină, prin Poarta Raiului.
Atunci când am plecat spre Cugir, oraşul ce se răsfaţă la poalele Munţilor Şureanu, nu aveam de unde să ştiu că voi descoperi în zonă personaje de legendă şi legende pe cale de a deveni, sub ochii noştri, poveşti şi istorie. Fabrica de armament a marcat oamenii şi a ferit zona de prea mulţi vizitatori. Contractele de tăcere semnate de muncitori, interesul pentru uzină şi pentru împrejurimi manifestat de fostul dictator Ceauşescu, securişti şi securitate ori, mai nou, agenţi secreţi şi procese înscenate de spionaj, export de armament şi scandaluri iscate de această piaţă obscură, apoi, prin 1995 – 2000, varii interese pentru ruperea uzinei în „bucăţi“, care să devină proprietate privată, sunt numai câteva din motivele care au ascuns multă vreme şi viaţa oraşului, şi împrejurimile cu un farmec aparte.

„De când v-aţi îndrăgostit de puşti?“
Tetea mă priveşte lung de parcă ar vrea să descifreze adevărata întrebare la care mă gândesc. În colţul ochilor îi mijesc lacrimile. Până acum nu i-a mai călcat nici un ziarist în casă. Înainte de ’89 nu era voie, şi după nu s-a mai omorât nimeni cu asta. „În cel mai bun caz, or venit până la uzină, or înghiţit ce li s-o spus ş-or plecat. E o vor­bă…“ Umple paharele cu ţuică, pre­gătin­du-se de poveste lungă. Îşi şterge pe ascuns lacrimile… Emoţia nu l-a părăsit. Vorbeşte ca şi cum s-ar fi mutat în lumea copilăriei. „Lui tare i-a fost dragă uzi­na“, îmi spune, în şoaptă, Maria Ster­ca, soţia meşterului cu mâini de aur. Deşi este de origine cehă – numele ei de fată fiind Maria Harnak – pregă­teş­te masa ca o cugi­reancă ade­vă­rată. Şi, în timp ce pune la locul potri­vit tacâmurile, nu pierde vremea: „Când eram tineri, umbla o vorbă prin Cu­gir: «Dacă Sterca ar vedea o femeie în pielea goală şi o puşcă, el ar lua puşca!»“.

3333O maşină de cusut miniaturală, dar pentru soţia lui. Privită cu atenţie, bijuteria pare realmente turnată… La fel erau lucrate şi armele imaginate de el…
(foto: Iftimie Nesfântu)

Puţini sunt aceia care ştiu că, por­nind din Cugir, pe Valea Râului Mare, pe un drum ce în­cântă ochiul şi su­fletul, se ajunge la Poarta Raiului. Chiar aşa: Poarta Raiului! Locul îndreptăţeşte numele şi nu te mai lasă să pleci. Bănuim că la fel s-a întâmplat şi cu cei care au venit în Cugir şi au văzut uzina mecanică şi bijuteriile – maşini de cusut şi nu numai! – fabricate de meşteri. Însă numai venind aici şi trăind o vreme măcar printre localnici, realizezi că oraşul din vecinătatea Munţilor Şureanu este o adevărată Poartă a Raiului. Că de aici pornesc drumurile cele vechi către cetăţile dacilor şi tot de aici se deschid cărări de suflet către poveşti şi istorie. Meşterul Sterca, inventator a peste 80 de prototipuri de arme şi utilaje, omul al cărui destin se suprapune perfect cu destinul U.M. Cugir, m-a ajutat să descopăr că poveştile şi istoria sunt feţele unei singure monede: România de astăzi. Căci poveştile noastre sunt – atunci când sunt – poveşti adevărate, iar istoria, chiar dacă a fost falsificată în texte poruncite de politruci şi lichele, se poate „citi“ în stare născândă în sufletul şi faptele oamenilor.
 
„Înveţi pe chelea ta“

Nicolae Sterca s-a născut la Cărpiniş-Alba, la 22 martie 1922. La 6 ani a rămas fără tată. Pasionat de maşini şi de bâte – aşa le spune el puştilor -, îşi va găsi cu uşurinţă drumul. La îndemnul unui unchi se înscrie la Şcoala de Arte şi Meserii din Miercurea Sibiului. Anii de şcoală nu vor fi lipsiţi de peripeţii. Printre altele, meştereşte la bancul de lucru o ascunzătoare şi acolo depozitează, pe măsură ce erau gata piesele, o mândreţe de puşcă. Este descoperit, dat afară din şcoală, apoi reînmatriculat. Directorul şcolii l-a înţeles; el putea să facă deosebirea între un copil pasionat şi un infractor. O fotografie din acei ani ne arată un tânăr cu frunte înaltă şi privire pătrunzătoare, care se detaşează de ceilalţi elevi din grup. El însă se autoironizează: „Eram un buş­terete de copil, nu ajungeam nici la umărul celui mai mic dintre ucenici“. Multă vreme va fi complexat de statura lui. Dar asta nu-i va împiedica pe ingine­rii cehi din conducerea uzinei să-l angajeze imediat şi să-i ofere un salariu de invidiat. „Pe atunci încă mai conta ce ştii să faci“, povesteşte meşterul parcă uşor amărât.

„Şi totuşi eraţi un copil. Cum aţi trezit atenţia patronului ceh?!“

Tetea zâmbeşte şi în ochii lui se aprind lumini.
„…Era în august 1938. Când am intrat în fabrică, actuala uzină de armament – Uzina de Sus – mi se părea că am pus piciorul într-o catedrală. La început lucram la normă. Ca toţi ceilalţi. Şi ca să nu pierd vremea, am meşterit un dispozitiv semiauto­mat, ca să fac mai repede unele opera­ţii. Apoi i-am adău­gat un dispozitiv de aruncat. Cum terminam o piesă, dispozitivul o arunca peste capul colegilor, di­rect în coşul colector. Era la vreo zece metri de mine, nu mai fă­ceam drumul până la el. Era prima zi, l-am gătat, i-am dat drumul! Fără să bag de seamă, în spatele meu s-au adunat toţi şefii: pa­tronul, directorul, in­gineri, mai­ştri… Toate piesele nimereau în coş, nici una alături. Atunci, pe loc, mi-au triplat salariul, m-au făcut maistru şi m-au mutat la prototipuri. Şi-acolo am rămas până-n ’84, apoi, rechemat din pensie, până-n ’93…“
 
***
 
Prezent la U.M. Cugir pentru o documentare, insistasem să văd secţia de prototipuri. Aco­lo, câţiva ingineri se căzneau să scoată un proiect după o puşcă aflată în faţa lor, pe un suport.
– Ce lucraţi?, am întrebat.
– Proiectăm o carabină de vânătoare…
– După model?, insist eu, arătând către arma din faţa lor…
– Aaa, nu ştiţi!? Aşa-i la noi. E făcută de Tetea. El o visează noap­tea, o face dimineaţa fără nici un fel de schiţă şi-apoi ne spargem capete­le câteva luni ca să facem proiectul!
Aşa am aflat despre Tetea Lae, meşterul de la Porţile Raiului. Directorul general al uzinei în acea vreme, Florin Bordean, mi-a spus unde locuieşte. L-am sunat şi apoi am mers până acasă la el. Nu era singur, se aflau acolo, la el acasă, o mulţime de prieteni, ce veniseră din Alba Iulia… Întâlnirea, udată cu vin ars şi preparate vânătoreşti apărute ca din senin s-a transformat în chef… N-a mai fost chip pentru nici un interviu… prietenii lui Tetea doreau să se distreze şi aveau un talent nemaipomenit pentru bancuri şi poveşti vânătoreşti. Am revenit într-o altă zi, la fel anunţându-mi din timp vizita. Bătrânul meşter putea să fie plecat la vânătoare sau cine ştie pe unde cu treburi… Nici a doua oară nu era singur, alţi prieteni, alte bancuri, acelaşi chef… La fel şi a treia oară, a patra oară, a cincea… Nu mă puteam muta la Cugir. Şi nici nu-mi era la îndemână să fac atât de des drumul de la Bucureşti… După cele câteva încercări ratate mi-a venit şi mie mintea la cap. Urma să fac o deplasare la Oradea şi cum trenul trecea prin Alba Iulia, am plecat cu o zi mai repede. Am coborât fără să anunţ pe nimeni în gara din Alba Iulia, am cerut o viză de întrerupere a călătoriei, am luat un taxi – distanţa până la Cugir fiind mare, îmi pregătisem din timp şi banii necesari – şi glonţ, fără nici un telefon, ajung la destinaţie. Tetea era acasă, el şi nevastă-sa… care, iute, mi-a propus insitent să mănânc mai întâi ceva… Veneam de pe drum şi gazdele mele doreau să fie ospitaliere… Am insistat şi eu să amânăm masa… Dacă doriţi şi se poate, mă puteţi găzdui la dv până mâine?… Nu se poate că, ştiţi, … Bine, dar vă rog, amânăm masa; să fie înainte de plecare… Am de făcut un drum lung… I-am convins… O jumătate de oră, până când au ajuns prietenii din Alba Iulia cu maşinile (!!!) am avut răgaz să-mi fac interviul dorit… Pe urmă, cheful, bancurile şi …după ce limbile s-au dezlegat, curiozităţile celor veniţi, dornici să cunoască mai multe despre mine…

Prima bâtă a fost pentru Regele Carol

În 1939 – avea doar 17 ani – va lucra prima bâtă, un automat „Oriţa“ de calibru 9 mm, pentru Regele Carol. Venise la Cugir împreună cu Duduia (evreica Elena Lupescu, precizează Tetea) şi a ţinut neapărat să-l va­dă pe tânărul Sterca. Nu trecuse nici un an de la isprava cu arun­că­torul de piese… Pentru meşterul de­venit prea repede celebru aceas­tă nouă ispravă va fi începu­tul unei lungi serii de bâte unicat ce vor stârni admiraţia cu­noscătorilor din sfe­rele înalte.
4444

În ’45, imediat după război, în uzi­nă se produce un ade­vărat cutremur. Schim­bările se ţi­neau lanţ, fostul şofer al directorului capitalist ajun­ge director sub comunişti. Dar buşteretele nu avea treabă cu asta. El va realiza de la A la Z prima maşină de cusut din România pe care a botezat-o „Casnica“. „Fain a fost! Am demontat piesă cu piesă o maşină Singer, le-am făcut apoi singur, modifi­cându-le după mintea mea, şi când le-am asamblat a ieşit altă maşină!“ Lotul zero a fost şi cel mai căutat. 50 de maşini „Casnica“, una şi una, plecau către vârfurile politice ale puterii de la Bucureşti ducând cu ele şi numele lui Sterca. Tetea continua să meşterească.

11111

„Nu lucram după nici un fel de schiţe. Le scoteam de la mine din cap. Uneori visam noaptea cum trebuie să fie o piesă şi dimineaţa o făceam…“ „De unde ştiaţi cum să le faceţi?“ „Nu ştiu! Nu aveam hodină până nu rezolvam o piesă, până nu găseam o formă mai simplă, o îmbinare ascunsă. Mi-or plăcut bâtele, asta e. Şi-apoi, să vă spun un lucru: de învăţat înveţi pe chelea ta. Altfel îi degeaba!“ „Şi cum de-aţi început să le spuneţi bâte?“ „No, asta-i bună! Păi, trebuia să vorbesc la telefon cu cei din Bucureşti, no. Şi nu puteam să le spun: «Am gătat puşca!». Aşa că spuneam: «Am gătat cu bâta!». Iar la cartuşe le spuneam bomboane. Că ştiam că se ascultă telefonul. No, aşa a fost. Ce să facem?!“
 
Un AKM, „de buzunar“, pentru prinţişor

Devenit cunoscut în cercurile profesioniştilor din ţară, meşterul Sterca va fi căutat de toţi colec­ţionarii de bâte. A făcut o bâtă pentru Chivu Stoica, a fost cu el la vânătoare în pădurile de lângă Ploieşti sau în Ţara Făgăraşului, a lucrat comenzi speciale pentru ruşi ori pentru demnitarii din Franţa. Când a venit la putere clanul Ceauşescu, firesc, a lucrat şi pentru ei. De aici i s-a tras şi porecla. Continuând bunele obiceiuri de a vorbi cifrat, meşterul i-a spus lui Ceauşescu „Tetea Lae“. Iar cugi­renii, oameni cu umor, au transferat porecla asupra meşterului. Şi „Tetea Lae“ a rămas şi astăzi. Prin ’83, Tetea a gătat prima bâtă pentru Ceauşescu: un AKM miniatural, de calibru modificat, doar 5,6 mm, cu un încărcător de 20 de cartuşe. Avea un pat rabatabil, din lemn de nuc. Tetea a ofe­rit personal „întâiului vânător al ţării“ bijuteria chiar de ziua lui. Apoi a ajuns în colecţia lui Nicu Ceauşescu. A fost reţinută la „re­voluţie“, când prinţişorul a fost arestat de cei care apărau clasa muncitoare de puhoaiele de tero­rişti. Ulterior, s-a pierdut urma acestei arme unicat. Dar şi după ’83, Tetea a născocit fel şi fel de bâte. Unde sunt ele? Tetea Lae răspunde sec: „Nu cunosc!“. Ne des­chide însă o valiză plină cu decoraţii şi medalii… Averea lui! Pe un panou, aflat în veranda casei din Cugir, acolo unde are şi atelierul, păstrează încă o felicitare oferită în 1984 de cole­gii de la Pro­totipuri: „La mulţi ani, tete!“.
 
66666

Cartea de muncă şi, alături, câteva din decoraţiile primate de meşter…

55555
 

22222Tetea Lae, aşa cum l-am cunoscut (1995, toamna);
foto: Iftimie Nesfântu

…Pe veranda casei lui Tetea, aflată sub dealul cetăţii – o cetate dacică de pe vremea lui Burebista – e răcoare. Pe peretele casei, în loc de cuier, un trofeu de cerb carpatin. Atârnă de el o puşcă miniaturală pentru nepot. Nu departe, peste casele acoperite cu ţiglă ale oraşului, de sus, se văd munţii. Sunt atât de aproape că poţi să puşti cerbul din veranda casei lui Tetea Lae, meş­terul de la Poarta Raiului.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. soare carmen

    ….cuget….ce anume sa spun din toate cite le gindesc…..si (RE ) evaluez…..

  2. un român din Australia

    Oameni dragi, nu mai staţi şi cugetaţi… E nevoie de acţiune… concertată. Am avut şi avem încă minţi geniale şi meşteri cu mâini de aur… aveam doctori care fac minuni cu te miri ce… un întreg tezaur. Reţineţi însă: dacă nimeni nu scrie despre ei e ca şi cum toate acestea şi toţi câţi sunt n-ar exista. Doar cunposcuţi, promovaţi, ei pot fi modele şi îndemn pentru tineri, pentru copiii şi nepoţii noştri… Speranţă şi vise! Scriitori şi jurnalişti precum autorul relatării de mai sus sunt rari… Dacă mai sunteţi în inima voastră români, indiferent în care colţ de lume ori de ţară trăiţi, ajutaţi-i… Vom dăinui cât vor fi astfel de condeieri care să caute, să scormonească toate ungherele şi să scrie cu suflet despre locuitorii acestui spaţiu aflat la răscruce de vremi şi de drumuri… Cât vor fi oameni care să găzduiască în publicaţiile lor astfel de scrieri… Citind cele scrise de dl Iftimie Nesfântu – probabli un pseudonim – regret că mi-am părăsit ţara. Un român (Australia)

  3. Cornelia Stancu

    Tetea Lae reprezinta o generatie de mesteri populari, inteligenti, care s-au nascut intr-o epoca pe care cei mai tineri nu o stiu decat din scrierile publicate si povestile bunicilor.Acolo, in Muntii Apuseni, el este cunoscut pentru maiestrie, rabdare, unicitate si cumsecadenie.Bâtele maiestrite cu multa munca si har nu pot fi inlocuite nici de timp si nici de alte maini deoarece Uzina este pentru toti, o amintire.
    In constiinta colectiva, Nicolae Sterca este un om apreciat. Ce poate fi mai frumos decat sa ramai in arealul nasterii tale, sa fii salutat cu respect de semeni si sa pleci mandru de trecerea ta?

Leave a Comment

*