Puncte de vedere: Monarhia salvează România sau o jefuieşte?!

12.02.15 by

Puncte de vedere:  Monarhia salvează România sau o jefuieşte?!

„La 23 august, regele Mihai a lichidat monarhia.
Nimeni şi nimic nu o mai poate restaura”.
Pamfil Şeicaru

M-am lăsat, multă vreme, pradă îndoielilor privind abordarea acestui subiect: cum vor reacţiona „regaliştii noştri” (chiar unele instituţii ale statului, inclusiv TVR), obişnuiţi să se scrie numai de bine despre aşa-zisa Casă Regală românească (deşi un proverb românesc zice că numai despre morţi se scrie de bine). Sunt atâtea „case regale” în România postdecembristă în acest haos politico-democratic astfel încât te întrebi cu nedumerire, care „casă” e mai mare, cea a fostului rege sau cele ţigăneşti.
Trebuie să menţionez că nu sunt un antimonarhist. Recunosc meritul primului rege, Carol I, în evoluţia şi modernizarea ţării (dar nu exclud nici meritele deosebite ale lui A.I. Cuza şi ale Brătienilor), ale nepotului său, Ferdinand, al reginelor care s-au integrat climatului sufletesc românesc: Elisabeta (Carmen Sylva, ca pseudonim literar) şi Maria. Am scris şi înainte de 1989 (chiar dacă numai în treacăt) despre meritele monarhiei române. După 1990, am reeditat cartea lui G. Coşbuc, Războiul nostru pentru neatârnare povestit pe înţelesul tuturor (ediţie şi prefaţă de Andrei Grigor, Scrisul Românesc, 1995) şi Însula Şerpilor.
Mai mult, am reeditat şi prefaţat Poveştile Peleşului, de Carmen Sylva, în 1991, în care vorbeam despre originea şi rolul casei imperiale şi regale Hohenzollern-Sigmaringen, readucând în actualitate biografia şi creaţia reginei scriitoare: „Cu pioşenie nedisimulată faţă de limba română şi ţara sa adoptivă, regina Elisabeta […] a privit cu interes ţăranul român, i-a studiat atent firea, limba, traiul […]. Femeie de spirit, iubitoare de pictură şi muzică, întreţinând relaţii benefice cu artiştii vremii, amintindu-ne de energiile domniţelor noastre din trecut, aplecată spre realităţile patriei sale adoptive nu numai din complezenţă, dotată cu talent literar şi putere de muncă prea puţin obişnuită, mai ales în cazul aristocraţilor, cu o operă literară vastă, Carmen Sylva îşi are locul ei binemeritat în peisajul literar românesc. Readucerea ei în actualitate se constituie într-un act recuperatoriu” (p. 8). Am scris despre întâlnirea istorică între regină şi M. Eminescu.
Cu gând curat, am trimis această carte fostului rege Mihai de România, la Versoix-Geneva, dar spre surprinderea mea neplăcută, după aproape şase luni primesc un răspuns anost, distant şi strict birocratic şi fără ştampilă, semnat de un oarecare Sandu. Deci, fostul rege nu s-a ostenit nici măcar să semneze această scrisoare, deşi în România a primit o educaţie aleasă, pe banii românilor (4 elevi în clasă, profesori de talie universitară etc.).
M-am bucurat când fostul preşedinte Ion Iliescu i-a permis intrarea în ţară (după o primă tentativă eşuată), faptă firească dintr-un anumit punct de vedere. Cele mai vechi state europene de cultură şi civilizaţie, Grecia şi Italia, au avut monarhii, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care le-a abolit imediat, datorită atitudinii monarhiilor respective în timpul conflagraţiei mondiale. După război, nu le-a permis să revină în ţară nici măcar urmaşilor acestora, dar să le mai dea şi averile înapoi. Chiar în Bulgaria, ţara comparabilă cu noi, fostul rege n-a venit ca … rege, ci ca prim ministru şi a sprijinit efectiv intrarea ţării sale în structurile euroatlantice.
La noi ca la nimenea. Să urmărim evoluţia regalităţii române în timpul şi după domnia lui Ferdinand. Năstruşnicul prinţ moştenitor, Carol al II-lea, părăseşte armata română aflată în plin război (pentru care trebuia să i se aplice Legea marţială pentru dezertare) şi se căsătoreşte la Odesa cu Ioana Lambrino, încălcând şi statutul Casei Regale. Consecinţele se văd şi azi: statul român i-a asigurat o rentă viageră fostei soţii spre a pleca din ţară, cu fiul său, Carol Mircea. Urmaşul acestuia, prinţul Paul (n. la Paris, în 1948) a fost recunoscut recent de un tribunal românesc ca descedent regal şi solicita ca atare averi imobiliare (inclusiv Biblioteca Centrală Universitară „M. Eminescu” din Bucureşti), pământ şi păduri, punându-şi ca naş al copilului său pe însuşi preşedintele de atunci al României, „incoruptibilul” Traian Băsescu. Când e vorba de privilegii moştenite prin naştere, fără scrupule înainte!
ned5

ned2

ned3

ned4
Priapicul prinţ, ulterior rege, Carol al II-lea, se face remarcat şi de alte fapte „mari”: încearcă să-şi împuşte fratele, prinţul Nicolae, glonţul atingând-o pe regina Maria, care s-a interpus între ei (vezi scrisoarea reginei către fiul său, Carol al II-lea); şi-a detronat fiul, pe Mihai, şi-a umilit mama, pe europeanca regină Maria, reducându-i sprijinul financiar, lăsând-o să moară aproape în sărăcie, în străinătate, speriindu-se de popularitatea reginei şi atunci când sicriul său a fost adus în Ţară, în 1938; a dizolvat partidele politice, înfiinţându-şi propriul partid „Totul pentru ţară”. Când ţara a ajuns la ananghie, prin pierderea Transilvaniei (Diktatul de la Viena), a Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţa (prin Paktul Ribbentrop-Molotov), Carol al II-lea a fost nevoit să-l elibereze, din domiciliul forţat de la Mănăstirea Bistriţa din Vâlcea, pe generalul Ion Antonescu. Când i s-au adus în ţară, la Curtea de Argeş, osemintele pământeşti din Portugalia, fiul său, Mihai n-a participat la ceremonie; amanta sa, Elena Lupescu, deşi îi devenise soţie cu acte, n-a fost inclusă în cripta regală..
Noul rege, Mihai, a coabitat cu legionarii, a îmbrăcat chiar haina verde. În timpul războiului „sfânt”, antibolşevic, tânărul rege a fost alături de Antonescu, a mers chiar pe frontul de răsărit, a fost, deci, o colaborare benefică pentru Ţară şi monarhie.
Dar, a venit actul istoric de la 23 august 1944. Brusc, regele Mihai se întoarce împotriva mareşalului, nu preia stadiul tratativelor pe care Antonescu le purtase cu Stalin, îl arestează şi îl predă sovieticilor. La acest act, n-a fost prezent decât reprezentantul comuniştilor, Emil Bondăraş (o comunitate de circa 500-800 de persoane, prosovietică şi antinaţională). Partidele istorice, Liberalii şi Ţărăniştii, n-au participat şi nici n-au fost consultate.
În istoria noastră, prea încărcată de războaie, domnitorii şi primii doi regi au fost în fruntea oastei lor. Regele în funcţiune, Mihai, după ce l-a predat pe Antonescu şi a lăsat trupele sovietice „eliberatoare” să-şi facă de cap în România, fuge din Bucureşti tocmai în Gorj, la Dobriţa. În suita sa era şi doamna Antonescu, pe care Mihai a predat-o ca pe o valiză sovieticilor, veniţi cu un camion s-o ridice.
Dar, colaborarea Mihai-Stalin nu s-a oprit aici. A semnat, cu mânuţa lui, decretul de numire a primului ministru Petru Groza, drept pentru care a primit de la odiosul şi criminalul său aliat o decoraţie şi un avion (drept cadou). Colaborarea „fructuoasă” doar pentru ei doi (şi dezastruoasă pentru Ţară) a mers mai departe, regele Mihai, după o scurtă şi ineficientă grevă regală, semnează toate decretele pe care le-a dorit Stalin. A semnat şi a fost în Parlament pentru legiferarea alegerilor din octombrie 1946, câştigate de partidele istorice. Regele Mihai a oficializat astfel cele mai mârşave încălcări ale democraţiei. Când Stalin n-a mai avut nevoie de el, l-a aruncat la coşul de gunoi ca pe o hârtie igenică, la 30 decembrie 1947, iar bravii ofiţeri români, politicienii, preoţii şi intelectualii de marcă au înfundat temniţele bolşevice din România.
Mihai Pelin şi Romoşanu au publicat în 2006, Marele rapt regal, prin care argumentau că fostul rege n-a plecat chiar cu puţine obiecte, dovadă tablourile celebre scoase la licitaţie în străinătate (tablouri neconsemnate în lista oficială).
În străinătate, fostul rege şi-a întemeiat o familie, Dumnezeu i-a dăruit cinci fete, dar nici soţia sa, nici fetele sale, nu au vorbit şi nu vorbesc limba română. Doar Margareta, de 25 de ani de când a venit în ţară, se străduieşte s-o vorbească (spre deosebire de Raed Arafat, care şi-a însuşit aproape perfect limba română şi a făcut ceva concret pentru ţara sa de adopţie).
Nu numai că nu le-a învăţat limba ţării peste care a fost rege, dar nici nu le-a educat cum trebuie. Dovadă, Irina, arestată în SUA (stat democratic) pentru fapte ilegale. De celelalte surori, nu prea se ştiu multe.
Margareta, dornică de împăunare, a modificat, din proprie iniţiativă, Regulamentul Casei Regale, deşi, se ştie, că acest regulament se modifică doar într-un stat monarhic, de către Parlamentul ţării. Prinţul Nicolae a fost uzurpat, practică des întâlnită în familia regală românească, începând cu Carol al II-lea.
Acum câţiva ani, au venit în România, purtătorul de cuvânt şi avocatul familiei Hohenzollern-Sigmaringen, spre a oferi unele lămuriri absolut necesare privitoare la interzicerea folosirii numelui familiei regale, la „prinţul” Duda. Strict legal, spuneau ei, Mihai trebuie apelat cu „fostul rege Mihai”, iar soţia sa nu este regină pentru simplul fapt că nu s-au căsătorit când Mihai era rege.
Cu toate aceste clarificări a unor specialişti în domeniu, noi continuăm să-l slugărim ca rege, pe el şi pe fiica sa, Margareta, îi dedicăm „Ora regelui” la TVR, o televiziune publică, plătită din banii noştri (emisiune datând din timpul guvernării USL!?), îi organizăm alte manifestări promonarhice, astfel încât te întrebi dacă România este ţară republicană sau monarhică? Am avut recent un regim de tristă amintire, dar asta nu ne dă dreptul de a-l declara rege pe… fostul rege (paradoxal, Băsescu a avut dreptate în privinţa raportului Rege-Mareşal-Stalin!).
Ţara, în schimb, îi este la picioare. Nu România profundă, din fericire. I se ridică statui (La Craiova, în anul martirilor Brâncoveni, lui Mihai i s-a ridicat o statuie, între Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi Universitate, el fiind considerat ctitorul acestei instituţii superioare de învăţământ, deşi Universitatea a fost înfiinţată, prin decretul lui N. Ceauşescu, la… 27 august 1965. O fundaţie craioveană a cerut familiei regale să sprijine refacerea grupului statuar „Asta-i muzica ce-mi place”, dedicat lui Carol I şi Războiului de Neatârnare, dar a fost refuzată).
Este făcut cetăţean de onoare de către diverse primării, dar el n-a onorat nicio astfel de înnobilare.
La Săvârşin, un grup de colindători au venit să-l colinde de Crăciun; i-a primit… în garajul casei „regale”. Copiii ţăranilor veniţi cu colinda nu meritau să fie primiţi nici măcar în holul „regal”. N-au sânge albastru.
La unele posturi de TV mai scapă câte o informaţie: Fostul rege a dat statul român în judecată pentru încă şase ha la Săvârşin, precum şi Ministerul Mediului pentru o mică nedreptate. Vom şti oare averea reală a familiei fostului rege Mihai şi a prinţului Paul de România? Poporul român merită să cunoască adevărul despre fostul său rege?!
Recent, la Ateneul Român a avut loc un spectacol dedicat celor 25 de ani de când „prinţesa” Margareta a venit în România, spectacol la care au participat şi oameni politici, mulţi fără coloană vertebrală, demnitari ai statului republican, dar slugarnici ai monarhiei. Pe când vom sărbători „n” ani de la primul scutec schimbat al „prinţesei”. Credeam (sau speram) că am trecut peste cultul personalităţii lui N. Ceauşescu, cu acelaşi atribute pompoase: „epoca de aur”, „geniul Carpaţilor”, „savantă de renume mondial”, rostite chiar de unii intelectuali veritabili (O. Paler, D. Popescu-Dumnezeu etc.)
În legătură cu personalitatea fostului rege Mihai, pun în dezbatere publică unele probleme:
1. S-a afirmat şi se mai afirmă încă că mareşalul a greşit trecând cu armata română peste graniţele Basarabiei, peste Nistru, războiul devenind astfel unul de agresiune. Orice om cunoaşte din istoria militară că într-un război mergi în ofensivă nu numai până la un anumit aliniament, ci până la înfrângerea duşmanului. Trecerea Nistrului a avut aprobarea regelui. De ce nu suntem acuzaţi şi după întoarcerea armelor, armata română mergând până în Munţii Tatra. Erau teritorii româneşti acolo?
2. Franţa, ţară culturală şi civilizată, şi-a decapitat ultimul monarh în 1789. Palatul Versailles a fost construit de regii Franţei. S-a pus vreodată problema ca moştenitorii acestei monarhii să revendice acest palat? La noi, cum a fost cedat Peleşul, Peleşorul şi alte mari palate? În ce condiţii?
3. De ce prinţul Charles, moştenitorul Coroanei Britanice, care ne-a popularizat pe plan mondial ţara şi oamenii ei, nu s-a întâlnit niciodată, în România, cu fostul rege?
4. la Budapesta, la 16 iunie 1989 (când încă nu căzuse niciun regim politic esteuropean, dar în culisele diplomatice internaţionale se stabilise această cădere) s-a semnat o Declaraţie între membrii Forumului Democratic Maghiar şi Român, conform căreia „Transilvania a fost un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios […] Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi la autonomie culturală a fiecărei naţiuni trebuie garantat. Realizarea sa implică, printre altele, asigurarea unei şcolarităţi de toate gradele în limba maghiară, inclusiv reînfiinţarea Universităţii maghiare din Cluj”. Am auzit cu toţii de aceste demersuri în ultimii 25 de ani, în fruntea acesteia fiind Laszlo Tökes, premiat de fostul preşedinte al României. Declaraţia a fost transmisă la BBC, la 18 iunie 1989, apoi prin „Europa liberă” şi „Vocea Americii”. Cei şase români semnatari sunt: Stelian Bălănescu, Mihnea Berindei, Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), M. Korne, I. Vianu, Dinu Zamfirescu, ulterior fiind semnată şi de Neagu Djuvara, Paul Goma, Virgil Ierunca, E. Ionescu, Monica Lovinescu, Vladimir Tismăneanu, Doru Braia etc. Spre cinstea sa, Ion Raţiu a scris în Românul liber din 9 sept. 1989: „Declaraţia a făcut un mare deserviciu istoriei şi chiar viitorului poporului român. E prima dată când un grup de români a recunoscut implicit că Transilvania nu e pământ românesc, că ne-am format acolo împreună cu ungurii”. Pentru această declaraţie, Ion Raţiu a fost marginalizat chiar de propriul său partid sau de Convenţia Democrată, în timp ce semnatarii sunt consideraţi mari patrioţi şi ne dau lecţii de patriotism şi moralitate.
Dar, gravitatea cea mai mare o constituie semnătura fostului rege Mihai pe această Declaraţie, la 4 iulie 1989, iar comunicatul de presă al Casei Regale consemnează că acest act „exprimă convingerile sale [ale lui Mihai, n.n.] privind relaţiile între popoarele român şi maghiar”. „Inconştienţă sau trădare” se arată nedumerit reputatul istoric Al. Amititeloaie, comunicând şi comentând această Declaraţie (revista Lumea, nr. 6, 2014, p. 84-91).
De ce n-a fost popularizată această Declaraţie în perioada postdecembristă? De ce fostul rege Mihai n-a făcut nicio referire? De ce aceşti semnatari s-au plimbat/sau se plimbă în spaţiul public scris şi audiuovizual, influenţând opinia românească? Dacă este considerat act de trădare, ce pedeapsă se cuvine?
Sunt multe întrebări fără răspuns. Ex-regele nu se lasă intervievat (un istoric ar scoate o carte dintr-o astfel de convorbire).
În epoca contemporană, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, monarhiile au dispărut sau au un rol pur decorativ. Chiar monarhia britanică face eforturi spre a-şi menţine supremaţia.
Dar la noi, ca la nimenea. Vrem întoarcerea unei monarhii care a coabitat forţat şi lamentabil, timp de trei ani şi jumătate, cu puterea bolşevică de la Bucureşti şi Moscova.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*