Puiul de pădure

05.11.12 by

 

1. Şi totuşi…

 

Cum pot cuprinde mai elocvent în cuvinte asaltul de emoţii, fapte, amintiri, cutezanţe, proiecte, muncă, tristeţi, care se cuprind în personalitatea fiului meu?

Echipa care suntem rezista de 27 de ani; redutabil; ne-am cunoscut într-o perioadă grea a sufletului meu; probabil asta a sudat echipa noastră; era-punctul meu de sprijin într-un univers ostil; nici cu el nu era uşor, dar era greu altfel; şi iubirile dor uneori; la început şi iubirea lui a fost un disconfort fizic, atenuat din mers; ne-am pregătit pentru întâlnirea noastră, fiecare în felul lui; eu făcându-mi curaj „…găină că te tai“, el asimilând fiinţa mea în fiinţa lui, să devină puternic, atât de puternic să se nască; apoi totul a devenit simplu; pe nesimţite, am învăţat să-l ajut, iubesc, îndrum, protejez, şi nici el nu s-a lăsat mai prejos; un bun învăţăcel; etapă cu etapă, mi-a întors toate acestea;

am crescut împreună; cu el şi pentru el am recreat universul; am făcut primii paşi, am spus prima oară mama, am învăţat să recunoaştem culorile

alb este atunci când ninge şi e cald în casă şi vine Moş Crăciun pentru care am învăţat din prima mioriţa în loc de căţeluş cu păru creţ care a venit mult mai târziu; când păşim cu grijă prin noroi să nu strivim ghiocelul; când trece ceaţa, sau norii, peste şaua muntelui; când paşte calul în pătratul lui de fâneaţă; când oferi ceva, orice doar că vrei să vezi zâmbet şi nu lacrimi; şi când înfloresc pomii;

roşu este atunci când coboară soarele în mare, obosit de o zi de drum; culoarea traseelor de creastă, în orice domeniu; înalte dacă sunt accesibile iarna, joase, dacă accesibilitatea e permanentă; aşa am învăţat încă o dată anotimpurile; sângele ce nu trebuie risipit; macii, promisiuni de flori, care mor ca un suspin în mâinile excursioniştilor; tensiunea imaginaţiei în adolescenţă; fructul oprit..

albastru este atunci când, întins pe iarbă, nu ştii dacă valurile ce te adulmecă sunt cer, mare, speranţă, sau flutur; doi ochi privesc senin, înălţător de albastru şi dau verdicte sufocante, şi tot ce înseamnă speranţa;

curcubeul toate celelalte culori pe rând şi amalgam, emoţii…

să deosebim mirosurile:

al banului muncit de cel al banului furat; al minciunii, uf, urât mai miroase, al fricii, al focului de tabără scânteind a esenţă de brad, al reuşitei, al loviturilor sub centură,

să ne apropiem de-oameni, direct, fără temeri, zâmbind, umăr de sprijin, etapele; asta am descoperit târziu şi doar graţie crengii de brad şi celui de-al cinci-lea munte

să depăşim situaţiile conflictuale, cu mine negociator,

la doi ani când zâna jucăriilor a luat totul din jurul lui că era distrugător, am pus o vorbă bună pe lângă ea şi promisiuni că puiul de om va avea grijă de tot ce-i va aduce înapoi;

şi cu zâna cărţilor am făcut la fel; când a murit pe noptieră cartea aia mototolită şi cu pagini rupte, roşie toată de sângele scurs până la moarte, am intermediat conflictul promiţând în numele partenerului meu că vom păstra cu sfinţenie sufletul din cărţi, ferit de orice durere;

şi cu câinele de la stână am negociat că, dacă primeşte o mângâiere, învaţă să dea din coadă;

şi cu munţii, când mai tunau printre brazi a furtună; noi nu ne speriem de întuneric, dacă şi ei nu trimit nici un urs în recunoaştere;

cu copiii din faţa blocului, o să-i las să-mi spună: săru’ mâna tanti mama lu’ Vlad, dacă nu mai fură ventilele de la roţi;

cu chimia, a cărei corijenţă nu se trece cu şpagă, se trece cu meditaţii; şi câte încă…

Drumul prieteniei noastre şerpuieşte an de an, mereu îmbogăţit în detalii; victorii sportive, încercări de viaţă, reuşite; am învăţat împreună, am reuşit împreuna, am suportat împreună tot ce era de suportat; chiar şi pe Mişu o iubim împreună;

mereu alături şi în competiţie unul cu celălalt; şi, paradoxal, camaradul meu are doar el principii de viaţă, gânduri benefice şi proiecte pe care le implementează dintotdeauna în echipa noastră; vai, ce literar mă exprim.. viaţa ca joc, educaţia ca joc,

şi curcubeul iubirii noastre, permanent…

 

2. Naşterea Evei, sau despre căderea în miere

 

Stăteau cuminţi, aproape ca două şcolăriţe, aşteptând ca asistenta să le invite în cabinet; mama şi fiica, legate prin iubire şi despărţite de morală, de etică, de reguli, de obişnuinţe… adevărul pentru care aşteptau pe coridorul spitalului era unul singur, modul lui de percepere era total diferit; nici acum nu ştiu cine a greşit şi unde …..

MAMA, folosesc cuvântul ca pe un simbol, ardeleancă pentru care albul e alb şi negrul-negru, înţelegea divorţul fiicei ei dar nu-l putea accepta; nu o dată rostise anatemizant reproşul „m-ai făcut de râs în neam”, că era la mare preţ părerea surorilor, a cumnatelor, a vecinilor din curte şi a colegilor de serviciu…o femeie divorţată cădea fără drept de apel la marginea consideraţiei, culmea, feminine; în opinia tuturor dar mai ales a femeilor, femeia are datoria să-şi păstreze căsnicia cu orice sacrificiu; în varianta lor, o căsnicie nu se desfăcea din nici un alt motiv decât pentru că femeia nu a ştiut să îndure…soarta; trecând peste resentimente, mama se simţea îngrijorată pentru puiul ei, care, femeie divorţată pe care o repudia, era totuşi fiinţa căreia îi dăduse viaţă şi pe care o iubea necondiţionat, cu acea parte a sufletului ei, a moralei ei, a eticii de viaţă care-i dictaseră că, după soţ şi căsnicie, copilul e sfânt… pruncul ei, drag ca lumina ochilor, nu ştia-cum să ducă semnul anatemei altfel decât prin însingurare, despărţire şi depărtare prin tăcere, prin ruperea punţilor către orice manifestare de viaţă până la limita anulării biologice; refuz de hrană, insomnii grave, totala lipsă de interes pentru aspectul fizic….o plutire în dezinteres sau o cădere în miere….o cădere în sine însăşi, caldă, dulce, tainică şi pervers fericită… lumea o respingea, ea respingea lumea, căzând în propria deznădejde, uimită de a fi păcătuit fără vină…

FIICA, împlinise de curând 25 de ani… avusese deja timp să iubească total şi definitiv, ca la 20 de ani, să se mărite cu bărbatul vieţii ei, îmbogăţit în imaginaţie cu toată literatura de dragoste a lumii, să investească tot ce era, ce ştia, ce visa în această relaţie care nu putea fi desfăcută de oameni, menită să dureze „până ce moartea ne va despărţi”… aşa zicea scriptura pe care i-au amintit-o preoţii în biserică… unde ditamai mireasa de 20 de ani plângea cu sufletul pătruns de solemnitatea momentului şi de rolul principal pe care-l juca… zâmbesc… ce panică s-a produs printre rude că n-avea mireasa batistă şi cea a ginerelui rămăsese cusută de buzunarul costumului cel nou… a apărut de undeva dintr-o poşetă o batista mică şi parfumată şi ceremonia s-a oprit un pic, ca, ireverenţios, mireasa să-şi sufle nasul… avusese timp să-şi cumpere mobilă, perdele, covoare, să-şi încropească un cămin al ei, un început de drum în viaţă, o viaţă a ei… a avut timp sa se ferească, cât să n-o strivească în cădere cel de-al noulea cer în care plutea atunci când a aflat, după doar un an, de-relaţia soţului „cu o altă femeie, matură, care nu era frumoasă şi deşteaptă, dar care făcea amor pe placul bărbaţilor”, chinuită de frustrări şi întrebări pe care nu avea cui le pune/spune, a aflat că păcătuise prin inocenţă, că virginitatea nu satisface decât vanitatea masculină nu şi dorinţa sexuală …a avut timp să nască un copil spre divina restabilire a concordiei în cuplu, după concepţia soacrelor reunite… a avut timp să-şi ia palma pe obraz pentru că avea fumuri de egalitate în rezolvarea sarcinilor casnice, a avut timp să divorţeze, adică să-şi afirme extrem demnitatea de om… judecată în plen, culmea, pentru că e curvă… cheia de boltă a rechizitoriului avocăţesc… orbecăind printre canoane şi morală şi educaţie şi frustrări, şedea cuminte, impasibilă ca mielul dus la tăiere, să le poftească asistenta în cabinetul medicului…

După ce a ascultat tăcut vorbele mamei, medicul a întins o mână caldă şi a ridicat şuviţele blonde de pe figura fetei, să-i vadă privirea… apoi a decis că vrea şi poate să fie zâna cea bună… a decis să o mai „nască“ o dată pe tânăra pierdută în tăceri… întru cele lumeşti şi-n şcoala vieţii… deşi vorbea imparţial, de fapt îi adresa subtil o întrebare menită să-l ajute s-o ajute… ori internare şi sedare puternică şi o tinichea de coadă pe viaţă, a diagnosticului unei depresii, ori un tratament neoficial… aşa s-a ajuns la întâlnirile săptămânale din parcul spitalului unde un medic cu părul alb stătea pe o bancă cu o tânără subţirică, asemeni unor îndrăgostiţi…. n-a atins-o niciodată, nici măcar o strângere de mână; a ţinut însă în palme ADN-ul fiinţei ei spirituale, unde, cu precizie de chirurg, a adăugat verigile lipsă…

A lucrat cu sufletul ei pe planuri paralele; ridicarea coloanei de auto încredere şi a stimei personale, evaluarea darurilor naturale şi felul feminin de a le pune în valoare, apoi modul la limita diabolicului senzual de a-şi face din ele o armă de atac şi de apărare; subtilitatea păstrării echilibrului dintre bine şi rău, să ştie fata cât poate fi de puternică şi rea, ca să aibă măsura propriilor slăbiciuni şi a bunătăţii… in şi yang; bună/rea darnică/egoistă; ademenitoare/distantă; calmă/vulcanică; frumoasă/urâtă; femeie/bărbat; să ştie dialectica devenii răului spre bine şi invers; „şcoala vieţii”, cursuri comprimate pentru un destin care parcursese în cinci ani drumul trist al ne-împlinirilor unei vieţi. Perfuzia de sexologie combinată şi detaliată comportamental era urgent şi imperios necesară… întâlnirile din parc au durat aproape un an; după indicaţia medicului un an de facultate a fost amânat, să existe timpul necesar respiraţiei sufleteşti pe munte, prin parcuri, în mijlocul naturii şi cu îndeletniciri care tămăduiau-şi cicatrizau rănile…. Un an, săptămânal, fata stătea pe banca din parc şi povestea tot ce întreba medicul: amănunte aparent lipsite de importanţă despre muncă, distracţie, impactul relaţiilor de orice tip; mai ales impactul, reverberaţia relaţională în fiinţa ei îl interesa; apoi dădea sfaturi, aşa cum prescrii aspirină; săptămânal, ca un leit motiv, medicul spunea „creierul este cea mai importantă zonă erogenă”; atunci când sfera întrebărilor despre relaţional testau pornirile erotice ale fetei şi modul ei de reacţie…

…Şi da, încet, încet, s-a împăcat cu viaţa, cu statutul ei de femeie, cu limitele şi nelimitarea acestuia… echilibrată şi puternică, sigură pe ea, zâmbitoare… …În ziua în care medicul a aflat detaliile noii iubiri a decis că tratamentul a luat sfârşit; „naşterea Evei” era completă; ultimul sfat dat fetei a fost: Ştii că poţi fi un monstru în stare să fure liniştea bărbaţilor, încearcă să fii zâna care o aduce”…

Numele medicului s-a pierdut; a rămas omul pe care l-a creat; şi nici măcar nu s-a îndrăgostit ca Pygmelion de creaţia sa… sau, poate, a iubit-o profund şi uman, timp de un an…

 

3. Început de început

 

spuneam că-am mâncat munte pe pâine; iubesc profund tot ce reprezintă el; medicul a căutat şi a găsit universul lipsit de ostilitate unde să-mi ling rănile-şi a marşat pe ce-mi plăcea deja şi nu-mi amintea de coşmaruri; aşadar, munte ca ghid sau ca blatist; mergea oricum; doar unghiul de responsabilitate era altul; înapoi… la o dimineaţă de sâmbătă, debarcată într-un bocanc din tren; blatista; am pierdut la cărţi şi a trebuit să-mi scot un bocanc şi să merg într-un picior până la telecabină; bine că am coborât în Sinaia; dacă mergeam la Braşov şi pierdeam în continuare… asta cu blatiştii se scrie aşa; eram un cerc de turism la agenţie şi mergeam pe la toate întrecerile pe munte; când nu aveam întreceri, mergeam cu grupuri; când nu aveam grupuri mergeam blatişti; fără telefoane mobile şi, în general, fără telefoane; cine putea să vină, venea sâmbăta în gară la trenul de 6 fără zece şi plecam; toată lumea cunoştea pe toată lumea; cei noi pactizau printr-o strângere de mână; cum e? „intră cine vrea, rămâne cine poate”… într-un picior, prin mijlocul Sinaiei, interesant, nu? aşa ziceau şi trecătorii.. înspre platou, adică spre sus, adică spre cer; unii pe fir, alţii pe jos; eu am optat varianta pe jos; cu încă vreo câţiva; de principiu, Peştera; da fiecare era liber să se oprească sau să meargă după cum bătea vântul gândului lui; ou sont les neiges…?! şi hai, mărunt, tenace, bocancul drept, cel stâng, drept, stâng, în sus, pe scurtături, râzând, tăcând, transpirând; jocul dragostei şi-al întâmplării era şi el blatist în ziua aia; o bruscă şi prea-frumoasă cădere de calciu; muiere, de..; le-am dat verde alor mei să plece, că vin şi eu cătinel, în urmă; şi am rămas întinsă pe iarbă să-mi revin şi să curm un spectacol care-mi repugna; să nu-mi ajungă rezistenţa fizică pentru cit suflet am; stăteam acolo şi încercam să-mi recapăt avântul, sub soare; am simţit umbra fără să deschid ochii; altfel de umbră, nu ca-a norilor; şi aerul se mişca fără zgomot când s-a aşezat alături; ce m-a hotărât totuşi la o iniţiativă oarecare a fost mirosul de ţigară, revoltător pentru o neîncă fumătoare; de parcă muntele era al meu, m-am oţărât că acolo nu se fumează; şi adică eu cine sunt şi de ce stau în potecă, când ai mei dispar peste culme şi ce am cu fumul de ţigară, că muntele e spaţiu deschis şi neutru şi adică, mă poate ajuta în vreun fel? şi de ce a venit din drumul lui singuratic până la poteca mea că doar n-a pierdut cineva vocaţia zânei bune şi a găsit-o el şi adică nu pot avea şi eu un dram de intimitate să mi se facă rău unde vreau eu şi adică ar fi totuşi bun un tricou mai gros că mi-e frig şi am frisoane; ei da; să ştii că furnicile sunt complici ai sorţii; i s-a părut că dacă mă ţine în braţe nu se vor plimba prin părul meu şi mie mi s-a părut că are dreptate; am stat cuminte în braţele lui adormind un pic; se zguduia timid pământul când m-am întors din somn; eram în mijlocul unei turme de oi, care păştea impasibil din mers; eram atât de nemişcaţi şi nezgomotoşi, încât făceam parte din decorul lor păşunistic (?); şi le-am privit în ochi de aproape, cum îşi făceau treaba lor de oi păscând, într-un univers mirosind a ţigară, miros care nu mă mai deranja; că dacă venise din drumul lui până în poteca mea şi dormisem împăcată în braţele lui, trebuie că era ceva în chestia asta… am fost inventariată rapid şi tăcut dacă sunt în regulă să mergem; şi am plecat; venea agale seara dinspre Piscul Câinelui.. şi eram doar pe undeva, în mijlocul unei turme de oi; destul de vag şi ştiam şi eu asta; ne-am oprit la Piatra Arsă încercând pe ultima sută de metri să nu ne scoatem ochii cu degetele; nu unul altuia, fiecare pe-ai lui; beznă grea pe platou, de noapte cu furtună; am găsit un pat în anexa cabanei; bun şi ăla; traistele pe jos, bocancii la uşă, şi fără farafastâcuri, gen cămăşuţe de noapte, creme de fată, farduri, nebuneli; nu pe muntele ăla mergeam eu; eu mergeam pe urmele tovărăşiilor de drum, al focurilor de tabără cu slănină şi ceapă coapte, cu chitare şi cântece şi rachiu; deşi încă eram nebăutoare, da eram tolerantă; sub doua tricouri, cu şosete groase, în pături aspre de cazarmă, dârdâiam de zor; că nu mă joc, dom’le, ce fac, fac temeinic; chiar-şi crizele de lipsă de calciu.. zdrăngăneau ferestrele de tunet, ploua ca la începuturi, şi îmi beam spăsită ceaiul fierbinte pe sub tot alaiul de haine şi pături, aprinsă şi, bine-nţeles, acompaniată discret de fumul de ţigară… şi pentru că era patul nostru, m-am trezit undeva în noapte, transpirată, dar la adăpost în braţele unui bărbat necunoscut care torcea uşor strâns lipit de perete, să deranjeze cât mai puţin; totul era perfect; puteam visa în voie că şterg din viaţa mea ultimii cinci ani; ştii tu vreodată ce primitoare sunt păturile aspre şi groase de prin cabanele vechi?

duminică dimineaţa mâncasem deja porţia de văratec şi m-am iţit bună, zdravănă în uşa cabanei, gata de drum şi de ceartă, că nu-mi plăcea fumul de ţigară; harta nu trebuia nimănui; pe amândoi ne bântuia doar dorul de a merge; şi am plecat împreună, o zi, pe munte; am întrebat puţin, am aflat şi mai puţin; doar ţigările aveau un fel de a mă privi evaluativ printre rotocoalele de fum… mă simţeam stăpână pe mine; răul trecuse; nu mă simţeam stăpână pe mine… doar în gară, aşteptând trenul, m-am dat la el; ce vrea, dacă vrea ceva… să spună; şi-am încheiat, în tren, un personal mocofan care face veşnicia şi o zi până la Bucureşti, anul meu de împăcare cu viaţa; atunci, în ziua aia, totul părea perfect; am mers destul de mult timp pe urmele mirosului de ţigară… dar şi mâine e o zi….

 

4. Bunica din gând

 

Lătratul câinelui mărunţel a făcut-o pe bătrână să se ridice greoi; păşind peste stratul bolovănos şi uscat de mijloc de august, s-a apropiat şovăitor să vadă… cine… Cu siguranţă din cauza soarelui, a venit aproape să le privească pe străine…

Mama, cu mine de mână, stătea stană în mijlocul ogrăzii, aşteptând…

Bătrâna a cercetat cu privirea mioapă chipul femeii necunoscute şi, ca din străfunduri, cu teamă şi speranţă a rostit: Iuliana… Şi fără să aştepte răspunsul a deschis braţele şi a cuprins la piept străina venită …după 23 ani… acasă…

Bunica nu plângea; era doar o tălăzuire în îmbrăţişarea ei totală, ca atunci când legeni de somn puiul drag; a îndepărtat-o la distanţa braţelor s-o privească pe fiica ei cea mare, plecată prin străini după un gând de iubire şi spaimă…

Cunoşteam în amănunt curtea şi casa, din spusele mamei… doar că şi peste ele, ca şi peste chipul şi trupul uscăţiv al bunicii din gând, trecuseră 23 ani… Paragina se cuibărea încet prin cotloane; casa de lemn scârţâia; curată şi sărăcuţă, casa unei copilării, a mea, fără amintiri din vacanţe; doar imaginea neclară a bunicii mele din Ardeal, la care visam de atâţia ani să ajung ….

Tânăra de lângă fiica ei nu dădea fiori bătrânei; eram o oarecare; se întorsese însă, acasă, fata plecată în străini… plecată de-o viaţă… tatăl meu a fost mâna destinului întinsă mamei să poată dispărea dintr-un univers de coşmar al românilor sub dominaţie maghiară… să uite nopţile din copilărie şi adolescenţă când dormeau prin păduri ca să scape cu zile; când mergeau de Paşti câţiva kilometri până la unica biserică românească la câteva comune risipite printre dealuri… uitaţi de lume, de Dumnezeu, părăsiţi între valurile istoriei; bunica depăna amintiri, ale ei, cu capul mamei pe genunchi, într-un dialect neînţeles pentru mine; aveai impresia că se grăbeşte, vorbele se rostogoleau; de fapt, litania ei amintea de dor, de tristeţe, de neîmpliniri, de grija pentru puiul zburat sau căzut din cuib; gânduri materne pentru mama mea… mi se părea straniu; niciodată nu am privit-o pe mama, gândind că pentru ea ar putea avea cineva sentimente materne… şi privirea bunicii blândeţe fără lacrimi, profundă, totală, ar fi dorit să cuprindă şi să vindece, matern, tot zbuciumul neştiut dar bănuit al fiicei ei; veneau aglomerându-se, ştiri despre fraţi, despre recoltă, despre sănătate, despre nunţi şi nepoţi, despre singurătate…..

Eu tăceam; cu bunica nu puteam vorbi, dialectul zonei făcea inutil orice dialog; mama era departe, în amintiri; îmi făceam de lucru la animale şi admiram, estetic şi neimplicat, frumuseţea locului… târziu, în noapte, m-am trezit în şoaptele lor afară, pe prismă, unde se depănau 23 de ani de viaţă, văzuţi diferit de cele două destine….

Bunica abia a doua zi când a pus trei tacâmuri a observat că pruncul ei venise cu pruncul lui….m-a întrebat, cu mama traducător între noi, de şcoli; de iubiri nu îndrăznea; şi alte subiecte nu aveam; m-am simţit stânjenită că ideea de bunică nu se suprapunea pe imaginea bunicii; mă simţeam un detaliu inutil într-un scenariu deja pus la punct; mama însă, era de parcă plecase doar ieri de acolo;

*

Am respirat uşurată la plecare, după ce oricum nu înţelesesem nimic din gradele de rudenie cu toţi cei pe care i-am vizitat şi la care am mâncat slană cu pită; unchii şi mătuşile erau nişte străini faţa mine de care mimam o apropiere sufletească inexistentă; totuşi, din vârful dealului după care în câţiva paşi urma să dispară satul, am avut un sentiment de părăsire; presimţeam că las în urmă un univers iubit şi modelat cu gândul, în care nu mă voi întoarce curând, pe care, într-un mod ciudat mi se părea că-l trădez; iar femeia mărunţică rămasă în mijlocul ogrăzii, în lumea ei, m-a făcut să simt, definitiv, că-mi iubeam până la paroxism bunica din gând, cea căreia îi împodobisem existenţa cu toate calităţile visate de copilul, adolescenta şi femeia matură care eram… a rămas într-un colţ de amintire incertă şi neclară…bunica mea ardeleancă; soarta mai jucase cuiva un renghi… mie…

 

5. Lecţia de gramatică

 

Palma profesorului de istorie acoperea pe hartă toată Tara Moldovei…..speriaţi şi mici, am trecut de sub aripa învăţătoarei pe mâna profesorilor de curs superior… într-o vreme când nu se auzise de “alternative” la biologie (om fi flori sau fluturi), la chimie ( formula apei o fi CO2 sau H2O), la istorie ( om fi români, daci, traci, celţi, rommi…) pe atunci toate erau în tipare fireşti şi profesorul era coborât cu hârzobul din cer în mintea smirnă a elevilor… oameni devotaţi şi pregătiţi; învăţai pe rupte la fiecare materie şi te adaptai din mers cu modul fiecăruia din ei de a preda… păstrez caldă recunoştinţă profesoarei de română care m-a ajutat să-mi formulez elegant gândurile, începând cu “puiul” de Brătescu Voineşti şi terminând cu fragmentul din scrisoarea a III-a pe care îl ştiu şi azi… după… nu spun câţi ani… profesorului meu de istorie care povestea lecţiile nu preda… iar tu trebuia să sintetizezi din mers informaţia şi să notezi esenţialul; gândire rapidă şi învăţat implicit… da… profesorul meu de istorie… mereu sobru şi pedant, mereu încartiruit în cămaşă albă cu cravată, cu gesturi învolte pentru probleme oricât de mici… nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată râzând pe profesorul meu de istorie… în mintea mea, era intangibil şi aproape semizeu; dintre toţi faraonii şi fanarioţii, lui drag îi era Ştefan cel Mare; Moldova şi Basarabia, locurile lui natale de unde se pribegise în Bucureşti din tinereţe… venise din Chişinău la Bucureşti ca la Mecca… îşi făcuse studiile şi rostul în oraşul de pe malurile Dâmboviţei… da’ tot purta ascunsă undeva amintirea copilăriei de dincolo de Prut… ne-a dus de mână patru ani prin istoria tuturor şi ne-a studiat aparent imperturbabil… să vadă ce soi suntem şi ce promitem….

Mama Irinei, colega mea de bancă, venise cu mulţi ani în urmă tot din Basarabia… atunci când bărbaţii români aveau sarcină de partid să se însoare în Rusia şi să-şi aducă nevasta acasă… aşa vine de se leagă cum profesorul de istorie a început să facă meditaţii cu Irina pentru admiterea la liceu… şi cum Irina mi-a propus să facem împreună pregătire la română cu profesorul de istorie… deşi nu-mi lipsea nimic (sau nu ştiam eu ce ar fi trebuit mai mult) eram totuşi copil de oameni săraci… uniforma şcolară aplana diferenţele financiare dintre familiile elevilor; atât timp cât eram egali, toţi învăţam şi ne băteam să fim cei mai buni; a lua însă meditaţii… era deja altceva… deja săreai din statutul anonimatului; deveneai un fel de „ales”, „privilegiat” să stai cu un profesor două ore dincolo de programul şcolar… să ai un profesor doar al tău…. „pe vremea mea” suna cumva asta… am refuzat politicos, chiar fără a întreba acasă  dacă acceptă, pentru că meditaţiile, ştiam eu, costă scump… şi cine ştie de artificii ar fi trebuit să facă părinţii mei ca eu să mă pregătesc suplimentar… invocând problema banilor, am primit oferta meditaţiilor gratuite; m-am sufocat… ar fi trebuit să recunosc public, adică în faţa Irinei, a părinţilor ei şi a profesorului… că o ducem greu şi că mila nu ne-ar prinde deloc rău… Milă? Nu puteam accepta nici moartă; m-am iţit toată că „mulţumesc frumos”, eu mă descurc… nopţi de insomnii am avut în clasa a VIII-a, pe măsură ce se apropia examenul de intrare la liceu… eram singură cu ştiinţa mea, nemeditată, şi înspăimântată că nu voi reuşi să iau examenul; cred chiar că am blestemat de câteva ori gramul de mândrie incipientă care mă făcuse să refuz… până la urmă, ce era dacă aş fi acceptat intenţia lăudabilă a profesorului? Nu mai puteam schimba nimic… şi nu puteam merge decât înainte…

Stupoare… Am intrat la liceul ăla ciudat, experimental la vremea lui, cu predare intensiv franceza… cu medie destul de mare …peste 7… şi… sincer… mi-a înflorit un zâmbet în priviri când, între două drumuri la şcoală… i-am spus profesorului că …EU, …reuşisem… Irina nu…

Începuse să-mi crească, discret, coama de leu mândru de sine, de realizările lui; de muncă, de recunoaştere; mândria are un gust deosebit… pentru că locuiam pe aceeaşi stradă şi pentru că profesorul meu de istorie lucra la aceeaşi şcoală… ne mai întâlneam prin te miri ce după-amiază sau vacanţă, şi eu şi el venind sau plecând, care acasă, care la serviciu… e normal ca un profesor să-şi întrebe, de complezenţă, fosta elevă ce planuri de viitor are… aveam fumuri de facultate (de ce nu m-o fi trimis mama la croitorie?!) nu oricare, a mai marginalizată, cenuşăreasa unui sistem social bazat pe îndobitocirea sistematică şi pe tăierea oricărei mlădiţe inteligente…  după un dor nebun… îmi doream apostolat profesoral prin vreun sătuc… îmi doream să fac şi eu pentru alţi copii ce făcuseră pentru mine profesorii mei….

….pe o fereastră de suflet, profesorul de istorie mi-a lăsat oferta în alb de ajutor în vederea examenului de facultate…miza era mare…nu ştiam cât de bine pregătită sunt…  Îmi doream să reuşesc… în definitiv, de ce să nu accept mâna care mi se întinde… cu hârtia în mână căutam adresa blocului undeva prin cartierul Giuleşti… pentru copila care locuia într-o curte cu alte 11 familii, în casa de paiantă încălzită cu lemne… o locuinţă la bloc era ceva sus… foarte sus… un nivel de bună-stare neştiut, poate dorit, poate invidiat… timid, am sunat la uşa apartamentului… emoţionată şi curioasă…

…mi-a deschis un bărbat pe care nu-l cunoşteam… în papuci… descheiat lejer la cămaşa cea grena… grenaaaa!?… apartamentul era în semiîntuneric… se auzea… clar nu de la radio, o muzică difuză, învăluitoare… stângace rău, da rău… nu ştiam ce să fac cu mâinile, cu geanta, cu paltonul… unde să mă aşez… amintiri… amintiri… discret, stăteam aproape să cad, pe marginea unui scaun lângă masă… aşteptând… Lecţia de gramatică…

În anul unamienouăsuteşaptezecişicinci, lecţiile de gramatică începeau cu un dans… Ce vă miră? Vă miră?! Pe pariu, nu mai mult decât pe mine cea de atunci… uitasem paşii, stăteam în braţele profesorului de istorie ţeapănă ca un butuc, înregistrând ca-n vis mâinile lui pe umeri… spate… şolduri… mintea mea lucra febril… e profesorul meu de istorie care s-a oferit să mă mediteze la gramatică… e la el acasă, trebuia oare să fie în costumul regulamentar?… ce dacă se derula o melodie? În casa lui, face fiecare ce vrea…eram o intrusă care trebuia să accepte cuminte toanele unui om care, nu-i aşa, se oferise s-o ajute… aşa se vedea de la uşă… de la fereastră însă… aşa o fi ultima modă de agăţat puicuţe proaste care înghit momeala cu ajutorul dezinteresat? Că dacă n-a ţinut în clasa a 8-a, da’, atunci o fi vrut tot… să dansăm… sau chiar era bine intenţionat…?! poate ţine acum; şi e mai convenabil… aveam ceva mai mulţi ani… eram mai… pârguită… Domnule profesor de istorie, nu-ţi demola imaginea din panthenonul meu sufletesc; niciodată nu vei reuşi să te ridici atât de sus… în cămaşă grena şi-n papuci… m-am desprins brutal din miile de mâini care mă atingeau peste tot şi m-am aşezat la loc pe scaun ca şi când m-aş fi închis într-un dulap; aş fi plecat, da totuşi… se oferise să mă ajute… a oprit muzica (dar dacă nu era radio, ce-o fi fost oare) s-a aşezat în faţa mea la masă… gesturile erau aceleaşi, largi, dezinvolte, deschizând manualul de gramatică… le recunoşteam …palmele care acopereau pe harta Ţara Moldovei… am scos afară palmele care mă fripseseră pe trup cu ceva minute înainte… am plecat de acolo cu o sacoşă de cărţi… de studiat, pe pagini, până săptămâna următoare… o dată în stradă… am ştiut că timpul se va dilata atât încât… săptămâna viitoare n-a mai venit niciodată… învăţam orice îmi pica în mână… sufocată de spaimă şi dornică să reuşesc… mergeam la cursuri la facultate pentru literatură şi gramatica o înghiţeam în felii groase în fiecare moment al zilelor; la scoală, în tramvai, la ştrand, oriunde puteam deschide culegerea şi face analiză pe text… am şi clacat la un moment dat, dar e altă poveste; mă simţeam ca navigatorii care verifică dacă pământul e rotund… aşteptând în fiecare moment să se răstoarne cu navă şi cu ocean cu tot în univers…

*

(…) ultimul an de facultate… coborâsem din tramvai la Cişmigiu, cu gândul să trec prin parc şi să merg la un curs… deşi venisem cu acelaşi tramvai, ne-am văzut doar pe trotuar…profesorul meu de istorie încărunţise… avea acelaşi aer grav şi cămaşa impecabil albă… crăvătuită… palmele mari deveniseră ceva mai stilizate… mai subţiri parcă… şi el încă nu învăţase să zâmbească… tu unde, eu de la… cum îţi merge… ce-i pe la şcoală… e cald… în drum spre facultate… măritată… un băiat… o cafea ?… altă adresă… undeva lângă Inter… blocuri şi vile vechi pe unde trecusem… mereu, tăcute şi neluminate, ca pe o stradă fantomatică, unde nu mai locuieşte nimeni… un apartament cochet, mobilă stil, covoare scumpe, cristaluri, porţelanuri exotice, fotolii din piele… bibliotecă impresionantă… renunţăm la cafea… mai bine un coniac… bine, mulţumesc… o să fac eu într-o zi o anchetă printre coniace, care locuieşte în sticlă pătrată, ăla e vinovat; vinovat că pătează fustele muierilor cu minţile duse, care acceptă invitaţii la cafea, aşa, una… două… chiar dacă de la foşti profesori… care au dovedit că au şi cămăşi grena… şi care, iată, fâstâciţi că s-au împiedicat, doresc arzător să repare greşeala de neiertat… spălam fusta… să nu rămână pătată… până dimineaţă e uscată… uite, aici e baia… ai acolo săpun şi un prosop curat… ce departe era Ţara Moldovei… şi harta… mâinile însă nu… din baie spre bibliotecă, se trece musai prin dormitor… mă aştepta întins pe pat, ca păianjenul în plasa lui… biata musculiţă însă, în loc să apară ca-n filmele americane învelită în prosop, cochetă şi aparent neglijentă, a apărut cu ditamai pata pe fustă… uite că nu vreau să ştiu că aveam un prosop curat şi săpun… ar fi trebuit să gândesc că săpunul era o condiţie sine qua non? ce ţi-e cu bărbaţii ăştia… care dau cu mucii în fasole cât ar fi de… şi de… eu doar un pic de gimnastică şi mult munte, el… atletism de performanţă… şanse la puncte nu aveam… aşa că… moale şi caldă, am şoptit feminin …lasă-mă să mă dezbrac… ultima imagine într-o întorsătură de privire… a căzut pe mâinile… care puteau acoperi pe hartă Ţara Moldovei… începând febril să-şi desfacă cureaua… într-un dormitor prea mare şi luxos… unde o fostă elevă nu a priceput cum e chestia cu săpunul… cu prosopul, parcă, parcă… dar dacă eram relativ murdară… de ce ar fi fost necesar să mă murdăresc şi mai mult?!…

 

6. Qvo vadis, Domine?!…

 

Să fi avut 27 de ani? Sau poate 28? Ce-mi amintesc clar este frica, aproape panică…..

Blondă, dantelat albă peste sfârcurile răzvrătite…..dar cine vedea asta acolo ? acolo eram o fişă medicală cu un diagnostic anost şi plictisitor, doar un miel blând dus la tăiere, fără să vrea şi fără să ştie….pierdută alb într-o sală de aşteptare…fiecare aştepta pe cineva, din diverse motive; bărbaţii aşteptau rezultatul naşterii, femeile rezultatul analizelor …aşteptam şi eu… un bărbat care s-a dovedit incapabil şi a dat bir cu fugiţii… şi mai aşteptam să-mi vină rândul… buzele arse până mai ieri de sărutări şi patimă, acum ardeau roşu în febră; trupul unduios se pierdea în el însuşi, mistuit de răul nevăzut; răul micuţ venit în trupul meu de-o îmbrăţişare, învrednicit să mă facă, în alt veac şi-n alte condiţii, o mamă iubitoare… aştepta acum verdictul anulării dreptului la viaţă, adus de-o fişă medicală, de-un bisturiu şi de legi; oamenii nu-l doreau şi eu eram om… şi bărbatul acela era om… un accident suspendat în timp, menit să clarifice atitudini, poziţii, gânduri, responsabilităţi; pierdeam în toate planurile; şansa maternităţii, a iubirii unui bărbat (care iubire ? ), respectul de sine; stăpânirea de sine… tristă, singură şi îngrozitor de speriată… când am înţeles că orele de vizită s-au terminat şi pe culoar crapă liniştea în cioburi care surzesc auzul, m-am întors resemnată în patul meu unde mă aştepta caldă încă, spaima…am murit în noaptea aia la figurat şi nu departe era şi la propriu; întâi am realizat că pereţii nu mai au contururi ferme; unduiau; cineva, o femeie, a rostit sec 40 de grade; cred că vorbeau despre mine; nu-mi păsa; nu-mi păsa nici când sângele a năvălit gâlgâitor din trupul meu; era o eliberare; răul cel mic nu vroia să mă părăsească, mă vroia cu el; şi-n moarte; eu i-o hărăzisem lui şi el se răzbuna; ca-n vis văd o fată blondă întinsă pe o masă-metalică, impersonală şi rece; o masă ginecologică.. senzaţia de rece am pus-o lângă panică; recele e panică sau panica e rece….un bărbat, mereu un bărbat dictează momentele de răscruce în viaţa unei femei, a decis că orice anestezic e inutil; mi-era oricum indiferent; mă preocupa aspectul estetic al sângelui meu revărsat ca-n melodrame, lăsând pete mari pe podea, picurând cald şi roşu de pe masa ginecologică; vroiam să scriu un poem despre o moarte inutilă, a mea, spre ex… glorios inutilă vegheată de legislaţia în vigoare; ce era o femeie pe lângă principiul legislativ? ce era o femeie tânără şi frumoasă, ajunsă în impas din neştiinţă sau din vina legilor care normau totul în vremea aceea; cum şi de ce fac oamenii dragoste, ţelul suprem nefiind atracţia umana dintre un bărbat şi o femeie, încununând fizic ideea de iubire, nu, nici poveste; ţelul era doar cât mai mulţi muncitori calificaţi, prelucrători prin aşchiere, eventual (chiar, ce dracu’ însemna asta oare?) prin uzinele patriei; cine nu era cu ei, era împotriva lor;

Medicul, că medic era bărbatul care a decis absenţa anestezicului, s-a uitat mirat o clipă la trupul meu răstignit pe masă; nu era oferire, era ofrandă; nu era vulgar, era lipsit de apărare; viaţa roşie din fiinţa mea ţâşnea, ţâşnea… văzuse multe la viaţa lui, medicul; şi-a mai pus precaut, un şorţ de plastic peste halat, un fel de a se delimita de posibila contaminare roşie a ceea ce eram atunci, poate o dată cu ultima suflare… nu-mi păsa, oricum; alunecam fără să ştiu în ce direcţie; era plăcut, aproape impersonal; auzeam instrumentele chirurgicale pocnind sec şi metalic; ce făceau ele ? bine sau rău ? câte vieţi luau în pocnetul lor trântit pe tava metalică ? o luau şi pe a mea ? deodată universul s-a răcit instantaneu; mi-era frig; tremuram, aproape convulsiv; medicul mi-a aruncat o privire, ce frumos ar fi fost să văd milă în privirea aceea… un pic de milă, măcar cât ţine jurământul profesional; sau un gest de compasiune, o atingere pe frunte, ceva ca „ştiu, înţeleg şi sunt alături de tine”; dar nu, nu-nu, era noapte şi era furios că nu-şi făcea somnul bine-meritat din timpul programului de serviciu; şi planificase să termine cu mine sau să mă termine pe mine, nu mi-e clar, în maximum 5 minute; vroia înapoi în pat, lângă vreo asistentă, care vreodată ar fi ajuns şi ea pe o masă ca asta, ca mine acum; oare şi el s-ar fi spălat pe mâini de ea, cum a făcut omul meu cu mine ? da, cred ca da, după privirea de care am avut parte eu de la el; suntem necesare bărbaţilor ca să aibă pe cine umili, dispreţui, înjosi, batjocori; aşa au ei măsura bărbăţiei lor; aşa se simt stăpâni peste univers; vechili ai universului; care fură de peste tot şi pe cine pot, prin orice mijloc, totul le este permis; permis îi este şi să învârtă instrumentele în trupul meu neanesteziat; dar eu trişam; nu-mi păsa; durerea era atroce şi tocmai de aia trupul meu devenise aproape inert; doar gândurile, dincolo de privirea mea de obicei blândă şi senină, urlau de revoltă; şi umilinţă; şi m-am hotărât să trăiesc; nu pot spune că m-a ajutat medicul şi durerea pe care mi-o provoca; vie sau moartă, lui nu-i păsa; dacă trăiam, o proastă în plus aruncată înapoi în lume pentru desfătarea unui bărbat; dacă muream, avea legea de partea lui; era absolvit, poate chiar bonificat; la atâtea decese, o primă de merit; şi cine nu are nevoie de bani în lumea asta ?-era încrâncenarea să mă pot răzbuna; să pot afirma existenţa mea ca fiinţă umană, dincolo de instrumentele si nepăsarea lui; l-am privit în sus să-mi amintesc înfăţişarea lui; era un bărbat frumos; aveam, deci, timp de esteticizme; hei, domnul meu, i-am promis, ai să mai auzi dumneata de mine…..nu mor câinii când vor lupii….sau caii când vor câinii…..ce stăpân lipsit de omenie eşti să răscoleşti dureros «fără anestezic…» trupul meu… «…» … de mă voi ridica…»

Şi m-am ridicat; m-au aruncat înapoi în pat; mă durea tot ce sunt eu; şi iar am trişat; am hotărât că voi filozofa mai târziu, prioritatea era să dorm; veneau zorile şi-mi era greu să ridic o mână; oare cât sânge are trupul unui om? oare mie cât îmi mai rămăsese? suficient cât să pot urî, asta clar; şi cât să vreau să mă răzbun; îi uram la paritate şi pe bărbatul care mă adusese în situaţia asta limită, nu pentru că s-a întâmplat, ci pentru că m-a lăsat singură şi pe domn’ doctor, care mă scosese din impas prin vot divin; nu pentru că i-ar fi păsat; pentru el, eu eram una dintre… eram doar trupul meu ale cărui probleme şi complicaţii îi stricaseră somnul… atât conta pentru el, atât eram.

Şi m-am ridicat… Toată ziua următoare am numărat câte crengi sunt în dreptul geamului de spital… Şi apoi am plecat… în lumea mare. În lumea mea. Lucram în apropierea spitalului şi mai mereu eram cu probleme de serviciu pe acolo. Aşa am aflat cum îl cheamă şi care e programul lui de lucru. Şi, într-o bună zi, m-am insinuat la o consultaţie la „domn’ doctor”, frumoasă foc şi apetisantă… Să vorbim despre ceva legat de sănătate… a mea, de exemplu… Respectuos şi protector, calm şi încet, încet, doritor… înainte să mă invite pe masă pentru un consult, m-a invitat lângă el pe patul din cabinet… Ca un şarpe frumos m-am rotit în jurul bărbatului, l-am învăluit în vorbe spuse şoptit, în tăceri şi priviri piezişe, în chemări anulate la jumătatea drumului, în temeri spuse cu glas tare… Transpira, îl simţeam în erecţie prin pânza albă a halatului, vroia, mă vroia… Mă vroia, dumnezeii lui de bărbat!… Un an de teatru m-a ajutat mult în viaţă, m-a ajutat şi atunci. Mima e punctul meu forte. Şi am mimat, crescendo, o plăcere a apropierii lui, tot ezitând şi aţâţându-l, până când a cedat şi şi-a pierdut sămânţa pe albul impecabil al pantalonilor de uniformă…

Şi când am ştiut asta, brusc, mi-a trecut dorinţa afişată ostentativ spre el, şi tulburarea, şi mi-a trecut orice. Şi am vrut să ştie. Şi i-am arătat nepăsarea mea puţin batjocoritoare… Era fâstâcit şi nesigur, cu garda jos, scuzându-se şi explicându-mi că reacţia trupului lui e un compliment adus puterii mele de seducţie…

M-am ridicat, dreaptă şi tăioasă şi l-am privit cu ochii mei albaştri, metalic de albaştri, şi l-am întrebat dacă nu mă cunoaşte. Normal că nu mă cunoştea; după opinia lui, mă vedea prima oară; poate nici nu minţea.

I-am amintit de noaptea noastră împreună.

M-am dus, legănătoare şi distantă, spre dulapul unde avea halatele de uniformă, am ales unul şi i l-am aruncat ostentativ, cum arunci banii unei femei după ce te-ai tăvălit în trupul ei şi nu-ţi mai trebuie. Ia, doctore, să nu te vadă şi alţii. Păstrează-ţi demnitatea şi impasibilitatea. Dar eu ştiu, ştiu… Şi am să-ţi zâmbesc când ne vom întretăia pe vreun culoar. Eu voi şti mereu şi tu, cu siguranţă, n-ai să mă uiţi…

 

7. Puiul de pădure

 

Mi se împăienjeniseră ochii de nesomn şi tristeţe… tristeţea de a mă întreba încă odată: gardul pe care din doi îl face prizonier? Pe cel din ţarc sau pe cel înconjurat de libertate?… Discuţii grele pe mess… Confirmarea locului doi sau, mă rog, a unui loc, nu neapărat cel dintâi… eventual, o potenţială eroină de roman… Cu năduf şi disperare am acceptat că sufletul unui creator are nevoie de caractere vii pentru personajele lui; şi cum poţi ajunge mai uşor la inima unei femei, făcând-o să se destăinuie, decât dându-i iluziile pe care şi le doreşte… de a fi înţeleasă, eventual iubită… Zori devreme… noapte târzie… chinuită de neputinţă, am găsit totuşi puterea să fiu surâzătoare şi să parez… în faţa fiului meu… în faţa lui…

Îmi doresc mai mult decât voi avea, da tot îmi doresc: o casă pe pământ, o relaţie armonioasă cu elementele primordiale, din care, cu privire calmă şi senină, face parte şi el; mă simt atrasă magnetic de bărbatul, de omul care este. „În veci îl voi iubi… şi-n veci va rămânea departe…”

Îmi oferă însă iluziile mele şi-I sunt recunoscătoare pentru asta… Am planificat o vizită la un prieten… apoi un drum la Braşov, pentru un nepot nou-nouţ… Planul zilei era clar, şi eu nu trebuia să fac prea multe mişcări sufleteşti, să nu-mi cadă în braţe toată tristeţea atâtor revelaţii şi acceptări… Deliberat, am intervenit puţin în discuţiile de pe bancheta din faţă; puteam liniştită să-mi rumeg zăbala, prevalându-mă de zgomotul pe care îl făcea maşina… Mureau toate morţile în mine… Coline, pajişti… localităţi uimite ne priveau prin geamul maşinii… Uneori priveam fără să văd… Prietenul care ne aştepta… un bărbat trecut demult de a doua tinereţe… inventator cum alţii fac rebus… recunoaştere internaţională şi, scrâşnita recunoaştere naţională; aşa, ca pe la noi: de ăi buni nu e nevoie dacă au coloană vertebrală… M-a uimit ascuţişul minţii şi exprimarea sintetică şi coherentă a ideilor, un patinaj artistic de istorie, filosofie, etimologie, limbi străine… puse cap la cap într-un monolog care-ţi tăia respiraţia… Mi se lumina mintea încet, încet peste lucruri ştiute, dar niciodată prinse şirag unele de altele…

…Încă mă întreb cum şi de unde… mă prezentase discret şi vag… „Doamna mea”…

Şi nimeni nu a întrebat nimic. Cine avea nevoie de jaloane?!…

M-a uimit şi, un pic, da numa’un pic, m-a înviorat… Deja primisem fără să ştiu provocarea de a fi egală lui, Doamna lui! Şi eu trebuia să încerc să nu fac pe nimeni de râs, începând cu mine şi terminând cu fiul meu, care era martor imparţial al întâlnirii.

Mai demult….o, da, cât de demult… am întrebat ce trebuie să fac să câştig simpatia unei femei care urma să decidă asupra sorţii mele… Atunci mi s-a spus: „Fii tu însăţi, e suficient!” Amintindu-mi de sfatul vechi, am făcut şi acum la fel; o remarcă despre curăţenie sufletească la adresa mea m-a făcut, brusc, să mă emoţionez… Remarca acelui om plutea peste capetele noastre într-un decor simplu şi liniştit. Brusc, seva a început să treacă prin fiinţa mea; speram… – ce  nebunie speranţa asta –ca omul meu să fie mândru de mine, de… „Doamna lui”. Îmi doream arzător să-i fiu unică, nu doar un caracter puternic pentru vreo eroină puternică prinsă într-un viitor roman…

Am ales să fiu fericită în ziua aia. Pentru toate celelalte era destul timp după despărţire…

Dealuri, case, doi cai frumoşi, invenţii, diplome, poze în compania unor alte celebrităţi, terenuri de vânzare pentru oaze de linişte şi iubire şi înţelegere… Toţi doream aceleaşi lucruri… fiecare în felul lui…

Eu însă îmi torceam visul: voi vinde biografia mea urbană şi voi veni aici după iubiri nebune… de omul meu, de linişte verde şi pădure, de muncă domestică şi freamăt al unei vieţi patriarhale, cu rosturile şi împlinirile ei…

Ne-am despărţit prieteni, după ce eu cucerisem pe vecina mea de masă, cu vorbe simple, cu gânduri limpezi şi rostite senin…

Şi pe omul acela l-am simţit brusc prieten; aveam senzaţia că ieşise dintr-o neutralitate comportamentală şi-şi permitea luxul să se simtă bine în compania noastră.

Vlad era emoţionat, eu la fel; dar tot pe planuri paralele şi din motive diferite; îmi lăsam puiul partener de dialog cu un cititor de caractere uns cu toate alifiile… Îmi observam tăcută puiul, fără să intervin; pentru că una din sevele fiinţei mele se numeşte Vlad…

Timpul zburase…

Ne-am trezit la Braşov la limita târziului pentru nepot şi rude în aceeaşi seară cu întoarcerea acasă. Vlad vroia o seară cu o fată… Eu vroiam puţinul timp rămas doar pentru mine cu omul meu; era acolo pentru mine şi nu se cădea să pierdem trei ore în discuţii despre naşteri şi rude pe care oricum nu le cunoştea şi nu-l interesau decât tangenţial…

…Îmi sorbeam pariul la o terasă în Piaţa Sfatului… Până să sune Vlad, am avut timp să trec în revistă majoritatea momentelor în amintiri despre locul ăsta… despre conjuncturi şi stări sufleteşti. …Şi pentru că Vlad căuta variante de a rămâne în Braşov peste noapte, am decis că putem să ne bucurăm de seara ce venea tiptil peste Tâmpa…  Să ne plimbăm, să facem poze, să sporovăim…ţinându-ne de mână… Când am simţit mâna lui caldă şi blândă mi s-au risipit toate îndoielile; am crezut total în viitorul nostru împreună, care, uite, începea cu o strângere de mână ca un pact, ca o pecete, ca o consfinţire… Mâinile lui mă atinseseră în zeci de variante, dar niciodată protector şi direct ca o strângere de mână, ca o împărtăşire din aceeaşi linişte, adolescentin ca un abandon; eram convinsă că orice stihie de gând stă departe cât timp mergem de mână… şi nu i-am dat drumul din strânsoarea palmei lui cât de mult am putut; protector ca un bărbat chibzuit şi copil lângă fiecare nebunie a mea… Am trecut un pic prin Schei şi, printre conurile rotunde pe care le-am cules, am găsit unul mic, mic… Am simţit nevoia să-l ţin în palma strânsă pumn, protector, protejaţi amândoi de palma lui… îmi cânta în suflet un poem de începuturi: „(…) căci e de-ajuns o singură pereche…/un trubadur şi-o fată fără zestre/ca să refacă această lume veche”… Conul ăla mic mi se părea şansa renaşterii a orice, simbolic… Priveam pădurea de pe versantul Tâmpei, unde mor brazii; mă doare moartea lor verticală, discretă şi definitivă şi îmi plăcea să cred că pot salva ce nu se poate salva doar dacă duc în palmă conul cel mic, …puiul de pădure!

Ne-au dus paşii, după un plan de excursie ad-hoc, pe coasta domoală a muntelui, când parc, când potecă, şi ne-am îndemnat la drum spre mătuşa, bătând oraşul la picior… Ca-n poveşti, ne-au apărut pe drum doi cai negri frumoşi coz, înhămaţi la o trăsură din alt veac, aşteptând cuminţi să facă parte din visul de iubire al unei mirese; ne-a şi plouat un pic; mie mi se părea mesianică ploaia indecisă, ca şi când pădurea şi oraşul şi natura ştiau că ducem ascuns în palmele noastre puiul de pădure…

…Noroc că omul meu se pune la mintea mea zurlie şi-mi culege scaieţi; dacă nu ar fi făcut asta, am fi pierdut apusul unui soare rotit într-un evantai de nuanţe de roşu şi galben; minunea zilnică a apusului avea acolo, în strada abruptă a Braşovului, taină mare de oferit celor ce aveau timp să stea cu faţa către el; fiindcă omul face totul temeinic, ne-a dat amândurora timp, preţ de o ţigară, să ne umplem privirea de culoare…

Apoi, seara… Pe drumul de sub Tâmpa, şontâc-şontâc, mi-am făcut porţia de spaimă de urşi; se lăsa întunericul, eram obosită… nu mereu puteam merge de mână şi momentele în care mergeam singură mi se păreau un infern de spaime, pe care nu-l puteam stăpâni; simpla lui prezenţă îmi dădea încredere; şi mâna lui, sigură, ajutându-mă să cobor costişa muntelui spre oraş; şi răbdarea de a mă auzi smiorcăindu-mă demn; Doamne, ce minunat este să te poţi smiorcăi; să intri în pauză de a fi o femeie puternică şi să rămâi doar femeie… Eram toropită de atâta fericire; stăteam în umbra lui, în umbra gesturilor lui protectoare… N-am ştiut niciodată ce gust are acest sentiment de a te simţi protejat…

…De la primul supermarket ne-am luat apă şi bere… M-am aşezat eliberator pe prima scară de bloc, desculţă, cu bagajele înşirate pe bordura aleii, aşteptând… Cum legase el gesturi mici!… Deşi nefumător, a reţinut la un moment dat remarca mea că voi rămâne fără ţigări şi a luat din magazin un pachet… Asta trecuse dincolo de grijă şi intrase într-un alt capitol… în respectarea liberului arbitru; „Chiar şi pentru gestul ăsta şi ar merita să mă las de fumat de dragul lui…”, am gândit.

Normal că n-am găsit blocul mătuşii din prima; normal că am sculat pe toată lumea cerând informaţii; normal că mătuşa ne aştepta de câteva ore; normal că am mâncat cea mai bună varză călită cu cârnaţi; deja pregătită, caldă şi servită la masă; normal că m-am regăsit în braţele lui protectoare, ruptă de oboseală şi frisonantă …Drum, emoţii, intensitatea atâtor trăiri fără suflu, învelită, dădăcită, iubită, împlinită… Mi-aduc aminte sau am visat… gesturi şerpeşti de apropiere de trupul lui doritor… gestul lui tandru de a mă lua în braţe… explorările mele involuntare, pierdută între vis şi realitate, simţindu-mă iubită… simţindu-mă …femeie,  doar femeie…

 

8. Cine sunt eu?!…

 

Eu sunt floarea soarelui, până la contopire…

Nici chiar floare ornamentală, nici chiar plantă de cultură… Mă pierd uşor în lanul tălăzuitor, fiind eu însămi, fiind şi multiplicată în acelaşi timp… Sunt disonantă în glastra cu narcise, casă bună fac mai degrabă cu crizantemele. N-ai bănui fragilitate în floarea ce se ridică semeaţă pe tija ei viguroasă şi greu accesibilă… Nici parfum n-am, ca şi chiparoasa…

Eu amintesc mai degrabă gustul pământului după ploaie; discretă, nu umilă; straşnic ancorată în pământul din jurul rădăcinii, doar aşa pot fi radar fragil al luminii… Mă pot lipsi de orice ajutor, nu mă pot lipsi de lumină. Stau, dreaptă şi tăcută pe marginea oricărui drum, şi rămân de ajutor celorlalţi mult după ce doar frumuseţea şi-a spus cuvântul…..

 

. . o O o . .

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

15 Comments

  1. Răzvan Ungureanu

    …Proză – chiar proză adevărată – vizibil cantonată în viaţă şi mai puţin sau deloc în clişee deja tocite, obosite, colmatate în „lumea scriitorilor”… Prospeţime, sensibilitate, flash-uri de o profunzime psihologică surprinzătoare, capacitate de a transmite prin cuvinte puţine sentimente puternice, încredere în triumful binelui, onestităţii… Un nume de care cu siguranţă vom mai auzi… Felicitări Domnului Ştefan Bazilescu, iniţiatorul revistei Omniscop, pentru noul „condei” descoperit (prof. Răzvan Ungureanu)

    • lenus velea

      multa vreme am considerat ca eu nu am nimic interesant de spus….fiind un consumator de arta, mereu , comparindu-ma cu ceilalti, ma regaseam in aprecierea mea pe ultimele locuri…apoi a venit un om care a aruncat o privire peste textele mele….si a decis ca sunt mult prea dura cu mine insami; si mai tras, mai impins, m-a decis sa postez aici si sa ma confrunt cu parerea cititorului….nu vreti sa stiti ce emotii am….cu desavirsita consideratie , va multumesc pentru timpul petrecut cu mine…cea din textele lecturate

  2. Antonia C., editor consultant, New York

    Sunt plecată de mulţi ani din România, locuiesc în New York, lucrez într-o editură… Citesc cu bucurie, cu o reală bucurie, tot ce găsesc postat în publicaţii electronice… (mă refer la cele în limba română). Omniscop.ro mi-a fost semnalată de un prieten scriitor şi sociolog, iubitor al tradiţiilor. De atunci, nu pierd nici o nouă postare. Nu cred că aş avea cine ştie ce talent, deşi am publicat şi eu câteva cărticele de suflet, mai mult pentru prietenii români. Îmi fac timp şi citesc, mai ales seara, tot ce se publică pe acest site. În puţine cazuri simt nevoia să recitesc un text. Mi s-a întâmplat cu textele semnate de Isidor Chicet, de Iftimie Nesfântu – felicitări pentru pseudonimul ales! – şi, de curând, cu Puiul de pădure, semnat Lenuş Velea. L-am recitit de cel puţin şapte ori, mi-am copiat citate întregi din text… Ce roman frumos ar putea să fie! Şi presupun – sper – că autoarea îl va dezvolta. Nu pretind că sunt o specialistă în literatură română. Multe ar fi de spus despre acest text, un roman pe cale de a se naşte – puiul de pădure! Dar eu, zic aşa, după emoţiile trezite de lectura textului, că Lenuş Velea redefineşte prin propiile trăiri sentimentul de iubire… Şi aş cita un singur fragment (deşi sunt numeroase cele care pot ilustra afirmaţia făcută de mine):
    „…Ne-au dus paşii, după un plan de excursie ad-hoc, pe coasta domoală a muntelui, când parc, când potecă, şi ne-am îndemnat la drum spre mătuşa, bătând oraşul la picior… Ca-n poveşti, ne-au apărut pe drum doi cai negri frumoşi coz, înhămaţi la o trăsură din alt veac, aşteptând cuminţi să facă parte din visul de iubire al unei mirese; ne-a şi plouat un pic; mie mi se părea mesianică ploaia indecisă, ca şi când pădurea şi oraşul şi natura ştiau că ducem ascuns în palmele noastre puiul de pădure…”
    Cu adevărat, m-aş putea întreba: ce fel de iubire poate fi aceea din care nu se naşte nici măcar un „pui de pădure”?! Felicitări autoarei şi „omului”, care a descoperit-o, îndemnând-o să publice… (Antonia C., New York)

  3. Antonia C., editor consultant, New York

    Sunt plecată de mulţi ani din România, locuiesc în New York, lucrez într-o editură… Citesc cu bucurie, cu o reală bucurie, tot ce găsesc postat în publicaţii electronice… (mă refer la cele în limba română). Omniscop.ro mi-a fost semnalată de un prieten scriitor şi sociolog, iubitor al tradiţiilor. De atunci, nu pierd nici o nouă postare. Nu cred că aş avea cine ştie ce talent, deşi am publicat şi eu câteva cărticele de suflet, mai mult pentru prietenii români. Îmi fac timp şi citesc, mai ales seara, tot ce se publică pe acest site. În puţine cazuri simt nevoia să recitesc un text. Mi s-a întâmplat cu textele semnate de Isidor Chicet, de Iftimie Nesfântu – felicitări pentru pseudonimul ales! – şi, de curând, cu Puiul de pădure, semnat Lenuş Velea. L-am recitit de cel puţin şapte ori, mi-am copiat citate întregi din text… Ce roman frumos ar putea să fie! Şi presupun – sper – că autoarea îl va dezvolta. Nu pretind că sunt o specialistă în literatură română. Multe ar fi de spus despre acest text, un roman pe cale de a se naşte – puiul de pădure! Dar eu, zic aşa, după emoţiile trezite de lectura textului, că Lenuş Velea redefineşte prin propiile trăiri sentimentul de iubire… Şi aş cita un singur fragment (deşi sunt numeroase cele care pot ilustra afirmaţia făcută de mine):
    „…Ne-au dus paşii, după un plan de excursie ad-hoc, pe coasta domoală a muntelui, când parc, când potecă, şi ne-am îndemnat la drum spre mătuşa, bătând oraşul la picior… Ca-n poveşti, ne-au apărut pe drum doi cai negri frumoşi coz, înhămaţi la o trăsură din alt veac, aşteptând cuminţi să facă parte din visul de iubire al unei mirese; ne-a şi plouat un pic; mie mi se părea mesianică ploaia indecisă, ca şi când pădurea şi oraşul şi natura ştiau că ducem ascuns în palmele noastre puiul de pădure…” Cu adevărat, m-aş putea întreba: ce fel de iubire poate fi aceea din care nu se naşte nici măcar un „pui de pădure”?! Felicitări autoarei şi „omului”, care a descoperit-o, îndemnând-o să publice… (Antonia C., New York)

    • lenus velea

      de pus mina pe condei….greu….povestesc direct cu multa usurinta si nici nu stiu daca-i bine;povestind, descarc din sufletul meu, probabil in detrimentul scrisului, oarecare doza de energie; acu’….voi, dragilor mei prieteni, sa iertati ; ce ramine pe hirtie e gindul dintii; nu revin si nu schimb, nu imbogatesc si nu sterg; scriu dintr-o respiratie si nu mereu alatur cele mai literare cuvinte; ele vin cum le gindesc, instantaneu; sa iertati deci, amestecul total neortodox de cuvinte / expresii arhaice, regionalisme sau neologisme;uneori stingace, alteori elaborate; alaturarea lor insa …asa o simt, asa o scriu; probabil pentru ca si eu sunt o personalitate care ma definesc in registre de viata diferite, cu limbaj specific diferit si pentru ca nu scriu ca sa plac cuiva; scriu si atit; amalgamul acesta lingvisctic face , pina la urma, parte din viata; si daca e placut cititorului….tuturor inseamna, scriitor sau cititor, ne place viata in mecanismele ei firesti

  4. brod

    este atâta sinceritate şi simplitate în aceste bijuterii sub formă de proze… atâta autentic, limpezime, profunzime şi expresivitate! se vede că autoarea nu scrie pentru public (edituri, critici, etc), ci -dacă nu mă înşel eu – pentru a (re?)trăi, a înţelege şi a-şi îmbogăţi astfel sufletul, dar şi mintea. nu este o profesionistă a scrisului, dar (de)scrie dumnezeieşte, aşa cum şi-ar dori mulţi consacratţi, postmodernişti sau nu.
    o adevărată revelaţie. nu sunt sigur că trecerea la roman, cum sugera cineva, ar fi neapărat în beneficiul ei, căci construcţiile ample păstrează anevoie calităţile pe care le dovedeşte ea şi sunt, prin forţa lucrurilor, inegale.

  5. Teodor C

    O voce autentică, profundă…
    felicitări! Theodor C.

  6. Nicusor P.

    N-am intalnit niciodata cuvinte mai frumoase adresate unui psihiatru de catre femeia pe care el a plamadit-o din cuvant si pacat… Nasterea Evei luata in sine este adevarata nastere a Femeii! Intamplarea, repovestita tarziu, la distanta mare in timp, are insa si alte semnificatii… Se inchid circuite si rosturi in adancul fiintei… Nici o fapta nu ramane fara urmari, binele precum si raul se platesc… Proza scrisa de Lenus Velea colcaie de viata… Mi-as dori sa mai citesc si alte bucati… Lasati orice alta activitate si apucati-va de scris, Doamna!

  7. lenus velea

    da, dupa cum bine ati remarcat…se inchid circuite si rosturi….intimplarile, gindurile..trec intr-un con de umbra aparent….se plamadesc literar incet, incet…si pentru ca ne referim strict la acest text…realizez ca eu sunt un om norocos…nu ca nu as fi avut cumpene si rascruci de trecut…de fiecare data insa…a rasarit de neunde cite un inger din asta modern ( o sa dezvolt teoria ingerilor intr-o zi…) si m-a ajutat, copacel-copacel…sa merg mai departe ..drept…pe drumul drept…

  8. Nicusor P.

    Mda, …ingerii. Nici nu banuim, nici nu banuiti cat de departe cat de aproape sunt … „Lenus Velea”. …Si cum va intorc, „…cu mana stanga (de langa inima lor ingereasca, bucurandu-se tainic de a fi fost investiti cu Inalta Distinctie de INGER) chipul” catre ei, lasandu-va sa le ascultati bataile inimii, sincronizate cu inima dumneavoastra. E aproape o taina… „boala îngereasca, grea…” Sunt acele „circuite si rosturi care se inchid”, plamadind altceva… Un inceput de lume noua! Ce ti-e si cu ingerii acestia!?… Citindu-va, si tare mi-as dori sa pot citi mereu de acum inainte astfel de scrieri plamadite din viata, gandesc ca sunteti chiar dumneavoastra Inger… sau, cum va identificati singura, „floare a soarelui”… Si de ce nu ar fi si floarea soarelui inger?!… Inger intr-un lan de ingeri, talazuind … amintind „mai degraba gustul pamantului după ploaie; discreta, nu umila; strasnic ancorata in pamantul din jurul radacinii, …radar fragil al luminii…” …Sa va ajute bunul Dumnezeu!

  9. lenus velea

    …prin prisma teoriei mele despre ingeri…fiecare din noi, la un moment dat, devenim ingerul cuiva; al acelui cuiva caruia ii aparem in drum si-i schimbam existenta in bine; cu o vorba, un gind, un sfat, o fapta…uneori si cu o tacere; conditia sa fii ingerul cuiva este, in opinia mea..sa-l iubesti pe acel cineva pentru el si nu pentru tine…asta e cel mai greu la examenul de inger; sa reusesti sa tii in palma fiinta celuilalt si sa nu stringi pumnul…sa-l iubesti cu palma deschisa…sa-i lasi, deplin, liberul arbitru…mesajul Dvs. dincolo de raspunsul dat, ma pune serios pe ginduri…

  10. Dr. Virgil Ionesco, USA

    Am părăsit România cu mulţi ani în urmă, dar am păstrat legături cu oameni din ţară, prin natura profesiei, aceştia fiind din medii sociale diverse… Cunosc în mare parte şi literatura română de după al doilea război… O cunosc din perspectiva unui cititor, împătimit al cărţii.
    N-am întâlnit însă până acum o proză mai densă despre condiţia femeii din România perioadei Ceauşescu… Este şi un rechizitoriu… între aşteptările elevei de gimnaziu/liceu care-şi divinizase profesorul şi realitate – acelaşi „profesor” cu sufletul murdar se dezvăluie în toată goliciunea lui dintr-o singură mişcare a inocenţei ueni fete care crede – şi mai crede încă! – în oameni, deşi oameni mai sunt, doar în visele unor suflete curate…; la fel, într-un alt moment, în două situaţii de fapt, „doctorul”, ticăloşit, exponent al unei epoci de ticăloşi (a se vedea şi opera lui Marin Preda); la fel, fostul soţ – altă faţă a ticăloşiei, oglindit de generozitatea unui psihiatru care intervine, la momentul potrivit, providenţial… şi tot prin oglindire într-o altfel de fântână, fragmentul „puiul de pădure” aducând la lumină dorinţe şi aşteptări de o viaţă şi pentru eroina acestei fascinante proze şi pentru bărbatul care, la capătul unor lungi peripeţii şi căutări, uşor de imaginat, şi-a găsit, în cele din urmă, jumătatea… Tensiunea musteşte şi dă pe dinafară, cuprinzând, purificând apoi, sufletul cititorului…

  11. lenus velea

    as putea scrie , acum, pe loc, un capitol de roman despre cei plecati din tara; material bibliografic vast..simplul fapt ca sunteti cititorul acestei reviste imi spune suficient de multe lucruri despre sufletul Dvs. ma multumesc doar cu afirmatia unui cronicar…”ca omul e sub vremi”…si „vremile” ca si apa…trec….noi insa, pietrele…raminem…perioada aceea ceausista….sincer, prin prisma situatiei prezente…incep sa reconsider serios anumnite aspecte…si aici ar fi de scris un roman….eu insa as dori , cu tot dinadinsul, sa ma opresc la remarca finala ….”cuprinzind, apoi purificind sufletul cititorului”…asta ma duce cu gindul la menirea creatorului..este, la un moment dat, exponentul unor situatii de viata transfigurate literar…mi-as dori sa stiu…ce anume „a cuprins” sufletul Dvs. si, mai ales, ce anume l-a purificat…..

  12. Dr. Virgil Ionesco, USA

    Ce anume mi-a cuprins sufletul şi m-a purificat?! Este o întrebare îndreptăţită şi mă obligă la un răspuns: m-am recunoscut pe mine, cel de înainte de a pleca din ţară, în profilul abia schiţat (dar cât de profund!) al bărbatului din „Puiul de pădure”. Personajul feminin din toată această secvenţă de proze scurte – pe undeva, o epopee – i se potriveşte, mănuşă. Cei doi „….se-ngână şi-şi răspund”. Nu mai are importanţă în ce „decor” se află, nu contează povestea în care se mişcă şi pe care o fac – din mai nimic – să trăiască (i-am regăsit, împreună, emblematici pentru dorul românesc, în Deceneu din plop de ţar(i)nă…) Mi s-a tăiat respiraţia. Citindu-vă, am plâns, Doamnă. Eu care n-am plâns niciodată până acum. …Şi într-o bună Zi, datorită acestei proze-spovedanie a Dv., mă voi întoarce în România, în satul meu, pe care – „melc nătâng” – l-am părăsit demult… Mi-aş dori atunci să vă cunosc, pe Dv. şi pe El… şi să vă dau binecuvântarea mea, fiu rătăcitor întors Acasă.(Dr. Virgil Ionesco, USA)

  13. lenus velea

    domnule doctor…mesajul Dvs. mi-a adus o noapte de insomnie…nu este momentul, locul si nici cazul sa dezvolt detaliile…dar daca intr-o zi …va veti intoarce in tara…administratorul site-ului va gasi varianta sa ne puna in legatura…va invit la o bere si la o discutie…despre tristete…”melc nating”……

Leave a Comment

*