Prospectul

06.04.15 by

Era fix la două săptămîni de la operaţie. N-a fost mare lucru. Într-o oră şi un sfert, cu tot cu anestezie, era deja închis. O porţiune de stomac dată la coş şi a fost gata, cusut la loc. Doar regimul, mica cicatrice pe care-o vedea în oglindă înaintea duşului şi semnele firelor care s-au resorbit îi mai aminteau cîte ceva din ce-a fost. Şi sacoşa de rafie de pe hol, plină cu o grămadă de cutii din plastic, în care a primit de la Ange, o gagică pescuită în spital, o săptămînă şi jumătate piureurile ei insipide şi fără miros, care acum aşteaptă să fie date femeii de serviciu, cu prima ocazie. Le vinde în talcioc, e vai de capu’ ei, săraca!
De azi a început o nouă schemă a medicamentelor de după intervenţie. Se introduce Roxandrolul, primele trei zile doză dublă, de şoc, dimineaţa, la prînz şi seara, apoi cîte una, iar pe celelalte două o să le ia doar o dată pe zi, seara.
*
Prima zi de serviciu. Colegi indulgenţi, sarcini puţine, întrebări politicoase. Puţină zarvă la plecare. Noul portar, o namilă de vreo sută cin’zeci de kile, a insistat să-mi trec cardul de acces prin dreptul senzorului, înainte de a ieşi pe poartă. Ce dracu’, n-am făcut aşa de cinci ani de cînd au instalat porcăriile astea! Fulgerător, i-am dat un croşeu în falca stîngă, apoi colegii care ieşeau ne-au despărţit cu greu. Îmi spunea că ne vom mai întîlni. Treaba lui, poate o să-l omor.
Abia aştept să ajung acasă şi să ies cu bicicleta. N-am mai fost de vreo două luni, de cînd au început durerile alea de burtă.
*
E fain să te dai cu bicla; răcoare, toamnă tîrzie, puţin vînt, frunzele colorate de pe jos. Merg pe trotuar, pe jos, pe lîngă bordură, mai sunt bălţi de la ploaia de astă-noapte şi n-am apărătoarea din spate…
Thunderstruck-ul de la ACDC se scurge din telefon spre căşti şi merge direct în suflet. Energie, tată!
Intru în Parcul Izvor. De la distanţă văd un copil între liniile de la culoarul pentru biciclete. Stă pe vine şi se joacă. Desenează ceva cu creta; de nu s-ar ridica pînă ajung la el! Apăs mai tare pedalele, fixez direcţia şi-l iau din plin. Nici nu şi-a dat seama. Un icnet scurt. Roata din faţă s-a oprit în el şi m-a aruncat peste ghidon. Mă ridic în ţipetele copilului. N-am decît o julitură la genunchi. Simt ceva şi la cotul drept. Urlînd isteric, de pe banca din faţă se ridică o bătrînă ţînîndu-se cu mîinile de cap:
— Ajutor, săriţi! Poliţia! Mi-a omorît copilul!…
Îl ridică pe plod şi continuă să zbiere:
— Nenorocitu’ dracului, nu te uiţi pe unde mergi! Să vină poliţia! Sunaţi la unu-unu-doi! După ce-şi mai drege respiraţia, continuă mai mult pentru ea: …Golanu’ ăsta vorbea la telefon.
— N-ai decît o julitură, mamă, nu mai plînge, încercă să-l aline pe copil o doamnă corpolentă aflată în trecere, aplecîndu-se spre micuţ.
— E Marcel, vecinul meu, Aneto, un băiat de milioane, îl ştiu eu, intră în vorbă, de după o pereche de ochelari cu lentile groase ca un fund de sticlă, cealaltă bătrînă, care se ridică greu de pe bancă. Sigur vorbea cu mamă-sa Aglaia, e la pat de juma’ de an. El o îngrijeşte. Şi copilul era pe pista lor, eu i-am mai spus o dată să plece de acolo. Fii şi matale cu înţelegere, băiatul n-a vrut.
Aş fi vrut să fie şi-un tată tînăr prin preajmă, să ne batem bărbăteşte pînă la capăt. Dar aşa, cu o babă…
Sînt ok, doar genunchiul s-a înroşit puţin. Şi roata puţin strîmbă. Zîmbind, urc din nou în şa. Afară din parc pe ieşirea cea mai apropiată. Deja pe stradă. Cobor de pe trotuar. Maşinile în viteză şi curentul îmi dau o senzaţie plăcută. Adrenalină, tată! Ce porcărie, nu prind viteză! Cauciucul se freacă de furcă. S-o ia dracu’ de bicicleta! Cobor nervos şi o trîntesc de un stîlp. Pizda mă-sii!
Merg repede, aproape alergînd pe sub lumina portocalie a bulevardului. Lîngă trotuar, oprit, un Subaru 4X4 cu avariile clipind. Nu-i nimeni în el, nimeni pe stradă. Motorul merge. Ce ar fi să… Geamul lateral devine opac după prima lovitură cu mănunchiul de chei din buzunarul drept. Încă una şi apare o crăpătură. O lărgesc rupînd bucăţi din geamul mat. Bag mîna, găsesc repede butonul şi uşa se deschide. Urc. La timp, verdele semaforului animează liniştea. Ridic restul de geam care încă îşi păstrează forma. Mai bine să-l las jos, atrage atenţia. „Rock FM, a fost ora douăzeci”. Bag cheile în buzunarul de la pantaloni, nu prea mai încap, mai e ceva, aaa, Roxa…, bine că mi-am amintit, ia să le şi iau. Scot cutia albă din ambalajul de carton, prospectul cade, îl ridic şi-l îndes în buzunar. Iau două pastile şi le ţin sub limbă. Demaraj rapid. Drumul e liber. Văd de la distanţă cum semaforul îşi schimbă brusc culoarea, galben şi imediat roşu. Nu-mi pasă. Accelerez. Cui i-e frică? Am maşină, mă! Un Logan venit din dreapta mă ocoleşte în ultimul moment. Păcat! Aprind faza lungă. Instantaneu, cîteva claxoane lungi de pe celălalt sens. Să vă ia dracu’ cretinilor! Au trecut. Dau muzica la maxim. Altă viaţă, simţi că trăieşti. Curentul îmi vîntură părul. Queen. Nu merge mai tare?!… Uii ar ză cempionssss…120… 130…
Alt semafor. Roşul se face verde înainte să ajung în intersecţie, pedala e la fund. Un Fiat 1300 vechi şi obosit vine mişcîndu-se ca mortul din lateral. Mă urc pe tine, boule! Virez puţin stînga pentru ca să-l prind din faţă. O bubuitură puternică, metal şi sticlă, şi apoi încă una, Fiatul s-a răsucit şi m-a lovit din lateral. Bun Subaru ăsta, maşină japoneză, n-am nimic! Linişte. Îl omor! Deschid uşa şi alerg cîţiva paşi spre maşina făcută praf. Nici o mişcare. Între volan şi parbriz, un cap plin de sînge. Mortăciune. Ce să faci mă, pe vremea aia nu se inventase airbag-ul! Aleluia, dormi în pace, boule! O iau la fugă spre primul bloc îl ocolesc şi intru pe o alee îngustă. Inima îmi bate tare şi sînt fericit. Asta-i viaţa ce-mi place!
Încep să obosesc. Încetinesc. Schimb direcţia şi ies pe o stradă paralelă cu blocurile aduse pînă-n trotuar. Părul joacă pe frunte. Viaţă, mă!… Alerg tot mai încet. Linişte şi o seară de cartier cuminte. Deja merg normal. Dau o fugă şi pe la Ange, zicea că face o musaca. Îi fac o surpriză, o să se bucure. Poate dau şi de tăntălăul ei. „Mamăăăăăă!” „Cadeeee!” un vuiet scurt şi o bufnitură metalică. „Aloooo!”, „Fereştee!” Un cap speriat, cu păr creţ, priveşte în jos, de la balconul etajului şapte, după un capac care mai face jumătate de cerc rostogolindu-se cu zgomot metalic pe trotuar. O oală cu smalţul ciobit, o baltă de ciorbă, cîteva perişoare, trei cartofi şi o pată de sînge…
*
Mişu Dumitrescu, doctorand în sociologie pe ultimii metri, afundat în gînduri şi încă în minte cu adăugirile pe care le-a făcut azi la teza ce o va susţine peste fix trei luni, miercuri 23 la ora 11, se îndreaptă obosit şi absent spre casă. Merge repede, îi e cam foame. Azi a făcut treabă bună, e în grafic şi rumegă concluzia finalului de subcapitol la care mai are de lucru. În societatea asta a noastră nu se întîmplă mai multe accidente, crime şi alte porcării doar din cauza fricii. Prevenţia coercitivă-i de bază. Nu fur că poate mă vede cineva, nu-l omor pe ăla pentru că nu poate să fie o crimă perfectă, nu sar la bătaie chiar şi cînd am dreptate de teamă să nu o iau. Frica de moarte, de bătaie, de… în nici un caz din conştiinţă. Pedepsele…, frica păzeşte bostănăria!
Pe trotuar, la cîteva zeci de metri în faţă, sub un balcon, cîteva siluete se înghesuie gălăgioase. „La o parte, lasaţi-mă pe mine! Faceţi loc.” Undeva se aude o sirenă. N-a fost niciodată prea curios. „Ăia curioşi mor repede”, îi spunea taică-su, cînd era mic. Şi aşa i-a intrat în sînge. Încetineşte, ocolind micul grup. Miroase a mîncare. Mai am puţin şi ajung şi eu; o fi făcut Ange musacaua aia? O oală, un capac, perişoare şi, ieşită de sub o haină, printre picioarele a doi tineri, vede o mînă. Cineva în adidaşi e întins pe jos. Hm, iar New Balance, de neconfundat, îşi zice-n gînd şi nu-i de mirare, sînt obsesia lui, de cînd cu joggingul solitar. Parcă i-a mai văzut pe undeva. Dungile roşii cu margine albastră i-au rămas în memorie. Clar, e New Limited Edition Racing, ultimul model. Trei sute cincizeci de dolari. Da, îi ştiu, au coborît dintr-una din maşinile lovite în intersecţia cu Primăverii. Şi au dispărut în fugă. Ciorbă şi sînge. Nu mă interesează. Neliniştea, sîngele care nu-i place, musacaua sau criza de timp…
Privirea îi cade pe un petic de hîrtie albă satinată care se opreşte împins de vînt exact la pantoful lui drept. Se apleacă mecanic şi o ia. O desface inconştient. Un prospect de medicament. Roxandrol. Ciudat, exact ce urmează să ia Ange, dacă în două zile nu apare nici un efect de la Batirevin. Mai face cîţiva paşi şi brusc devenit interesat, se opreşte sub un bec şi continuă să citească. Cam multe efecte adverse, „foarte rare (<1/10000) afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat, cu frecvenţa medie prelungirea timpului de sîngerare şi a timpului de protrombină, cu frecvenţa necunoscută icter colestatic, rare (=1/10000 și <1/1000) tulburări ale sistemului nervos, lipsa de control a emoţiilor, agresivitate sub toate formele, dispariţia în totalitate a simţului de teamă şi a instinctului de conservare…”. O strînge în pumn, o face ghemotoc şi apoi o aruncă nervos. Mor de foame. O pală de vînt stîrnită din senin o ia şi o dă de-a dura mai departe… www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*