PRIN OCHEANUL VIEȚII, DINTR-O AMBASADĂ ROMÂNEASCĂ

06.11.12 by

Având o activitate editorială prolifică – poezie, proză, eseistică, traduceri de anvergură din literatura asiatică –,  poliglotul diplomat Constantin Lupeanu și-a făcut cunoscută activitatea în mod alternativ : prin cea de natură administrativ – publicistică și prin cea de natură exclusiv literară.

         Cum de prima sunt autorizate să ofere depoziții ministerele de resort ale României (și nu numai !) în spațiul cărora se păstrează arhiva de profil, pentru cea de a doua – fiind de interes public -, trebuie să se ocupe critica și istoria literară.

         Ceea ce declanșăm și noi acum, având punct de plecare în romanul O lume de sfincși (USR – 2004).

         Titlul scrierii (de 384 pagini) ar incita la multiple dezbateri în spațiul românesc,  luând în calcul cele două cuvinte care îl compun – unul mai enigmatic decât celălalt.

         Termenul „lume” ne conduce spre un orizont de natură filosofică, numai că scriitorul, însoțindu-l de un nehotărât „o”, îl complică și mai mult în existența lui. Se lasă astfel deschisă calea spre diversitate, potențând ideea de popas, fie într-un spațiu al abstractului, fie al concretului.

         Termenul de „sfincs” este prea rar circulant în limba română. În cultură însă, este reținut pentru definirea unor realități de mitologie asiatică. Ele au intrat selectiv ca emblematice atunci când descoperirile arheologice din spațiul carpato-danubiano-pontic cereau comparații.

         Conștientizând în zeci de rânduri miza subtextuală a sensurilor cuvintelor, Constantin Lupeanu accentuează (târziu, în roman, la p. 380) o posibilă explicație în context, a titlului.

         (În această privință, s-ar cuveni o dezbatere științifică despre evoluția mentalului auctorial la români, pornind de la Învățăturile lui Neagoe Basarab…, să zicem, deci, din sec. al XVI-lea, trecând spre titlurile cronicilor românești, până la Țiganiada , lui Ion Budai Deleanu, apoi, urcând în timp, până în zilele mileniului al treilea.

         Poate că există o asemenea inițiativă deja împlinită, de care eu nu știu.

         Și totuși ! Între cele două cuvinte, cu trimiteri îmbietoare spre abstract, filosofie și mitologie, scriitorul așază (nu la derută, ci la convingere !) determinantul… meschină.

         Și acum întreaga formulare : „La naiba cu diplomația, cu lumea meschină a sfincșilor”. (Până aci, „impenetrabilii sfincși” erau socotiți diplomații comuniști din ambasadă care au rămas împietriți la aflarea veștilor despre revoltele decembriste de la București și din țară).

         Enunțul cu pricina dislocă toată activitatea de până aci, din două motive principale. Unul este al iubirii împărtășite care pune presiune pe diplomat. Al doilea vizează condițiile prielnice – de exprimare liberă și de acțiune individuală responsabilă -, create după Decembrie  ̓ 89 pentru toți românii, oriunde s-ar fi aflat în lume.

         Eliberarea de închistarea și convențiile politice reprezintă recâștigarea demnității și a vocației funcției diplomatice pentru care s-a primit investitura.

         Ei bine, până la această nouă situație, „ieri”, văzută ca un ideal greu de atins, autorul desfășoară strânse pânze epice din interiorul ambasadei României în China. Ea este văzută nu ca la Zamiatin sau Orwell, ci închisă între ziduri și acestea între alte ziduri și tot așa ca în răspândita păpușă rusească matroșca. 

         În „Precizare”, atașată, cu siguranță, la încheierea scriiturii, autorul se mărturisește incisiv: „Am început să scriu acest roman în ianuarie 1990, pe când eram șeful misiunii diplomatice române din Bangkok, Thailanda. Mă aflam în această țară din anul 1988. În consecință, întâmplările și toate personajele sunt creații ale imaginației mele și nu au nicio legătură cu Ambasada României la Beijing sau cu vreo ambasada și cu nicio persoană reală.

         Se subînțelege, de asemenea, că scrierea cărții la persoana întâi (…) nu identifică sub nicio formă personajul principal Mircea Murg cu subsemnatul”. – Constantin Lupeanu

         Citind și recitind un asemenea text, în primă instanță, el se prezintă ca un mea culpa, în fața cititorului de duzină, de doxuri interbelice și de literatură proletcultistă. Pentru cititorul titrat întra-ale scrisului, adică pentru cel care nu efectuează „lecturi infidele”, se admite întreaga substanță narativă conținută de roman, fără a mai avea nevoie de o astfel de „precizare”. Mai cu seamă că romanul oferă puține date despre China – câteva descrieri de străzi, de stări ale naturii, efemere delicii gastronomice ș.a. – care pot fi întâlnite în orice altă țară asiatică.

         Pentru cititorul profesionist, adică pentru criticul literar, „precizarea” lui Constantin Lupeanu este trecută la … știut, deja vu . În Franța există chiar o colecție coord. de J. – B. Pontalis, intitulată  L ̓ un et l ̓ autre, Connaissance de l ̓ inconscient . Deci, psihologia, cu participarea ei științifică modernă, a venit în ajutorul literaturii biografismului, încât Philippe Lejeune a și rostit… în scris : je est un autre . De ce n-am subscrie și noi acelui moi aussi ?!

         Totuși deducem că scriitorul a avut un plan bine conturat de la începutul lucrului la acest roman, mizând pe două coordonate : a) de spațiu și b) de timp. Liantul acestora și dincolo de ele, formele de instalare și de statornicire ale iubirii. În prim plan – iubirea dintre Mircea Murg și Nicoleta Nistea, numele de alint, Lala. El, consilier cultural al ambasadei, necăsătorit. Ea, cercetător în istorie veche, trimisă de la București pentru investigarea arhivelor din China în vederea descoperirii și verificării existenței relațiilor dintre vechii daci și poporul chinez.

         În plan secund, Constantin Lupeanu distribuie prezențele diplomatice de la departamentele : economic, politic,militar, administrativ etc. Adică , de la ambasador,  până la portar și serviciile de telefonie.

         Cum fiecare serviciu are un …. șef, la rându-i, acesta are o soție. Scriitorul îi nominalizează pe toți – fie separat, fie în cuplu. Incisivitatea prin care romancierul îi fixează pe tabla de șah narativ aduce aminte de un slogan teoretic, cândva la modă, nu numai în spațiul românesc ! : personaje tipice și împrejurări tipice. Numai că romancierul nu le face hatârul să-i fixeze în posteritate!  

         Arma lui, în majoritatea cazurilor, este ironia; dar și satira ori grotescul, caricaturalul. În public,  prin exprimări neaoșe și mai cu seamă prin fapte.

         Și uite așa, ridicolul se află în largul lui !

         Citească-se următoarea răbufnire împotriva celor care trag cu urechea: „ Urechi pline de balele sufletelui lor pervers, urechi încărcate de catran, negre ca iadul, urechi clăpăuge, aplecate hidos deasupra (ori dedesubtul ?) dreptului omenesc la o oază proprie”. (stil de pamflet à la cronicarii munteni, Macedonschi, N.D.Cocea, Tudor Arghezi ș.a.)

         Iată o altă ieșire în arenă cu făclia aprinsă a cuvântului : „Oare toate telefoanele din ambasadă erau ascultate ? De două ori vreau să zic, de gazde și de români ? Și cine asculta și tria înregistrările acestea efectuate în ambasadă ? Te pomenești că umilul nea Grig e colonel de securitate. O fi general ?”

         Toate aceste sincope de gândire, limbaj și comportament ale personajelor le fixăm în categoria estetică a urâtului. Vârful de lance al acestuia îl reprezintă invenția de stare civilă, atribuirea de nume : Pipicuță, Pițigoi, Captare, Troscot, Gât, Pupăză, Țuț,Zilă, Bărduț, Paru, Freamăt, Întuneric, Untaru, Udrea, Javrilă.

         (În privința derizoriului, văzut cu ochiul liber, numai G. Călinescu, în romanul Bietul Ioanide a folosit  același procedeu, investigând mediul universitar bucureștean).

         O zăbavă de interpretare se impune în suita diminutivelor din numele diplomaților : luare în derâdere, alint zgomotos, subevaluare, imprecații, demegogie, slugărnicie etc. Metoda este tipic românească prin transferul din limba vorbită în arealul literar cursiv. Este un întreg insectar cu achiziții nebănuite !

         Cunoscutul estetician spaniol Eugenio d Ors făcuse  câteva precizări legate de fixarea unui personaj viabil, având în vedere următoarele etape de structură : prototip, tip, ectip și arhetip.

         La scriitorul Constantin Lupeanu se găsește o întreagă defilare de „măști râzânde puse bine pe un caracter inimic”. Personajele se știu că sunt filmate de fiecare dată, chiar și în viața de familie ( În roman, se află mereu deschisă ușa spre suspiciuni, spionită, în maniera lui care pe care, bârfă și colportări de informații distorsionate, dar puse pe seama cuiva , pentru credibilitate, deși sunt falsuri. Este un soi de „magnetizare” burlescă, desprinsă parcă din comedia D  ̓̓ ale carnavalului.

         Toate acestea sunt ale omenescului românesc transplantat într-un spațiu asiatic (oricare ar fi el !). Asemenea manifestări se depărteazăă de miezul politic al activității tuturor. Tartorele politicii „viabile” rămâne ambasadorul. Denominarea lui de Gogu Javrilă vorbește de la sine.

 Romancierul are obiceiul de a construi fiziologii armonioase, mai tot timpul în context, după obiceiul scriitorilor europeni de secol 19. Se deduce că tușele mai abitir îngroșate sau mai en passant trasate sunt legate de individul care cere autorului (vorba vine !) să-i mai povestească … o faptă, o năzbâtie. Ce o ieși după aceea, numai pe scriitor îl privește !

         Pentru a nu persista în zgomotul făcut de rețeaua diplomaților, mai niciodată la suprafață, ambasadorul caută să le stăvilească avântul prin adunările de partid. Dacă vede că nu poate în niciun fel, intră și el în jocul spionitei, declașând impulsuri și fapte erotice cu o „distinsă” redactor de la o revistă de turism tipărită pentru lumea asiatică. Ea a fost cândva studentă în capitala României. Numele ei –  Maureen Dee Mattingly. Ambasadorul a rămas tot un … fost , venit din mediul rural, chiar dacă a trecut prin funcții de raion și de regiune. Așa că limba română, circumscrisă zonei agricole,  și „indicațiile tovarășului” au rămas netulburate și în misiunea lui de … amant.

 Escapadele erotice ale ambasadorului au loc în afara spațiului ambasadei. De aci începe creșterea și descreșterea insului fără vocație diplomatică, încălcându-se flagrant principiul unității de grup și de comunitate. În același timp, Constantin Lupeanu ne spune subtextual că asemenea acte de voluntarism necontrolat puteau duce oricând și oriunde la o situație de abandon radical. Exemplul sinuciderii Agripnei Javrilă rămâne pilduitor.

         Tot în afara spațiului ambasadei situăm și mișmașurile de comerț gen bussiness ale familiei Pipicuță. Afaceri, care, odată descoperite, îi degradează pe făptași,  trimițându-i în țară, fiind informat și ministerul de resort. Numai că după escala făcută de avion în Pakistan, cei doi revin clandestin în China, căutând să-și perfecteze afacerile. Iar în perioada Evenimentelor din Decembrie ̓ 89, ei reapar în ambasadă, afișându-se, chipurile, ca disidenți. Încep reorganizarea ambasadei, în numele democrației despre care auzeau și ei pe calea undelor și a imaginilor video de pe satelit. Toate înfăptuite până la sosirea telexului de la MAE.

Așa ar arăta excrescențele nediplomatice ale românilor din ambasada asiatică. Despre cele pur diplomatice – fățișe manifestate conform așteptărilor adică a principiilor de funcționare normală, evenimentele sunt de natură casnică,  punctate fiind de consilierul cultural, un fel de axis mundi al tuturor, mai întotdeauna din umbră, dar cu țintă precisă. Mircea Murg se arată a fi un dirijor versat. În viața de familie,  un însingurat, până când se îndrăgostește de tânăra văduvă Lala. În ambasadă, diplomat de carieră.

         Prozatorul Constantin Luppeanu cu vădite antecedente editoriale în varii ramuri ale exprimării literare, atinge câteva vârfuri de aur în mai toate scenele de iubire descrise cinematografic. Alternativ, de fiecare dată, i-am avut lângă mine – la întâlnirea cu asemenea scene de măreție epică -, ba pe Ibrăileanu, cu Adela lui, pe Duiliu Zamfirescu , cu Sașa, pe Călinescu,  cu Otilia, pe Sadoveanu, cu atâtea eroine, pe Marin Preda, cu Simina și pe …, și pe…,- ca să mă limitez doar la câțiva prozatori români clasici. Ce ne facem însă că scriitorul de reală și vădită cultură asiată, nu-și poate abandona stilul molatec, diafan parcă picurând din Cântarea Cântărilor ori din rubaiatele lui Omar Khayyam sau din modernitatea arabă a lui Kahlil Gibran – Profetul, de ce nu ?, a lui Mircea Eliade, începând cu Maitreyi.

         Scriitorul român, cu atâtea deschideri culturale în literatura universală, vede în iubire jertfă și înțelegere, înălțare deschisă spre ceruri, spre Divinitate. Numai că romanul, fiind scris la persoana întâi, acel eu (nu altul !) trăiește și pământean clipa întâlnirii cu iubirea într-un mod demonic, de contopire, ca la începuturile … facerii.

Câteva secvențe în maniera clasicilor români (A) și în maniera clasicilor antichității (B):

A „Ceaiul ni s-a pregătit la masă, într-o ceremonie simplă, cu gesturi

studiate, sub ochii neîncrezători ai Lalei. Ceștile fără mânere aveau capace. Ne-am încălzit mâinile în jurul lor, câteva minute, cât trebuia să se decanteze, apoi(…). Stăteam unul lângă altul, pe aceeași latură a mesei, cu fața către interiorul ceainăriei. Umerii ni se atingeau. Ne uitam uneori unul la altul, vorbindu-ne fără grai”.(A1).

         O săptămână întreagă ne-am văzut zilnic, fie și numai pentru câteva minute. Ajunsesem să ne cunoaștem destul de bine. Îmi plăcea din ce în ce mai mut, recunosc. Nu atât ca femeie. Era un companion desăvârșit. Lala știe să întrebe, să tacă, să se entuziasmeze, să se înduioșeze, să se revolte. Are o fire iscoditoare și analitică. Îndeosebi mă impresionează promptitudinea în replică și justețea aprecierilor. Rareori greșește”.(A2)

         Modernitatea din A2 este vizibilă prin apelul la o sintaxă sacadată, în care enunțurile din propozițiile scurte se susțin într-o fraternitate deplină.

         Până la „clipa fericirii” în doi, când principiile yang și yin trebuie să-și intre în atribuții, dubitația scriitorului se afișează deschis (cap. 17): „De la „vulcan” la „mister”, esența Lalei se cere cuprinsă în mai mult de patru versuri. Oare o voi sugera eu în acest roman?”

         B „Lala, am repetat după o pauză, punând eventual accentul pe silaba a doua, a alintare, nu sunt pregătit  pentru o declarație de dragoste, dar cred că ai observat și singură sentimentele pe care ți le port. Astăzi(…) mă gândeam să vin cu o parabolă…”(B1)

         „Alteori dispăreai zile în șir și eu mă trânteam în pat și analizam gesturile, cuvintele. „Doamne, îmi ziceam, „oare să mi se fi părut? Sunt o exaltată!”(B2)

         Am aprins toate becurile. S-a apropiat de oglindă și a examinat inelul, apoi s-a admirat pe sine, mișcând mâna în toate pozițiile, răsucindu-se, fandosindu-se. O lumină născută din sentimentul fericirii îi cuprinsese fața. Ochii, mari, ardeau. A venit la mine și mi-a întins-o să- i sărut mâna pe care își pusese inelul,  apoi mâna dreaptă”. „ S-a apropiat de oglindă și a examinat inelul, apoi mâna dreaptă”(B3).

         „I-am alintat umerii, am coborât mâinile în jos, mângâindu-i sânii, lăsându-mi palmele pe mijloc, peste pântec, în mișcări circulare, mai lente și mai repezi”.(B4)

         B5 „…iubindu-ne dur, aproape sălbatic. La sfârșit, am rămas mult timp îmbrățișați, tăcuți. Din când în când, palmele amândurora se plimbau peste trupul celuilalt, buzele ni se împreunau. Când am socotit că se apropiase timpul plecării, m-am răsucit în pat și am sărutat-o pe gât și pe piept, pe sânii acoperiți de sudoare(…). M-a mângâiat și m-a sărutat, la rândul ei, de la frunte până la tălpi, șoptindu-mi: „De data asta, nu greșesc. Nu. Sunt sigură. Vei fi omul meu, indiferent de forma pe care vei dori să o dai relației noastre”.

         În reluarea dulcegăriilor de … iubire, capitolul 22 atinge apogeul. Patru expozeuri de afirmații sigure „Lala nu era frumoasă”, încărcate de suite de complimente luminoase, ca în literatura asiată, configurează imaginea unei zeițe, a unui mit femnin („Sânii tăi – două zambile/Bile, bile, bile. Mi le/Dai să le sărut cu palma,/Pe-ndelete și de-a valma ?”)

         Scriitorul s-a pronunțat decisiv : „Lala este prezentul continuu”(B6)

         Capitolul 23 impune una dintre precizările noastre bibliografice – Cântarea Cântărilor („Cât de frumoasă ești, draga mea, cât de frumoasă ești ! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprâncene, părul tău, turmă de căprioare, ce din munți, din Galaad coboară”).

         Mai întotdeauna natura nu participă la frământările personajelor. Poetul Lupeanu, cu experiență îndelungată în arta cuvântului, notează sec cele proiectate la acest capitol : „Vremea se înăsprise, devenise nefavorabilă adăstării în parcuri.Copacii se desfrunziseră,  cu excepția câtorva pini decorativi, aflați câte unul  la fiecare colț al grădiniței de formă pătrată. Florile se trecuseră. Iarba nu exista”.

         Foarte pe aproape sunt și scenele în care se revelează prezența altei frumuseți feminine, pe care o garantează personajul Maureen Dee Mattingly. Descrierea se face tot după un tipic de fiziologie – mai întâi, fața, apoi vestimentația, proveniența ei, gestica mișcarea pasului ș.c.l.

         Zice romancierul, în cunoștință de cauză :

         Seara, la o recepție la hotel „Beijing”, am întâlnit-o pe Maureen Dee Mattingly.

         Te-am căutat de câteva ori, mi-a spus.

Am zâmbit, iscodind-o. Maureen Dee avea o frumusețe fascinantă, acaparatoare. De data aceasta, se-nveșmântase în piele, din cap până în picioare...” (Și urmează prezentarea fiecărei componente a vestimentației).

Dacă pentru Lala, și pentru Lady Dee textul narativ curge înălțător, scriitorul potențând admirabil frumosul și sublimul, pentru celelalte femei din ambasadă, jocul de-a curtezanul (cu măsură, întotdeauna supravegheată ) trădează un misoginism asumat. Diplomatul Mircea Murg mai trece pragul, nu cu scopuri erotice, ci provocatoare, în obținerea unor informații, în descoperirea unei alte trăsături de  caracter a soțului, prin tehnica ricoșeului. Luăm două exemple – Ninel Țuț și Agripina Javrilă.

         -„Doamnă Ninel, i-am spus, dv. sunteți ceea ce se cheamă o femeie frumoasă, râvnită de aproape orice bărbat care vă întâlnește. Vă mărturisesc că v-am remarcat dintru început și că mi-a făcut întotdeauna plăcere să vă țin companie.

         Mă privea radioasă. Ochii i se încărcaseră cu vrajă, dilatați. Surâdea, cu buzele întredeschise. Evident că îi făcea plăcere să audă complimentele pe care i le ofeream”.

         Secvența reprodusă despre portretistica personajului feminin apelează atât la vorbirea directă, cât și la cea indirectă. Ca actant activ, dinamic, scriitorul își rezervă dreptul să constate direct, dar să și reflecteze.

         A se înțelege că scriitorul dorește cu tot dinadinsul să fie pătrunzător în notele sale de observație, să nu fie excesiv de subiectiv, declamând eufisme.

         Așadar, un portret trasat de o mână sigură pe instrumentele de lucru.

         Agripina, soția ambasadorului, neavând rang diplomatic, fusese repartizată la … cultural, să se ocupe de arhiva misiunii. Nu era nici membru de partid. Participa la ședințele comuniștilor din ambasadă doar când era invitată. Ea îl avea ca șef direct, la munca de birou, pe Mircea Murg.

         Comportarea acestuia era …colegială, mai rar se întâmpla să fie chemată în biroul „șefului” cu un dosar ori cu vreun text de telex.

         „Calculele… polițiste” îl conduc pe consilierul de la … cultural să dezlege „o enigmă detectivistă” pe urmele ambasadorului Javrilă : Așa încât, apropierea de soția lui, în special când acesta se afla în mrejele amantei, îl determină să-i adresezeAgripinei diverse complimente. Nu întotdeauna acestea sunt ortodoxe sau    au vreo acoperire cumva în realitateade fapt.

         Ca să ne inducă ideea de conviețuire pașnică, prozatorul Lupeanu – neglijând „precizarea” de la începutul scrierii, se lansează în consemnări docte despre Bejing, geografie și istorie(în cap. 15), negoț și oameni („Negoțul, speculația financiară le sunt proprii (chinezilor). Nu întâmplător au fost supranumiți „evreii Asiei”. Chinezul cumpără și vinde orice, într-o curgere permanentă”.)

         În totul, dincolo de secvențele mele … critice, complexitatea întregii narațiuni oferă destule detalii despre viața presupus reală dintr-o ambasadă asiatică.Ocheanul timpului se plimbă (selectiv) încolo și încoace. Așa încât viziunea cinematografică inculcată fiecărui capitol poate surprinde pe vreun contemporan tendențios, căci prozatorul și-a stabilit schelăria și viziunea la … catedrala narativă cu mult înainte de curgerea politică a Evenimentelor din Dec.  ̓ 89. Ele au dat cap și începătură la misiunea stabilizată fără riscuri și suspiciuni

         Linia axială a romanului se numește dragoste /iubire și ea este afirmată când compact, când secvențial, până la difuz. Pentru edificare, în planul general de semnificații, am aplica teoria cercurilor concentrice care se dezvoltă într-un mediu lichid, atins în forță de un obiect contondent.

xxx

         Scris la persoana  întâi, fără de a crede că autorul omniscient nu-și îngăduie să-și transfere anumite opțiuni sau obsesii, preferințe ș.a., prin distribuire inegală tuturor actanților pe care îi are ca parteneri în dificilul proces al imaginației. Numaidecât, romancierul părăsește plutonul executanților și iese în forță cu mărturisiri tranșante, dar nu de șoc ! Iată doar, câteva, formulate de un expert diplomat : 1) „Trădarea în iubire și trădarea de țară nu pot fi nicicum stăvilite, de vreme ce și-au găsit sălaș în inima cuiva”.

 Indirect, prin glasul lui Gogu Javrilă, auzim : „Cine are parte de dragoste, să nu-i dea cu piciorul”. 2) „Politica ne scotea din minți(…). Zile și săptămâni de-a rândul, întâlnirea cu Lala însemnase evadare. De la munca diplomatică, din ambasadă ca dintr-o fortăreață, de la fostele mele preocupări și chiar de la realitate”. 3) „Ne-am mișcat într-acolo, intrigați, curioși. Omul e lacom de evenimente”; „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus și nu scapi; „Îngrijind morții, prețuim viața”.

         Dialogul purtat cu personajele a fost apanajul aproape exclusiv al romanului popular de secol 19, în căutarea de cititori interesați și avizați (vezi la francezi, și nu numai !, Eugène Sue, Paul Féval; la români, I.M. Bujoreanu, Nicolae Filimon). Mai târziu, obiectivitatea narativă a prins teren tot mai întins, chiar și când literatura istorică ori psihologică au dislocat (legal) teoriile înaintașilor. Curios însă că după apariția postmodernismului, formulele de adresare – „dragi cititori”, „iubiți cititori, să iertați neștiința” s-au îndeșit. Ba, autorul însuși li se adresează acestora, dacă nu umilitor, oricum cameleonic : „Povestitorul nu știe „totul” despre viață, adesea simte cum personajele închipuite de el încep să-i alunece printre degete, nemaiputându-le stăpâni, pe deplin”.

         Aflat în fața cititorilor – judecători supremi ! – ,  romancierul își continuă pledoaria în a se disculpabiliza prin substituire : „Ele (personajele) îi impun comportamente  și replici diferite de cele pe care el le hărăzise inițial, aidoma unor copii scăpați de sub tutela părinților. Să fie aceasta o lege a artei ?” Și pe loc, retorica autorului alunecă spre legendă și basm, până la teoria reîncarnării.

         Și numai așa retorica ia proporții, coborându-se în lumea viselor. Murg visează șerpi. „După zodiacul chinezesc, eu aparțin anului șarpelui. Gogu Javrilă era iepure”.

         Mistica lui eu personagial s-a spulberat definitiv, intrând, prin transfer, în irealitatea atemporală a credințelor.

xxx

         Scriam mai sus despre viziunea cinematografică oferită de prozatorul Constantin Lupeanu care încorporează din mers virtuțile poetice ale aceluiași. Nu e loc suficient pentru argumentarea extinsă a afirmației. Facem trimitere la scena sinuciderii Agripinei și desprindem câteva pasaje edificatoare: „Un țipăt de femeie mi-a umplut urechile. Un țipăt ciudat, ca un plânset, având în el jale și nu groază de impactul care avea să-l curme brusc. Simt încă în urechi șuierul acela de pasăre fără cuib, tânguire tristă, părere de rău și deziluzie, ca îngânarea unei doine a vremurilor de bejenie(…) . Punerea în cuvinte a întâmplării mi se pare înceată (…)

Numesc acum impactul cu pământul bătaie de aripă, și așa a și fost, o foșnire scurtă, departe de tăria cu care un trup omenesc se izbește de pământ , după o cădere în gol zece – cinsprezece metri. Atunci a răsunat în noi toți ca un bubuit nemaipomenit, zguduindu-ne cu forța de șoc a unei bombe, el fiind amplificat de starea de lucruri  din ambasadă.”

         Este și în textele excerptate de noi prezentă viziunea poetului care, pentru sensibilizare, stăruie în etajarea tragicului, venit parcă din antichitatea tragicilor greci. Și tot așa se derulează consemnarea „faptelor”  care au urmat – lumânări, regrete, învinuiri, informații către Ministerul de Externe și către Consiliul Frontului salvării Naționale. Starea însăși a povestitorului i se pare a fi fost influențată de stelele cerului : (Ele) „sclipeau rece, indiferente la ce simțeam noi, deși la distanța aceea extraordinară la care se aflau erau o masă incandescentă. Răceala lor era sugerată de gerul care se lăsase pe pământ”.

xxx

         Câteva obiecții :

         * Finalul romanului își subțiază țevăria semnificațiilor. Devin neverosimile schimbările diplomatice, de după 1990, dacă demagogia, slugărnicia de dinainte, declarațiile de adeziune la noua cauză s-au reinstalat și la ambasadă; adică, la vremuri noi, tot noi !

         * După capitolul 37, care reproduce scrisoarea Lalei, Lupeanu notează : „Am răspuns scrisorii (Lalei) cu cinci poeme de dragoste”.

         În spațiul lirico-epic al acestora, se descifrează de-a binelea influența asiată la nivelul limbajului poemelor.

         * Întrebare : mai erau ele necesare, poemele,  după ce se obținuse nivelul de sus al narativului de referință? Și ca totul să atingă diluția, în ultimul capitol, se insinuează legalizarea căsătoriei – Lala / Mircea Murg la Biserica Ortodoxă din Harbin.

         * Punctum.

xxx

         Dincolo de puținele fisuri de structură ale  romanului, cu acțiune deschisă și închisă, stilul textelor lui Constantin Lupeanu, la toate nivelele de comunicare, este matur și bine organizat, cu zeci de inserții subtextuale care provoacă și decid calitatea unei modernități viabile.

         Prin plasamentul subiectului, și al subdiviziunilor acestuia în Asia, scriitorul se alătură unor înaintași români, care au confirmat că literatura exoticului tinde să devină tot mai mult o cunoscută reală cu beneficii de referință și în Europa.

         Pentru România, procesul cunnoașterii directe a lumii și culturii asiatice are relevanță,  începând cu personalități ca Nicolae Milescu Spătarul și Dimitrie Cantemir. Iar, mai târziu, prin Mircea Eliade, orizontul religiei a convertit staticul gândirii europene într-un polimorfism al interpretării dinamice, creatoare.

                                                                 

                                                        20 aprilie 2012, Canada

Related Posts

Share This

Leave a Comment

*