Prima oară, fără zâmbet – DAN MIHAI LUTIC…

06.11.12 by

 

…5 noiembrie. Zi Scorpion.

În urmă cu doi ani adormea întru Domnul marele Om Adrian Păunescu. Poetul-Omul. Şotronul – joc de copii cu tâmpla în eternitate. Destin zăltat. Săltat. Sărit destin de fiu şi de împărat. Sincopat, cum copiii, pui de cangur şi de zăgan încă ne-înaripat, zvâcnesc în conturul de om – desenat cu cretă pe huma în care habar nu au că se vor întoarce.

Ţăncuş (i se zice în Oltenia şotronului), cu un ciob de stea aruncat, din vârstă în vârstă, până când umbră devine copilul…

Adrian Păunescu – Jurnalistul de geniu. Tribunul-Titan. Leoninul. Cel ce stăpânea zeci de mii de tineri – veniţi pe stadioanele patriei numită, pe atunci, România. Veniţi să-şi stâmpere setea de azur şi setea de frenezie, foamea de zâmbet şi de iubire. Veniţi să-şi stingă aleanul prin strigătul „Lumină-Luptă-Libertate !”, ţâşnit, parcă, din pieptul Crăişorului munţilor Apuseni – Avram Iancu, al Pandurului pandurilor – Tudor Vladimirescu, al celor traşi pe roată – Horea şi Cloşca, Gheorghe Doja – martir încununat cu coroana înroşită în foc, pe tâmple însângerate pusă, în batjocură sadică,  de papistaşi finougrici al căror stat fusese ras de pe hartă la 1526 (Mohacs) şi avea să reapară abia după patru secole,  la 1920 (Pacea de la Trianon).

Atunci, pe 5 noiembrie 2010, aveam să găsim – eu, Romulus Turbatu şi Xandell-Florin Tufă – pe str. Dionisie Lupu nr. 84 din Bucureşti, doar un portret îndoliat, străjuind deasupra porţii, o gloată hulpavă de cameramani, fotoreporteri şi gazetari video – deşi stăpânul casei tocmai plecase din astă lume, pe un pat de spital….

Undeva, la vreo 30-40 de paşi, marele scriitor Dinu Săraru (vecin de stradă, la nr. 74), privea îndelung spre curtea Poetului. Îngândurat, înmărmurit  privea, apoi îşi trăgea, cu furie înăbuşită şi revoltă abia domolită, paşii. Ca pe nişte adânci, noduroase rădăcini arhaice, înşurubate în pământul neclintit, aşa îşi trăgea paşii Dinu Săraru… Ruşinat parcă de ruşinea absentă din sufletul mercenarilor presei. Şi ascultând, doar el, gânguritul porumbelului alb ce veghease la geamul Poetului, în săptămânile din urmă, luîndu-şi brusc zborul în acea dimineaţă… Şi venind, revenind, în stoluri-stoluri, împreună cu sute de porumbei-îngeri deasupra Ateneului Român, când se scotea sicriul lui Adrian Păunescu, la 7 noiembrie 2010, spre a fi dus la Biserica Boteanu, din apropiere…

Acum, în zi de 5 noiembrie 2012, Zi Scorpion, sosim contracronometru – dinspre Craiova-Piteşti-Găeşti şi  Târgovişte, peste colinele mirifice de dincoace de Munţii Păduchiosu, prin satul de legendă Bezdead -, sosim în minunatul orăşel Breaza din judeţul Prahova.

Înfriguraţi de spaima că am ajuns prea târziu, pe un traseu parcurs în premieră, ne oprim în preajma Bisericii Sf. Nicolae, , monument istoric din Breaza de Jos.

Se bate ora Unu.

Serafimii, heruvimii şi îngerii, în ceruri, se sărută.

În curte – două autoturisme cu numere de Bucureşti. Răsuflăm uşuraţi. Dăm să intrăm, dar ambele porţi sunt încuiate. Acum, când scriu aceste firave rânduri, îmi dau seama că acolo, spre strada principală, este spatele curţii bisericii – autoturismele erau dincoace de spaţiul sfânt al altarului, din incinta (nevăzută) a lăcaşului îmbrăţişat de ziduri albe, imaculate… Iar noi tocmai pe acolo încercam să intrăm. Prin porţile din spate, încuiate.

Sunet de clopot tras în dungă. Suntem convinşi că vine dinspre cimitir. Ne adresăm unui domn şi unei doamne din staţia de autobuz: „Unde este cimitirul, vă rugăm ?…” Răspunsu-i prompt, simultan: „Puţin mai jos, pe dreapta”.

Ajungem rapid. Luăm, din portbagaj,  coroana şi lumânările. Ajungem, în extremitatea sudică, la locul de veci. Îndoliata adunare nu e aici. Clopotul auzit de noi este al bisericii, nu al cimitirului.

Rezemăm coroana de un grilaj. Aşteptăm.

Lângă muncelul de pământ excavat – o cruce albă, din marmură, cu două nume:

AUREL LUTIC,

1909-1941;

ANA LUTIC,

1907-1983.

Părinţii… Tatăl mort în război, la vârsta de numai 32 de ani. Mama lui Dan i-a supravieţuit soţului său încă 42 de ani.

…Acum mai bine de un deceniu, pe când poposisem la Breaza, în casa zdravănă, cu aer patriarhal,  construită cu un secol înainte de bunicul ceferist -, prietenul Dan Mihai Lutic ne mărturisea, mie, fiicei mele Simona-Ştefania, şi colegului Marian Răduţ,  că îşi aminteşte ca prin vis cum, într-o seară, tatăl său, venit probabil de pe frontul de Răsărit, în permisie, îi descifrase, de pe prispă,  tainele stelelor, drumul constelaţiilor şi-i povestise cum tatăl său, bunicul lui Dan, o construise.

E singura amintire pe care o am despre tatăl meu, Aurel… Şi, uneori, mă întâlnesc cu el în vis… Alteori mă întreb cum de mi s-a întipărit această amintire a mea, de la vârsta de numai trei ani… ” – povestea, atunci, Dan Mihai Lutic.

Acum, în zi însorită, incredibil de luminoasă şi călduroasă, zi de noiembrie 5, în faţa crucii albe, a mormanului de pământ proaspăt scos din groapă şi a pungii de pânză cu osemintele părinţilor – pe care o observăm într-un târziu – aşteptăm cortegiul.

Vin mai întâi câteva automobile. Apoi Mercedesul gri-argintiniu, cu sicriul.

Făcând ochii roată, după chipuri pe care să le cunoaştem, nici nu observăm când acest pat ultim, cu mânere aurite, matlasat, în interior, cu mătase dalbă,  sicriul, ajunge în buza gropii.

În el – un Sfinx. Cu aer ferm. Implacabil.

…Apoi, cel dintâi recunoscut este chipul  soţiei lui Dan, distinsa Doamnă Jeanine – redactor, multe decenii, la Radio România Internaţional (emisiuni în franceză), delicată poetă, traducător inspirat şi sigur al poeţilor români, de la Alecsandri, Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, până la contemporanii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana…

Cernită de durere, Jeanine Lutic pare o strană împietrită. Imediat îl zărim pe cel ce bănuim a fi Vlad, stâlp de pridvor, care, puţin mai târziu, o va îmbrăţişa şi mângâia ocrotitor, pe spate. E unicul dintre cei trei copii (doi băieţi şi o fată) care a putut fi prezent la clipa despărţirii definite. Stabiliţi la mii de kilometri, în străinătate, sora şi fratele său nu au avut timpul fizic real pentru a veni.

Apare intempestiv Gheorghe Brătescu, decanul de vârstă (87 de ani) al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, spârnel plin de viaţă totdeauna, de o vioiciune contagioasă, mereu în vervă, cu un discret aer de boier de viţă veche – în familia sa, tot timpul, s-a vorbit, se vorbeşte frantuzeşte, soţia fiind colegă, la Radio, cu Jeanine Lutic. Gheorghe Brătescu, până mai ieri trezorierul, apoi cenzorul şef al Uniunii Ziariştilor Profesionişti,  tobă de istorioare din presa interbelică şi din aceea a amurgului monarhiei, atunci când a lăstărit în redacţiile conduse de Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Camil Petrescu…

Vine apoi spre noi Mircea Irimioiu, juristul de notorietate, care a prealuat ştafeta de cenzor şef, pe care a purtat-o până acum câţiva ani: „Cu o săptămână, maximum zece zile în urmă,  l-am văzut pe Dan Lutic, pe veranda casei sale bătrâneşti, de aici, din Breaza. M-am oprit, am stat câteva minute de vorbă. Era cât se poate de liniştit, nu s-a văietat de nimic…

În sutană neagră, brodată cu fir aurit, un preot tinerel, la vreo 40 de ani, rosteşte în fugă un crâmpei de slujbă de adio, toarnă vin roşu, în formă de cruce, pe giulgiul tras peste Dan, goleşte apoi sticla în sacul de pânză albă, peste osemintele părinţilor, spune scurt: „Dumnezeu să-l ierte”, îi invită pe fiu şi soţie să arunce primii bolovani de pământ peste sicriul slobozit în groapă, apoi dispare ca o nălucă…

…Aş fi vrut să spun, în semn de preţuire şi de adio, câteva cuvinte, în numele Comitetului director al UZPR, dar… mă pierd în vălmăşagul de trăiri şi gânduri, în stupefacţia că părintele a dispărut instantaneu, fără să facă nicio referire la Dan Mihai Lutic, fără să întrebe dacă vreunul dintre cei ce constituiau îndoliata adunare vrea să dea glas unui necrolog.

Fără colivă şi fără „Veşnica pomenire”…

Lume grăbită, lume fără noimă, lume uitată de Dumnezeu…

Unicul cioclu prezent începe să arunce, învârtoşat, cu lopata, pământ în groapă. Lucrează repede. Şi el se grăbeşte… Cât ai clipi, aproape jumătate din pământ se reîntoarce de acolo de unde fusese scos.

Gheorghe Brătescu insistă să aruncăm şi noi, prietenii din conducerea Uniunii Ziariştilor Profesionişti, veniţi din Craiova, bulgări de pământ. Eu o fac aproape cu mirare, ca în transă, înfrigurat, deşi soarele pripeşte. Atât de tare dogoreşte soarele încât, după aceea, îmi scot pardesiul negru, luat direct peste cămaşă. Sacoul negru dormitează în maşină. Speram să revin şi să-l iau, după ce ducem coroana, dar…

Groparul mai face o pauză fulgerătoare, ne asigură că va avea el grijă de tot, inclusiv de a aşeza coroana noastră, singura – din partea prietenilor de la Revista Lamura şi Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a judeţului Dolj –, deasupra mormântului, la final.

Tăinuim câteva minute cu soţia răposatului şi cu fiul acestuia, Vlad, cu Gheorghe Brătescu şi cu Mircea Irimioiu. Cel din urmă dispare, după care apare într-o limuzină Hiundai, de clasă mare, coboară geamul şi-l zoreşte pe Brătescu, întrebându-l dacă merge cu el.

Repetăm cuvintele de condoleanţe şi de îmbărbătare, pentru Doamna Jeanine şi pentru Vlad, şi luăm drumul casei, spre Craiova, de astă-dată prin Câmpina, Ploieşti, Târgovişte.

Prietenul Romulus Turbatu, în convalescenţă după operaţia de acum aproape două luni, ne repetă regretul pentru dispariţia instantanee a lui Dan Mihai Lutic şi mărturiseşte mulţumirea că am putut fi prezenţi. Ne văzusem, tustrei, pe 31 august, la manifestarea de la Muzeul Naţional George Enescu din Bucureşti: lansarea volumului „CONCORDIA. Portret din 5 închipuiri” de Mihai Miltiade Nenoiu.

Cea mai recentă dată vorbisem cu Dan pe 6 octombrie, când îmi spusese la telefon că se află în tren, în drum spre Breaza. Pe 1 noiembrie a împlinit 74 de ani, iar la numai patru zile m-a sunat fiul său, Vlad, trăznindu-mă cu vestea că tatăl său, Dan Mihai Lutic, s-a dus…

Acum, eu mă declar împăcat sufleteşte, deşi sunt blocat în stupefacţia generată de dispariţia parcă halucinantă a lui Dan Mihai Lutic – licenţiat în ştiinţe matematice, redactor la revista Ştiinţă şi tehnică, 17 ani secretar executiv al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, familist desăvârşit, mândru de soţia şi de cei trei copii ai lor, camarad de nădejde, cu o molipsitoare vocaţie a prieteniei.

Realizez că, azi, 5 noiembrie 2012, în cimitirul de la Breaza, este prima oară când Dan Mihai Lutic – blândul bucovinean pentru care jovialitatea era o stare de spirit, profesor de matematică, la începutul carierei profesionale,  vreo opt ani, în Filipeştii de Pădure (judeţul Prahova), la doi paşi de casa bătrânească – nu ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe chip şi cu acea lumină generoasă, degajată de întreaga sa fiinţă.

Secretar general executiv sub cinci preşedinţi – Sergiu Andon, Romeo Nădăşan, Horia Alexandrescu, Octavian Ştireanu, Mihai Miron -, Dan Mihai Lutic a ţinut spatele Uniunii Ziariştilor Profesionişti răstimp de 17 ani.

Dincolo de căldura colegialităţii şi prieteniei dezinteresate, fiinţa lui Dan Mihai Lutic şi faptele sale, totdeauna benefice, altruiste, se întemeiau pe o  evidentă rigoare de matematician, pe ordinea lăuntrică şi logica impecabilă, de discipol al lui Aristotel, Arhimede şi Thales din Milet, pe spiritul românesc şi irefragabila sa prospeţime sufletească.

Şi-a iubit profesia, familia şi colegii.

A încurajat valorile şi lucrul bine făcut.

A fost un om demn, corect, de o rectitudine morală exemplară.

A plecat din lumea noastră telurică incredibil de repede. Să nu deranjeze, să nu îngrijoreze pe nimeni, parcă.

A avut sfioşenia şi smerenia bărbătească a firului de iarbă, care se înalţă, dă spic, rodeşte, ştie el ce ştie şi alege brusc nu veştejirea prelungă, ci rapida adormire întru Domnul.

Fie-ţi somnul uşor, surâzător şi tandru, precum ai fost tu, iubite Prieten DAN MIHAI LUTIC !

Dumnezeu să te aibă în pază.

 

Sfârşit şi Dumnezeu laudă !

Craiova, 6 noiembrie 2012

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

Leave a Comment

*