Prețul civilizației

04.10.13 by

Trăim într-o epocă în care istoria se scrie cu o rapiditate fără precedent. Descoperiri științifice în toate domeniile de activitate au loc frecvent, invenții de toate felurile crează noi și noi mașinării, noi produse chimice, medicamente etc. Astăzi copiii se joacă cu aparate pe care nici nu le visau generațiile trecute. Cu 20 – 25 de ani în urmă, cineva care fusese în Italia îmi povestea că acolo există televizoare pe care le mânuiești de la distanță, cu telecomanda. Nu puteam înțelege mecanismul respectiv, fiindcă eram obișnuit să apăs ori să rotesc cele câteva butoane de la televizorul meu. Cu 30 de ani în urmă îmi spunea cineva, că poate fi scrisă o scrisoare în America și în clipa imediat următoare ea să fie în Europa. Nu puteam înțelege! Îmi spunea cineva că există telefoane ,,la purtător”, fără fir, cu care poți da telefon oriunde în lume, direct, fără centralistă, fără așteptări interminabile pe la oficii, cum tot cu astfel de telefon poți fi sunat de oriunde din lume și găsit în câteva clipe, indiferent unde te-ai afla. Îmi spunea cineva cu câteva decenii în urmă că din satelit poate să se știe dacă o mașină sau un alt obiect de pe pământ a fost mutat doi centimetri. Astăzi asemenea lucruri le știu și copiii de grădiniță și tot ei manevrează cu ușurință și televizoare cu telecomandă și telefoane mobile și calculatoare și multe altele!
E bine, nu e bine, că știința și tehnica avansează atât de repede și schimbă ceva din viața noastră, din felul nostru de a fi? Greu de spus! Este greu, fiindcă unele din aceste noutăți sunt spre binele nostru, altele spre răul nostru! Ne vom opri, spre exemplu, asupra unui aspect, care mi se pare deosebit de interesant și dureros în același timp.
Poporul român a creat opere nemuritoare în domeniul folclorului și etnografiei, fie că a fost vorba de poezii, de legende, povești, de dansuri, de cusături și țesături, fie de muzică vocală și instrumentală. Aproape în fiecare sat era câte o formație de lăutari, care preluau de la bătrâni cântecele și melodiile vechi, le foloseau o viață, cu ele câștigându-și pâinea și apoi le transmiteau urmașilor. Așa au ajuns până la noi acele nestemate inconfundabile, care ne definesc ca popor în concertul popoarelor lumii. Fiecare român știa câteva cântece, cu care-și mângâia zilele și sufletul, fie că era vorba de bucurie, fie de necaz, fie că era jale sau fericire. Doina îl însoțea pe român în tot locul și în tot ceasul. Duminică de duminică, în centrul satelor erau hore, fie cu lăutari locali, fie cu lăutari aduși din alte sate. O duminică sau o sărbătoare fără horă era o zi pierdută. Anul era socotit după nedei. Fiecare sat avea nedeia lui într-o anumită sărbătoare și tot tineretul abia aștepta ca să meargă acolo la horă, să asculte muzică, să joace, să se întâlnească cu prieteni și cunoscuți. Asta până au început să apară aparatele care au înregistrat și au redat cântecele populare. Îmi amintesc că în Bârda primul patefon a fost al lui Sabin al lui Cotăriță. Era croitor și câștiga binișor. Când cânta patefonul lui, ședeau femeile cu cobelcile cu apă în spinare și ascultau din drum. Și aveau și ce să asculte! Cânta Maria Lătărețu, cânta Maria Tănase, Zavaidoc și alți artiști de seamă. La vioară cânta Ionel Budișteanu cu orchestra Radiodifuziunii, Efta Botoca, tarafuri de lăutari vestiți și mulți alții. Tuturor le plăcea. Era folclor de calitate, interpretat de profesioniști de mâna întâia. Ușor-ușor, s-au înmulțit patefoanele în sat. Era o adevărată concurență. Au apărut și aparatele de radio. Primul a fost al lui George al lui Truță. Ședeam cu oile pe Ciochiță și ascultam radio-ul lui în Rolești. S-au înmulțit repede și aparatele de radio din sat. S-a produs însă ceva în sufletul oamenilor care ascultau la aceste aparate muzica populară. Ei au început să prindă gustul calității. Dacă până aci, horele și cântecele lui Trancu și Codin erau minunate, iar taraful de clarinetiști din Pârlage era mană cerească, oamenii au înțeles că se poate mai bine, că nu ceea ce au este cel mai bun. Ușor-ușor, urechea s-a obișnuit cu cântecele de pe plăcile de patefon, ori cu cele transmise la radio. Muzica lui Trancu, a pârlăgenilor a început să zgârâie urechile tot mai subțiri ale ascultătorilor. Horele s-au rărit. Laudele la adresa muzicanților locali au dispărut. Tezaurul lor de cântece a intrat ușor-ușor în uitare. Altele erau preferințele ascultătorilor, altele pretențiile. Așa s-a ajuns ca în câteva decenii să nu mai fie tarafuri de lăutari în sate. Cântecele locale, autentice, au dispărut. Dacă rogi acum pe cineva să-ți cânte un cântec popular vechi, rar mai găsești ceva inedit. Cei care cântă, au repertoriul alimentat cu cântecele interpreților recunoscuți, profesioniști. Cei care vor să facă ei înșiși carieră în arta interpretativă, merg la arhivele de folclor, ascultă înregistrări de altădată, descifrează cântece vechi din cărți și reviste, ori compun ei înșiși cum cred că e mai bine. Formațiile și interpreții care apar pe posturile de televiziune sunt pregătiți de oameni de meserie, sunt absolvenți de școli de artă, licee de artă și conservatoare. Cântecul popular interpretat de ei este ca o piesă de arheologie descoperită în pământ, curățită, recondiționată. Folclor adevărat pe teren este aproape inexistent.
Același lucru mi-e teamă că se întâmplă cu muzica bisericească. Avem televiziuni și posturi de radio, care transmit slujbe religioase zilnic. Sunt ascultate de mulți cu atenție și evlavie. Este un lucru excepțional. Mă întreb, însă: nu cumva și aici va interveni gustul calității? După ce asculți o slujbă la patriarhie ori la episcopie oficiată de unul sau mai mulți ierarhi, cu coruri superbe, cu muzică psaltică interpretată ,,ca la carte”, mai suporți lălăiala unui cântăreț de strană din satul tău? Poate n-are școală de cântăreți, ci a învățat după ureche, poate a trecut prin școală ca gâsca prin apă, poate nu-l mai ajută vocea. Tu ai urechea formată de acum pe muzica bisericească de calitate și te deranjează ceea ce ți se cântă la strană în sătucul tău uitat de lume. Azi așa, mâine așa, poimâine nu te mai duci la biserică. Preferi să stai în fața televizorului, să te uiți la slujbă acolo, să pui aparatul de radio să-ți transmită o slujbă, în timp ce tu lucrezi altceva, sau, pur și simplu, stai tolănit în pat! E un câștig pentru viața ta duhovnicească, e un câștig pentru Biserică? Vă las să meditați singuri!
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*