Povestea mărului de la fereastră

16.03.16 by

Povestea mărului de la fereastră

*
Era toamnă. O toamnă „urâtă şi rea…” Soţia îi era bolnavă… pe moarte… Nu mai dorise să rămână în spital, o adusese acasă. Avea sufletul răvăşit, zdrobit… Privea câteodată mărul din fereastră, tânguirile tăcute ale ramurilor îl duceau cu gândul la o rugăciune… Era un fel de alter-ego al lui; îl altoise chiar el în ziua când s-au căsătorit. Bătea vântul… Razant cădeau stropi de ploaie, reci… Era în casă, însă îi simţea ca nişte ace, pătrunzându-i prin cămaşă, prin piele, până la măduvă… Luate de vânt, cădeau frunze de măr… Părea o curgere căderea lor…
„Când o să cadă şi ultima frunză, mă sting”, a şoptit ea, privind către dincolo de fereastră, dincolo de măr, de cer… Ca şi cum ar fi privit în jos prin podea, către adânc de pământ…
L-au secat la suflet vorbele acelea. În acea zi, n-a mai avut linişte… i se părea că noaptea nu mai vine… „S-o fi rătăcit pe undeva, gândi, prin noroaiele de pe dealurile şi văile albastre din jurul oraşului…” După o vreme, soţia lui a adormit, poate şi din cauza leacurilor, care începuseră să-şi facă pe moment efectul. „Bine că nu se mai chinuie simţind cum mă chinui şi eu!” Se cunoşteau de ani şi ani, era de ajuns cel mai mic gest al unuia dintre ei, o firavă cută pe frunte sau o tresărire pentru ca celălalt să ştie ce gândeşte… Odată, într-o noapte, se treziseră după un vis. El urma să plece în ziua următoare, într-o delegaţie. „Aş vrea să nu se mai facă dimineaţă!” i-a şoptit ea şi s-a prăbuşit toată în braţele lui. Şi printre lacrimi, i-a spus: „Te rog, dragul meu, promite-mi să nu mori înaintea mea!…” Şi cuvintele s-au preschimbat în lacrimi şi curgeau de parcă atunci s-ar fi deschis zăvoarele izvorului. Se zguduia şi patul de plânsul ei.
A mers iarăşi în bucătărie, să vadă de ceai, a stins focul… şi s-a întors în cameră. Respira uşor, egal… În vârful picioarelor s-a dus până la fereastră şi a tras draperiile… Când era trează, zi şi noapte, îl ruga mereu să nu le tragă, să poată privi printre ramurile mărului de lângă fereastră cerul, norii, trecerea… „O să-i spun că am tras draperia ca să poată dormi…” Apoi, cu grijă şi-a scos o scară, pe care o avea într-o debara şi a căutat o papiotă cu aţă cărămiziu portocalie şi a ieşit în curte. A adunat de sub măr câteva frunze viguroase încă, s-a uitat să nu fie de altă culoare decât cele ce se legănau încă pe ramuri, a rezemat scara de trunchiul mărului, în partea dinspre fereastră, cu grijă să nu desprindă şi alte frunze… „Zilele ei!”. Nu-şi pusese nimic pe cap… Picăturile de ploaie ce i se prelingeau pe obraji erau sărate ca şi lacrimile din acea noapte de coşmar, când îi jurase. „Nu, n-o să mor înaintea ta. Nu o să mor înainte să-mi scriu cărţile. Şi voi avea nevoie de ani, tu ştii, eu scriu greu…” „Ştiu, puiul meu drag!…” i-a spus, atingându-i obrazul cu degetele ei delicate şi culegându-i, imperceptibil aproape, lacrimile…
Sprijinit de scară, atent să nu-şi schimbe centrul de greutate, desfăcea o bucată de aţă din papiotă, o rupea cu dinţii, prindea apoi papiota în gură şi luând câte o frunză din buzunarul cămăşii, o prindea cu grijă de gâtul codiţei şi de ramură, legând-o… Trăgea cu ochiul la frunze, celelalte, câte mai erau, în aşa fel încât surata lor să nu fie nici prea strânsă şi nici prea slobodă… Nu mai ştia de el, nu mai ştia de ploaia ce-l udase până la piele… Şi, deodată, a auzit ceva, ca un geamăt stins: „Dragul meu?!…” A coborât grăbindu-se încet… lemnul spiţelor era ud, un singur pas greşit… l-ar fi dat de gol… A lăsat scara pe hol şi papiota cu aţă portocaliu cărămizie… pe un dulăpior, aproape…
„Te rog, dragule, să tragi tu draperia… Vreau să văd cum plouă… Vino mai aproape… Eşti ud… Şi cu o căldură care îl seca, a întins către el o mână, mângâindu-i obrazul… Şi în timp ce el îi săruta podul palmei, ea i-a cules cu degetele câţiva stropi… de apă… „Afară plouă cu lacrimi!…” a şoptit ca pentru sine, în timp ce omul ei trăgea de sfoara draperiei…
Şi într-o altă noapte, înainte să se facă dimineaţă, s-a stins… A rămas cu ea, ţinând-o la piept, până s-a crăpat de ziuă şi-apoi, a ieşit afară, să vadă frunzele din măr, câte mai sunt. De aproape o lună, făcea asta în fiecare dimineaţă… Rugăciunea lui. Vântul de peste noapte smulsese şi ultima frunză vie, pe care o ştia din ziua cealaltă… Şi-n măr rămăseseră doar cele legate de el. Erau şapte…
*
– Într-o zi, îl chemase directorul publicaţiei la care lucra.
„…O să vă rog să mergeţi la Iaşi să faceţi un interviu cu un fost asistent medical. Pictează, s-a apucat şi să scrie romane după ce s-a pensionat. Dacă deschideţi o carte de-a lui, n-o mai lăsaţi din mână până nu o terminaţi…”
*
Era într-o toamnă, „urâtă şi rea…” Încă nu căzuse prima zăpadă… A ajuns la adresa indicată, a deschis portiţa şi i s-au oprit ochii pe cele câteva frunze ce se legănau pe ramurile unui măr din faţa ferestrei. Ceva nefiresc… La cât bătuse vântul numai în dimineaţa aceea, cât a mers el de la hotel şi până acasă la fostul asistent medical, n-ar fi trebuit să mai rămână nici urmă de frunză în pomi. S-a dus mai aproape, concentrându-şi privirile… Şi a văzut: toate aveau codiţele legate cu aţă de ramurile din măr… A bătut, i-a deschis cu un zâmbet cald, primitor, parcă din alte veacuri, a intrat. Şi, după ce se aşezaseră la măsuţa joasă din sufragerie, fără să se gândească prea mult, a privit ca din întâmplare către mărul de la fereastră – din locul în care se afla el, abia de se vedeau câteva ramuri pe vârf – şi l-a întrebat: „Care este povestea celor şapte frunze legate?!”
Obrajii pictorului s-au înroşit uşor, un val de căldură l-a cuprins şi pe reporter, revărsându-se apoi către tablourile expuse pe pereţi sau stivuite de jur împrejurul încăperii, sufrageria era şi un fel de atelier şi depozit de lucrări în acelaşi timp, şi tot acel univers a înviat dintr-o dată ca şi când ar fi fost primăvară şi în livadă fiind, te aştepţi ca din clipă în clipă sutele şi miile de flori să se deschidă…
– Am lucrat mult timp cu un doctor fenomenal… Şi au fost situaţii când, înainte să se aşeze pacientul venit la consultaţie, doctorul vedea deja diagnosticul… Îl simţea pe om de departe, uneori privindu-l cum venea pe alee, cum deschidea uşa, cum mergea… „Gesturile, ţinuta, atitudinea arată mai multe despre om şi bolile lui decât toate aparatele noastre”, obişnuia el să spună. Dv aţi schimbat rolurile. Şi aţi făcut deja interviul, după cele povestite de mărul de la fereastră…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. Bogdan

    minunat! tulburător… trist și înălțător.

  2. Antonia

    Dureros de frumos scris…Frunzele trec, copacii râmân în picioare.

  3. lenus velea

    implacabila lege a gravitatiei..cad, de cele mai multe ori cind nu-ti doresti, frunzele…florile…reprosurile…lacrimile…daca ai noroc, iti cad pe cap; daca nu, pe suflet

  4. lenus velea

    frumos scrisa; cu mestesug; un origami literar;

  5. Dr. Cornelia Stancu

    Textul este emotionant din mai multe motive. Foloseste marul ca simbol al vetii si mortii,reprezentand si totalitatea individualitatii umane. Frunzele de mar simbolizeaza plecarea prea repede si nedreapta a sotiei, care lasa multe lacrimi de dor dar si ideea revenirii peste timp. Intarzierea acesteia pe pamant este dependenta de frunzele marului asupra carora vantul are putere. Timpul in schimb e mai slab decat vantul ,el nu are forta asupra trunchiului marului,acesta avand o existenta ciclica.Marul simbolizeaza si frumusetea doamnei care pleaca, este si fructul stiintei pe care il lasa sotului. Acesta va trebui sa lupte pentru a ajunge la aceea spiritualizare care-i va asigura nemurirea,de dragul sacrificiului sotiei iubite. Demnitatea in fata mortii il marcheaza pe sot pentru totdeauna. Textul este si un strigat de neputinta in fata destinului.Intalnirea scriitorului cu asistentul medical talentat intareste ideea jertfei, a sacrificiului pentru trainicia fiecarei opere fie ca se cheama pictura, literatura sau altceva.

Leave a Comment

*